Forumul Alcohelp. Grupul tău de sprijin!

2. Stând departe de primul pahar
Expresiile cel mai des auzite în AA sunt: „Dacă nu te atingi de primul pahar, nu te poţi îmbăta” şi „Un pahar e prea mult, iar douăzeci nu sunt destule”
Mulţi dintre noi, la început, pe când ne apucaserăm de băut nu intenţionam să bem, şi nici nu beam, mai mult de unul sau două păhărele. Dar, cu vremea, am crescut numărul. Şi în ultimii ani, ne-am pomenit bând din ce în ce mai mult; mulţi ne îmbătam rău şi rămâneam aşa mult timp. Poate că starea în care ne aflam nu se vedea, pe vorbă sau pe mers, dar, de acuma, nu mai eram treji propriu-zis niciodată.
Dacă acest fapt ne deranja cam mult, o lăsam mai moale sau încercam să ne limităm la unul sau două păhărele, ori să trecem de la tării, la bere sau vin. Ori încercăm să ne limităm măcar cantitatea, ca să nu ne facem chiar praf. Sau, încercam să ascundem cât de mult bem.
Dar toate aceste măsuri au devenit treptat din ce în ce mai greu de luat. Uneori, ne lăsam de băut brusc şi nu beam o vreme.
Mai devreme sau mai târziu, o luam de la început cu băutul – doar un păhărel. Şi pentru că păhărelul acela nu părea să ne facă nici un rău, simţeam că nu e nici o primejdie să mai bem unul. Poate că nici nu bem mai mult în astfel de ocazii; şi ne simţeam tare uşuraţi, descoperind că puteam bea numai un pahar sau două şi că ne puteam opri la atât. Unii dintre noi am făcut acestea de multe ori.
Dar experienţa s-a dovedit a fio capcană. Ne convingea că vom putea bea fără primejdie. Însă iată că venea o ocazie (o sărbătoare deosebită sau o suferinţă pentru o mare pierdere, ori nici un fel de eveniment anume), când două-trei pahare ne făceau să ne simţim bine; deci ne spuneam că unul sau două în plus n-aveau cum să ne facă rău. Şi, cu absolut nici o intenţie iniţială, ne găseam din bând prea mult. Ne aflam, din nou, exact unde fuseserăm – bând peste măsură, fără voia noastră.
Asemenea experienţe repetate ne-au forţat să tragem o concluzie logică, pe care n-o mai putem ocoli. Dacă nu beam primul pahar, ne îmbătam niciodată. De aici, în loc să ne facem planuri că n-o să ne mai îmbătăm niciodată sau să încercăm să limităm numărul de pahare ori cantitatea de alcool, am învăţat să ne concentrăm eforturile spre evitarea unui singur pahar: primul.
Astfel, în loc să ne batem capul cu numărul paharelor la capătul unui episod de băut, evităm paharul care declanşează acel episod.
Sună aproape ca „la mintea cocoşului”, nu-i aşa? Multora ne este greu să credem acum că nu ne-am gândit la acest lucru noi înşine, înainte de a contacta AA-ul. (ca să spunem adevărul, desigur, noi nici nu doriserăm niciodată să ne lăsăm de tot de băut, până când am aflat ce este alcoolismul). Dar ideea principală rămâne aceea că acum ştim că metoda aceasta funcţionează.
În loc să scotocim câte pahare putem bea (paharul? – şase? – o duzină?) ne spunem: „Nu te atinge de primul pahar”. E cu mult mai simplu aşa. Obişnuinţa de a gândi astfel a ajutat mii de membrii AA să rămână abstinenţi ani de zile.
Medici experţi în alcoolism afirmă că efectul primului pahar se bazează pe un fapt medical real. Exact acest prim pahar este cel care declanşează, imediat sau după un timp, nevoia aprigă de a bea din ce în ce mai mult, până când ajungem la necaz cu băutul. Mulţi dintre noi am ajuns la convingerea că alcoolismul este o dependenţă de un drog numit alcool; exact ca orice bolnav adictiv la orice fel de droguri şi care vrea să rămână în recuperare, trebuie să stăm şi noi departe de prima doză din drogul faţă de care am dezvoltat dependenţă. Experienţa pare să ne dovedească acest lucru. Mărturii în acest sens puteţi găsi în cartea Alcoolicii Anonimi şi în revista „Viţa de vie AA”(Grapevine), precum le puteţi şi auzi, oriunde se întrunesc membrii AA ca să-şi împărtăşească experienţa.

Salut !Sint Tudor ,alcoolic abstinent !


Dacă un alcoolic este pus în închisoare sau în mijlocul Arabiei Saudite (oficial, o ţară fără alcool), dacă ar avea mâinile legate la spate şi i s-ar lua toţi banii – tot va găsi o modalitate de a pune mâna pe drogul după care tânjeşte corpul lui. Chiar şi pentru o minte îmbibată în alcool nu există limite ale efortului pe care dependentul îl va depune pentru a-şi obţine drogul. La un moment dat, voinţa transcede partea conştientă, iar în subconştient, dependentul crede că are nevoie de alcool mai mult decât de orice altceva pe lume. Totuşi, devotamentul lui este disperat şi puternic. El îşi iubeşte şi îşi urăşte drogul în egală măsură. Îşi iubeşte şi îşi urăşte propria persoană cu aceeaşi intensitate.
Dacă dependenţa ar mai puţin vicleană nu ar mai fi dependenţă. Dependenţa nu este logică, astfel că nu reacţionează la raţiune. Este un proces circular, descendent care ne asigură că situaţia persoanei dependente se va înrăutăţi şi nicidecum nu se va îmbunătăţi. El plasează “euforia” căutată acolo unde persoana nu o poate găsi, astfel încât e nevoie de mai multă implicare, de mai mult risc, de mai mult pericol, de mai multă ruşine şi de mai multă vinovăţie. Ocazional, adicţia poate fi pusă “la păstrare” pentru mai mulţi ani pentru a prelua din nou controlul, fără preaviz, atunci când se ajunge în locul şi timpul potrivit.
Soluţia
Cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor Anonimi sunt, până acum, cea mai bună soluţie la problema adicţiei. Cele mai multe dintre soluţiile pe care alcoolicul, poate, le-a încercat în trecut au implicat încercări de a schimba toată lumea. Într-adevăr, pentru un alcoolic activ încercarea de a schimba restul lumii pare un lucru logic de făcut. Totuşi, atunci când stă la picioarele Paşilor, alcoolicul este confruntat brusc şi dureros cu faptul că trebuie să se schimbe pe el însuşi.
Schimbarea unei persoane nu e ceva uşor pentru fiinţele umane şi, în general, trebuie să existe o motivaţie puternică pentru a face acest lucru. Din păcate, cea mai bună şi cea mai eficientă motivaţie pentru a face o astfel de schimbare şi a începe munca celor Doisprezece Paşi este frica de moarte – sau ceva foarte asemănător. O motivaţie mai slabă tinde să aducă mai puţin decât rezultatele necesare. Oricum, odată ce o persoană dă faţă – în – faţă cu moartea (la modul real sau imaginar) perspectiva lui se va schimba deseori atât de mult încât va începe să facă schimbări la care nu se gândea sau nu putea să se gândească înainte. În limbajul A.A. acest lucru este exprimat prin ‘ajungerea la fundul sacului’. Este în acelaşi timp cea mai utilă, dar şi cel mai dureroasă dintre condiţiile umane. După ce a atins fundul sacului, individul îşi dă seama că dacă nu va face ceva drastic, va avea un viitor trist sau nici unul. Alcoolicii ajung la “fundul sacului” atunci când viitorul nu le mai promite nimic în afară de moarte, de ameninţarea cu închisoarea sau cu închiderea în ospiciu. Nici pentru cei cu alte dependenţe viitorul nu e mai luminos, deşi detaliile viitorului lipsit de speranţă pot să difere. Jucătorul de noroc care a cheltuit viitorul copilului sau dependentul de sex care şi-a infectat partenerul de viaţă cu virusul SIDA cunosc un nivel de tristeţe care, din fericire, nu este cunoscut pentru restul lumii. Totuşi, profunda tragedie a evenimentelor de acest gen se dovedeşte a fi un bun început pentru recuperare. Ei “se redau propriei persoane” (aşa cum s-a întâmplat şi cu fiul risipitor) şi permit procesului de recuperare şi căinţei să înceapă.


Sint Tudor si va sint recunoscator pentru abstinenta mea!