Pasul 1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului,

[tudor]

1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta pe alcoolic să treacă peste dificila sarcină de a începe ceva. Starea naturală a celor mai mulţi alcoolici este starea de beţie, întins pe podea, uitând totul. Această stare este întreruptă (sau poate marcată) cu perioade de angoasă şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic să simtă că nu are nimic de oferit, dar şi că este total neimportant. El contracarează neputinţa cu ego-ul său, care se extinde până la punctul în care el, şi numai el, este cea mai mare putere din univers.
Cursul recuperării este minunat în simplitatea lui şi uluitor de complex în execuţie. Alcoolicul îşi analizează viaţa şi admite că este un dezastru. El începe un drum al credinţei care presupune (cel puţin) că există o putere exterioară controlului său care poate să-i redea ceea ce boala i-a furat; apoi, într-un gest disperat, îşi aruncă rămăşiţele vieţii sale în direcţia lui Dumnezeu, cerându-i să facă cu ele ce doreşte El. Disperarea în sine devine rugăciunea. Distrugerea este cea care aduce recuperarea."

Semnificaţia originalǎ :

“Mai întâi de toate, a trebuit sǎ încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu”
(Alcoolicii Anonimi, pag. 59)
Fiecare Pas te invitǎ la o sarcinǎ specificǎ – definitǎ , şi uneori foarte dificilǎ . Totuşi, formularea Paşilor este blândǎ , într-un limbaj mai degrabǎ mut. Cuvintele nu trebuie sǎ - i sperie pe cei care trebuie sǎ urmeze aceastǎ cale. Departe de a fi cele “Douăsprezece Porunci”, Paşii descriu doar un set de acţiuni urmate de primii o sutǎ de anonimi care au început recuperarea din alcoolism. Invitaţia de a-i urma este implicitǎ, dar nu spusǎ explicit. Aceştia sunt Paşii sugeraţi pentru recuperare şi ei îl invitǎ pe individ sǎ le urmeze calea.



Toată lumea, sau aproape toată lumea, are sentimentul că viaţa nu este aşa cum ar trebui să fie. Cei mai mulţi oameni experimentează sentimentul acesta ca o stare generală de insatisfacţie faţă de propria viaţă sau faţă de societate în general.
Cuvintele Pasului Unu dau un început foarte distinct. Ideea de a începe orice sarcinǎ prin a admite un soi de slǎbiciune – sau chiar înfrângere – nu pare deloc promiţǎtoare. Cursul normal al celor mai multe acţiuni, ar fi acela de a-ţi aduna forţele. Astfel, chiar de la început, în cele mai multe încercǎri umane, atitudinea persoanei e adversă – ceva ce are de-a face cu impunerea voinţei şi punctului de vedere asupra cuiva sau a ceva.
Tiparul Paşilor este cu totul diferit. Încep cu noţiunea de neputinţǎ. Însă, neapǎrat neputinţa învinsului. Nu existǎ înfrângere aici. Drumul cǎtre succes începe aici cu noţiunea cǎ nu putem face nimic.
Cuvântul „incontrolabil” are o forţǎ puternică. Reprezintǎ încercǎrile eşuate de a fi în vârf. A „stǎpâni” înseamnǎ a controla, iar imaginea persoanei care îşi controleazǎ propriul destin este exact opusǎ ideii la care ne referim noi aici. Dumnezeu este în controlul universului, şi pe bunǎ dreptate. Cu toate astea, El permite sǎ-şi limiteze controlul prin voinţa umanǎ. Chiar şi cea mai micǎ fiinţǎ umanǎ poate zǎdǎrnici controlul lui Dumnezeu, nefǎcând nimic, doar gândindu-se la asta. Aşa cum vom vedea, cea mai mare ofrandǎ pe care i-o putem aduce lui Dumnezeu este de a ne preda aceastǎ putere, lǎsându-L astfel pe Dumnezeu sǎ fie încǎ o datǎ Dumnezeu. Dar aici deja am sǎrit puţin la paşii care vor urma.

Oportunitatea furnizatǎ de Pasul Unu este de a lǎsa deoparte modurile cunoscute, încercate şi (de obicei) eşuate de a vedea lucrurile şi de a adopta bunǎvoinţa de a încerca ceva nou.
Dar atunci când Primul Pas este urmat de ceilalţi, înseamnǎ cǎ acea persoanǎ are bunǎvoinţa de a rupe ciclul comportamentului anterior – de a începe un nou drum fără să impună nici un fel de gânduri şi idei preconcepute în legǎturǎ cu rezultatul. Acest lucru este ca şi cum ai spune cǎ acea persoanǎ are bunǎvoinţa de a permite evenimentelor să-şi urmeze cursul în moduri pe care el /ea le vede ca neaşteptate sau nedorite.

A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ suntem la capul funiei şi cǎ nu putem să ne rezolvǎm problemele de unii singuri.
A lucra Pasul Unu presupune doar o conştientizare a faptului cǎ ceva nu e în regulǎ cu lumea aşa cum o cunoaştem noi. Acesta este singurul lucru cerut, chiar dacǎ nu în totalitate posibil.
A lucra Pasul Unu înseamnǎ sǎ acceptăm realitatea aşa cum este, nu aşa cum ne-ar plăcea nouǎ sǎ fie. Multe pot fi spuse despre felul în care ne creăm noi propria realitate – dar ce e important pentru noi aici este cǎ acea parte din, pe care o identificǎm ca ‚voinţă’ – prăpastia fără fund a dorinţelor noastre – nu este cea pe care ne bizuim pentru a îndrepta lucrurile.
S
Paşii nu doresc sǎ încurajeze vreo formǎ de vinovǎţie care este un alt mod prin care individul denatureazǎ realitatea momentului prezent. Vinovǎţia este subiectul care va fi examinat în variate forme de-a lungul celor Doisprezece Paşi. Nici pe departe, Pasul Unu nu vrea sǎ spunǎ, „am fǎcut nişte greşeli teribile, iar acum plǎtesc pentru asta”. A fi neputincios şi a nu mai fi stǎpân pe viaţa ta este, din contrǎ, fǎră nici o judecatǎ de valoare, iar aceastǎ lipsǎ de judecată(mai ales de condamnare) este cheia tuturor Paşilor.
Este important sǎ vedem cât de puţin ni se cere la început.
Pasul Unu are loc ca o reacţie atunci când atingem fundul sacului, când experimentǎm acel eveniment definitoriu care ne forţeazǎ sǎ aruncǎm buretele şi sǎ renunţǎm la luptǎ. Ironic, renunţând la luptǎ, suntem pregǎtiţi sǎ începem calea spre recuperare.
În acest moment, este prematur sǎ înlocuim aceastǎ perspectivǎ falsǎ asupra lumii cu alta. Cam pe când aceastǎ întrebare îşi gǎseşte rǎspunsul, persoana va avea o perspectivǎ complet diferitǎ (iar într-un anumit sens, mai iluminatǎ) a ceea ce înseamnǎ a avea o vedere asupra lumii.