Acceptarea de Vincent P. Collins

[tudor]

Înfruntând viaţa

Fiecare dintre noi, mai repede sau mai târziu, ajungem la un punct când viaţa ni se pare că a devenit prea mare ca să îi putem face faţă. De fapt, viaţa niciodată nu este prea mare pentru noi, dar întradevăr poate părea aşa. Când acest lucru se întâmplă, trebuie să ne îndreptăm din nou atenţia asupra vieţii. Ne-am pierdut probabil perspectiva, dar poate fi recuperată.
Ai ajuns probabil să te gândeşti la lume ca aşa de vastă încât nici nu poţi să o descrii - pământul, douăzeci şi cinci de mii de mile de jur împrejur, iar spaţiul îndepărtat, plin de lumi necunoscute. Dar, practic, lumea este limitată la casa ta, magazinul tău şi oraşul tău. Chiar dacă zbori în India sau Paris sau Hong-Kong, lumea ta nu este mai mare decât interiorul unui avion, şi nici mai îndepărtată decât cel mai apropiat aeroport.
Ai ajuns să priveşti lumea ca fiind plină de milioane şi milioane de oameni. În realitate, lumea ta constă dintr-un număr foarte mic de oameni – aceia care locuiesc cu tine, aceia care lucrează cu tine, şi aceia pe care îi cunoşti.
Viitorul îngrozitor şi ameninţător, acel coşmar infinit de zile şi ani mohorâţi! Nici nu pot să mă gândesc la el. Nici nu te mai gândi la el. Trăieşti doar o secundă separată în timp; aceasta este exact acest minut. Te poţi gândi doar la un anume lucru odată, fa doar un singur lucru odată; de fapt iei o singură gură de aer odată. Deci, încetează a mai trăi în ziua de mâine, care s-ar putea să nu mai vină, şi începe să trăieşti fiecare zi la timpul ei – astăzi. Fă-ţi planuri pentru mâine dar, numai seara, înainte de culcare.
În scurt timp, îţi vei da seama că acest monstru, VIAŢA, poate fi decupat până la mărimea sa reală. Viaţa este doar acest loc, acest timp şi aceşti oameni aici şi acum. Acestora le poţi face faţă - cel puţin azi.
„ Dar viaţa mea este doar o problemă, una după cealaltă!” Bineînţeles că este- asta este viaţa.
Nu ştiu cum este la voi, dar mie mi-a trebuit un timp îndelungat să-mi dau seama că unele din aceste probleme sunt cauzate de mine. De exemplu, consideram că este datoria mea să încerc să rezolv problemele altora, să le mediez disputele şi să le arat cum să-şi trăiască vieţile proprii. M-am simţit jignit când mi-au respins sfatul, pe care nu l-au solicitat. În final am înţeles că nu poţi să îi ajuţi pe oameni decât dacă au cu adevărat nevoie de ajutor, dorinţa de a fi ajutaţi, vor ca tu să îi ajuţi şi îţi solicită acest ajutor. Chiar şi atunci, îi poţi ajuta doar, să se ajute pe ei înşişi.
Un Arab bătrân a cărui cort era aşezat lângă o un grup de musulmani ce se roagă gălăgios, a fost întrebat, „Nu te deranjează?”. El a răspuns „Nu!”; „Cum anume le faci faţă?”; „Îi las să se roage?”
Mi-am cauzat foarte multă durere încercând să fiu „neegoist”, să mă gândesc prima dată la ceilalţi, la mine ultima dată, şi să încerc să-i mulţumesc pe ceilalţi. Dar nu-i poţi mulţumi pe toţi. Poţi să te epuizezi făcând una şi alta încercând să mulţumeşti „pe verişoarele mele si surorile mele si mătuşile mele”, şi să descoperi că de fapt ei nu sunt afectaţi oricum ai acţiona. „ Mulţumeşte-i pe toţi şi nimeni nu va fi mulţumit; mulţumeşte-te pe tine şi cel puţin tu vei fi mulţumit!”. Caritatea începe la tine acasă, un interes propriu limpede este o caracteristică de bază a naturii umane. Poţi să scapi de multa durere recunoscând zadarnica încercare de a-i mulţumii pe toţi sau încercarea de a mulţumi pe cineva care nu poate fi mulţumit.
Un număr surprinzător de oameni cred că alţi oameni le pot răni sentimentele. Şi nu te vor crede când le vei spune că nu este de loc aşa – că nimeni nu te poate răni decât dacă tu îi laşi să te rănească! Dacă criticismul iresponsabil sau irezonabil îţi cauzează nefericire, este în mică parte şi vina ta. Toţi spunem „Nu îmi pasă ce spun oamenii”, dar mai tragic este că la toţi ne pasă, iar prefăcându-ne că nu este aşa doar înrăutăţim lucrurile. Ce să facem?
Practic, poţi să-ţi întorci urechea surdă către persoana care te necăjeşte; pune-ţi în minte că nu te vei lăsa să asculţi ce el/ea spune, şi să iei în serios acestea. Nu vei crede asta până vei încerca. Daca refuzi, cel puţin să încerci, un suflet cinic şi suspicios(ca mine, de exemplu) va bănui că eşti obişnuit să-ţi răneşti sentimentele, pentru că altfel te-ai plictisit.
Atât de mult pentru o durere inutilă.
Dar să vorbim despre adevăratele probleme, probleme ce există, indiferent de ce facem, gândim sau spunem? Acea problema terifiantă care aparent nu are nici o soluţie? Să ne oprim puţin şi să vedem ce este problema cu adevărat.
O problemă este un set de circumstanţe care ameninţa bunăstarea ta. Şi ce sunt „circumstanţele”? circumstanţele sunt oameni şi lucruri. Deci, „rezolvarea problemelor noastre” înseamnă, a aduce lucrurile şi oamenii după cum vrem noi. Uneori putem face asta. De cele mai multe ori nu putem. Atunci?
Sunt câteva lucruri pe care le putem face. Putem privi în jur şi să găsim ceva sau cineva pe care să dăm vina. Sau, ne putem pune cenuşa în cap, să purtăm papuci sărăcăcioşi, cu tocurile tocite, accentuându-ne gleznele, făcându-i pe prieteni noştri să scandeze: „Bietul, Bietul de tine!”. Putem reuşi să ne facem familiile să se simtă mizerabil. Îi putem amăgi pe doctori. Îi putem înşela pe preotul nostru, să ne batem pe piept şi să-l învinovăţim pe Dumnezeu: „Ce am făcut ca să merit asta?”

[tudor]

Acceptarea

Aceste variate „remedii la domiciliu”- a învinovăţi pe toată lumea, autocompătimirea şi restul au un singur rezultat: îi face pe toţi, inclusiv pe mine, mai mizerabili şi se adună la dificultăţile noastre fără să le rezolve. „Să –L blestemăm pe Dumnezeu şi să murim”? Nu.
Să facem ce face politicianul: „Daca poţi bate-i şi alătură-te lor!” Daca nu poţi să-ţi rezolvi problemele, învăţa să trăieşti cu ele, nu în ciuda lor.
„ Sigur, sigur, chiar aşa! Totul foarte uşor de spus ‚învaţă să trăieşti cu ele’, dar e cu totul altceva să şi faci! Cum faci tu ca să realizezi asta?”
Foarte simplu, prietenul meu; atât de simplu încât nu ai încerca decât dacă ai fi disperat. Dacă eşti destul de disperat, vei încerca orice. Deci încearcă ceva ce funcţionează – încearcă acceptarea!
Acceptarea este singura sursă reală de linişte, seninătate şi pace. Mai este cunoscută ca „Cedarea”, „A face o plecăciune în faţa Inevitabilului”, „ A te alătura lor”. Poate fi obţinută dacă ai o dorinţă urgentă de a te ajuta şi voinţă de a-I cere lui Dumnezeu să te ajute.
Din fericire pentru noi, formula perfectă pentru acceptare, simpla şi practică ca şi cum ai deschide o sticlă, este la îndemână, şi ne aşteaptă să o folosim înaintea altor sute şi mii să o facă. Scrisă de Reinhold Neibuhr, cunoscută peste tot ca „ Rugăciunea pentru Seninătate”. Iat-o:
„Doamne dă-mi
Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj să schimb ceea ce pot, şi
Înţelepciune să le deosebesc.”

Pur şi simplu îi cerem lui Dumnezeu să ne dea abilitatea să luăm lucrurile şi oamenii aşa cum sunt ei, dacă nu îi poţi schimba. Foarte rar reuşim să îi schimbăm pe oameni, dar ne putem schimba pe noi înşine. Îi cerem, mai departe, lui Dumnezeu să ne îngăduie să ne convingem pe noi înşine că nu se poate altfel, chiar daca am putea. Numai Dumnezeu este destul de puternic să controleze toate lucrurile, şi se pare ca preferă să lase lucrurile să meargă de la sine fără să le schimbe.
În practică: înfruntă problema care îţi scoate peri albi, şi spune „Există ceva ce pot să fac în acest moment, azi?” Daca da, fă! Nu lăsa pe alt minut. Dacă azi nu poţi face nimic, acceptă şi dă uitării.
Nu vei reuşi să treci un perete înalt de 20 de metri doar lovindu-ti capul de el - te vei alege doar cu o durere de cap. Daca te aşezi în umbra peretelui şi îţi spui „ Poate îmi e mai bine de partea asta, în cele din urmă”, poţi să fi sigur că Dumnezeu va face lucrurile să meargă bine pentru tine şi pentru ceilalţi. Această abilitate a Lui de a face ca totul sa fie bine este cunoscută ca şi Cumpătarea Divină, sau „ Bunătatea lui Dumnezeu”.

Bunătatea lui Dumnezeu

Cumpătarea Divina este calitatea lui Dumnezeu prin care El ne aduce bunătate din răutate, sau prin care ne permite să facem rău, în aşa fel încât El să scoată bine din acesta. Bunătatea lui Dumnezeu este cel mai bun răspuns la bolile bătrâneţii, „De ce îi lasă Dumnezeu să scape cu aceasta?”
Suntem conştienţi că oamenii pur şi simplu nu acţionează cum ar trebui. Unii sunt răutăcioşi, aroganţi, egoişti, nerecunoscători şi cu rele intenţii tot timpul. Chiar şi cei mai buni (asculţi?) sunt răutăcioşi, aroganţi etc., cea mai mare parte de timp.
De ce Dumnezeu nu face ceva în legătură cu asta: Ar putea, cu siguranţă; dar ciudat să spui, asta ar distruge totul. El ne-a creat cu o voinţa libera, care este, puterea de a alege de a face bine sau rău. Şi-a dat seama, de asemenea, că unii oameni au abuzat de voinţa liberă, dar El ne-a lăsat-o pentru că fără ea am fi roboţi. Planul lui este să ne răsplătească cu Raiul, dar nu poţi să răsplăteşti o maşină pentru că merge bine – ea nu ar putea face altfel. Fără voinţa liberă, nici răsplată.
Putem să acceptăm faptul că „e o lume păcătoasă!” noi nu trebuie să-i amintim lui Dumnezeu aceasta; de fapt nimeni nu a suferit mai mult de aceasta decât El, atunci când a coborât pe pământ. Marea diferenţă este aceea că el a acceptat aceasta nedreptate şi nu s-a răzvrătit împotriva ei. Şi asta prin acceptare Lui, avea să ne salveze pe noi. Tot ceea ce i s-a făcut, a fost permis de Tatăl Lui, spre salvarea noastră. El a acceptat acest lucru ca fiind voinţa Tatălui. „ Tata, dacă este posibil, lasă cupa aceasta să treacă de mine; dar nu voia Mea, ci fie voia Ta”.
Poţi să pretinzi că eşti victima unei mai mari nedreptăţi decât El? Sau mai importantă decât a Lui? Ai vrea foarte mult să scapi de situaţia care te apasă, dar nu poţi. El ar fi putut dar nu a făcut-o! „Discipolul deasupra Maestrului?”
Providenţa lui Dumnezeu a transformat cea mai oribilă nedreptate a tuturor timpurilor în cea mai mare binecuvântare a tuturor timpurilor. Providenţa divină mai transformă răul în bine, dacă victima îşi acceptă soarta aşa cum şi-a acceptat-o Christos. Când faci o plecăciune inevitabilului, nu îl ignori sau îl scuzi sau îl explici. Pur si simplu accepţi Voinţa lui Dumnezeu, indirectă sau permisivă..
Dumnezeu nu ne vrea răul sau tolerează nedreptatea.; El lucrează minunea prin care rezultă binele. Daca ne aflam într-o situaţie, aparent, fără scăpare, cu cea mai mică cale de scăpare blocată, nu trebuie să ne răzvrătim. În schimb, trebuie să ne dam seama că Dumnezeu are motivele Lui, în infinitatea bunătăţii şi înţelepciunea Lui, pentru a ne permite acest lucru. Şi pe măsură ce acceptăm „Fie Voia Ta”, povara va fi luată de pe umerii noştri, iar asigurarea că totul va fi bine ne va aduce pacea în sufletul nostru.
Uită-te în trecutul vieţii tale. Sincer, poţi să vezi acum cum mâna iubitoare a lui Dumnezeu a dat un final fericit la multe evenimente, unde părea să fie un şir imens de tragedii? „ De ce ţi-e frică, de puţină credinţă?”