Formatul intalnirilor AA

[tudor]

Formatul general al unei întâlniri A.A. este următorul: după o scurtă introducere în care sunt citiţi cu voce tare Preambulul, cei Doisprezece Paşi şi cele Doisprezece Tradiţii, oamenii vorbesc fie despre tema anunţată de secretar ca şi temă a întâlnirii (preferatul din toate timpurile pare să fie „recunoştinţa”), fie despre un subiect care îl preocupă în mod special pe vorbitor sau pe altcineva prezent la şedinţă. Deseori, dacă e prezent şi un nou venit, întreaga întâlnire va fi devotată Pasului Unu, permiţându-i fiecărui membru prezent să-şi reactualizeze propria experienţă a intrării lui în A.A. În unele grupuri mai mari, nou veniţii pot fi încurajaţi să meargă la o mini-întâlnire a lor în care preocupările lor specifice vor fi abordate de către membri cu câţiva ani de experienţă.
În timpul unei întâlniri, atunci când cineva vorbeşte, ceilalţi membri ascultă şi nici nu îl întrerup (aşa-numita „vorbire încrucişată” – un categoric „nu” în conduita A.A.), nici nu îi adresează întrebări vorbitorului. După ce acesta a terminat de vorbit, lui/ei i se mulţumeşte pe scurt, fiind apoi rândul altcuiva să vorbească. În întâlnirile mici poate fi normal ca fiecare să vorbească. În întâlnirile foarte mari, doar câţiva vor face acest lucru. Fiecare membru fie va continua să vorbească pe tema deja stabilită, fie va vorbi despre o chestiune proprie, aproape întotdeauna legată în vreun fel de cei Doisprezece Paşi.
În unele întâlniri, citirea literaturii A.A. e mai extinsă şi devine punctul central al acestora. În altele, poate să existe un invitat care să vorbească pentru o bună parte a întâlnirii, în timp ce în altele membrii vor împărtăşi, pur şi simplu, ce doresc. De fapt, aproape toate grupurile ajung să fie aşa. Ca şi regulă, oricine are dorinţa puternică de a vorbi, e liber să facă asta, exceptând situaţiile în care sunt opriţi să o facă, de durata întâlnirii – de obicei, o oră sau nouăzeci de minute pentru toată şedinţa. Sunt citite anunţurile şi are loc o colectă (numită Tradiţia Şapte) pentru a se acoperi costurile întâlnirii şi pentru a ajuta la achiziţionarea literaturii A.A. aprobate, inclusiv a pachetelor informative care pot fi oferite pe gratis nou-veniţilor. Cele mai multe întâlniri se termină cu o rugăciune. Oarecum surprinzător, rugăciunea folosită e deseori ‚Tatăl nostru’, deşi acest lucru nu e cât de puţin obligatoriu, de vreme ce grupul însuşi poate decide ce rugăciune doreşte să folosească. O altă rugăciune, împrumutată de A.A. cu mult timp în urmă, e aproape universală:
Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curajul să schimb ceea ce pot şi
Înţelepciunea să fac diferenţa.
Întâlnirile sunt inima experienţei A.A.; ele permit membrilor să discute şi să-şi împărtăşească experienţa în lucrarea celor Doisprezece Paşi. Este un proces lent, însă complet. Aici, noul venit învaţă, ascultând cât de bine poate, poveştile a sute, poate mii de alţi oameni şi îşi spune propria poveste în multe, multe feluri diferite, de multe ori. Pur şi simplu, spunerea poveştii din nou şi din nou e o parte importantă a procesului terapeutic, iar acest lucru e mai bine făcut prin povestirea în faţa unor oameni diferiţi sau în grupuri diferite, mai degrabă decât forţând o singură persoană să o asculte încă o dată, şi încă o dată.
Pentru a li se da o măsură a priorităţii abstinenţei, nou-veniţii sunt, în general, invitaţi să participe la nouăzeci de întâlniri în nouăzeci de zile consecutive. Orice idee conform căreia cineva poate rezolva această problemă cu ‚jumătate de normă’ trebuie respinsă cu orice preţ, însă cu grijă. Un nou-venit a fost odată invitat de cineva prezent la o şedinţă să participe la o altă întâlnire, în ziua următoare, într-un alt loc. Noul venit a respins acest lucru ca fiind o exagerare; pe lângă asta, era un om foarte ocupat. Nu a stat abstinent pentru prea mult timp.
Unii oameni merg la prima lor întâlnire, iar după aceea nu mai beau niciodată. Alţii nu sunt atât de norocoşi. Asta nu e deloc o surpriză, căci individul urmează să experimenteze poate cea mai puternică transformare din toată viaţa lui, cu excepţia naşterii. Toţi sunt încurajaţi să continue să participe la întâlniri pentru că asta e singura cale care promite vreun soi de recuperare, chiar dacă nu imediată. A participa la şedinţe băut nu e chiar atât de îngrozitor pe cât se poate crede – persoana beată e cu siguranţă în locul potrivit, iar celorlalţi membri li se reaminteşte clar unde ar ajunge dacă ar alege să bea din nou. O astfel de persoană nu e privită ca un vizitator nedorit (exceptând, bineînţeles, cazurile în care acesta are o lungă istorie de intervenţii beligerante – şi chiar şi în astfel de situaţii grupurile dovedesc o cantitate extraordinară de răbdare). În timp ce membrii Comunităţii vor spune, în mod normal, că nu are nici un rost să vorbeşti cu cineva care e beat, dacă, totuşi, acesta revine la şedinţă băut, ceilalţi membri tind să îl trateze cu foarte multă răbdare şi înţelegere, ştiind că persoana din faţa lor are nevoie de Comunitate mai mult decât de orice altceva.

[tudor]

Întâlnirile din cluburile din oraş sau din centrele de tratament cu mulţi nou-veniţi pot fi la fel de bune ca şi întâlnirile din suburbii, din cadrul convenţiilor organizate în mari hoteluri sau cu ocazia altor adunări A.A., chiar şi atunci când vocabularul este întrucâtva diferit. Cei ce vorbesc în cadrul întâlnirilor folosesc rareori un limbaj menit să jignească, însă, de vreme ce toţi alcoolicii împărtăşesc cam aceeaşi experienţă a unor comportamente ‚mai puţin decât delicate’, astfel de lucruri nu sunt privite ca fiind o serioasă nerespectare a etichetei. Sentimentul comuniunii între membrii A.A. este cât se poate de real şi se poate ajunge la strânse prietenii.
Membrii A.A. care călătoresc pot să afle informaţii despre grupurile din localitatea de destinaţie, odată cu informaţiile despre cazarea la hotel sau cu planurile de transport. Sigur, e bine ca acest membru să verifice informaţiile cu A.A.-ul dintr-un loc străin. Se întâmplă uneori ca un membru să meargă la o întâlnire într-o ţară străină, într-o limbă pe care nu o înţelege, cu oameni pe care nu i-a mai întâlnit niciodată şi, totuşi, să aibă imediat sentimentul că aparţine grupului respectiv.
Membrii A.A. descoperă că nu e un obicei bun să se pună unul pe celălalt pe un piedestal. Până la urmă toţi membrii A.A. sunt la un pahar depărtare de a fi beţi. Totuşi, alcoolicii în recuperare dovedesc foarte multă toleranţă unii faţă de ceilalţi. E înţelept să presupunem că toţi au suferit, că toţi au pierdut ceva, că toţi au fost oprimaţi. Odată ce luăm în considerare acest lucru, nu mai e necesar să vorbim despre asta sau să tratăm pe cineva cu ceva similar simpatiei. Din contră, membrii Comunităţii privesc deseori simpatia ca pe o comoditate periculoasă, de vreme ce ea alimentează înclinaţia naturală a alcoolicului de a se vedea pe el însuşi ca victimă. Oricine îndrăzneşte să spună: „Vai, săracul de tine” unui alcoolic (sau oricărei alte victime) încurajează respectiva persoană să rămână în durerea ei pentru că asta îi aduce mai multă simpatie. E nevoie de empatie, nu de simpatie. Această distingere e delicată, însă importantă. Empatia permite ca persoana suferindă să ştie că durerea îi e înţeleasă, fără însă a o răsplăti pentru ea.
În recuperare, alcoolicul descoperă că diferitele instrumente oferite de A.A. sunt absolut vitale. Primul sfat este de ‚a merge la întâlniri’. Al doilea sfat, de nepreţuit, este ca în timpul grupului să fie atent la lucrurile pe care le crede folositoare şi să le ignore respectuos pe celelalte. La întâlniri, pot fi spuse multe lucruri pe care el le găseşte ca fiind irelevante sau chiar nefolositoare. În acest caz, el e convins să ignore părţile care nu îi plac. Se spune uneori, doar parţial în glumă, că dacă cuiva îi plac toate întâlnirile la care merge, atunci nu merge la suficiente întâlniri. Grupurile pot fi vitale, însă nu pot avea întotdeauna fiorul abstinenţei imediate.
Nimeni din A.A nu are o poziţie de putere; toţi alcoolicii sunt în pericolul de a bea din nou, indiferent de cât de mult timp au fost abstinenţi. Nimeni din A.A. nu deţine monopolul înţelepciunii. Uneori, într-adevăr, grupul trebuie să audă mai mult decât orice altceva ce are de spus un nou-venit, chiar dacă nu e neapărat nevoie ca acesta să ştie asta!
Uneori, terminologia A.A. e derutantă pentru publicul larg. De exemplu, cei mai mulţi oameni din afara Comunităţii folosesc termenul ‚alcoolic’ pentru cineva care încă bea. Ei tind să numească pe cineva care nu bea ‚ex-alcoolic’ sau ‚alcoolic vindecat’. Nu şi în Comunitate. Aici, oameni care nu au băut deloc de mulţi ani se prezintă bucuroşi ca ‚alcoolici’. Fraza „Bună, numele meu este … şi sunt alcoolic” este o aclamare, nu o condamnare. E o afirmare a puterii, nu o a admitere a înfrângerii. Parte din puterea acestui cuvânt stă în faptul că alcoolicul activ foloseşte orice forţă posibilă aflată la îndemână pentru a îndepărta această etichetă, indiferent de cât e de evident pentru tot restul lumii faptul că o merită. Pentru a ascunde şi a disimula e nevoie de îngrozitor de multă energie mentală şi spirituală, de vreme ce trăirea acestei minciuni necesită toată atenţia şi efortul de care e capabil alcoolicul activ. Însă, odată ce acelaşi alcoolic se poate ridica şi spune „Sunt alcoolic”, greutatea e ridicată. Sentimentul de uşurare din acest moment e aproape tangibil şi nu e ceva neobişnuit ca ceilalţi din cameră să înceapă să aplaude sau să-şi arate aprobarea în alt mod, mai ales dacă l-au urmărit pe un individ de ceva vreme, care nu făcuse acest pas atât de important. Nu e neobişnuit ca alcoolicii să înceapă să participe la întâlnirile A.A. perfect conştienţi, pe de o parte, că trebuie să facă ceva în legătură cu problema lor, însă, pe de altă parte, la fel de perfect de lipsiţi de puterea sau de voinţa de a admite că au o problemă. Acest gen de logică, destul de des întâlnit în sălile de grup ale A.A., e oarecum ciudat pentru restul lumii. Însă, nou-venitul se prinde repede de cum stau lucrurile atunci când îi vede pe alţii venind cu exact acelaşi mod de gândire ca al lui.

[tudor]

Afirmaţia „Sunt alcoolic” e plină de înţelesuri. Deşi e independentă de cei Doisprezece Paşi, ea sprijină şi completează munca pe care Paşii o încurajează. Mai întâi, ea semnifică „Admit că am o problemă”. Orice alcoolic care poate spune asta se separă de alcoolicii fără număr care preferă să meargă în mormânt decât să admită că au o problemă. Ea înseamnă şi „Sunt alcoolic în recuperare”, chiar dacă misterul de a nu bea (fiecare zi la rândul ei) poate să nu facă încă parte din experienţa sa.
Afirmaţia „Sunt alcoolic” înseamnă şi „Eu nu sunt Dumnezeu” sau chiar „Nu sunt eu Dumnezeu, deci trebuie să fie altcineva”. În schimb, de vreme ce altcineva e Dumnezeu, băutorul e liber să lase acea persoană să-şi facă treaba Lui. Alcoolicul e liber apoi să fie el însuşi, să descopere şi să-şi găsească locul în orice i-a pregătit adevăratul Dumnezeu. Acesta e un stadiu crucial în recuperare.
Mai apoi, pentru prima dată, afirmaţia „Sunt alcoolic” are o altă semnificaţie, mai importantă. Titlul de „alcoolic” e purtat ca o insignă de onoare şi îi dă celui ce o poartă sentimentul că aparţine unui grup în care fiecare poartă acelaşi titlu. „Fac parte din A.A.” înseamnă, de fapt, că „moştenirea şi comunitatea A.A. îmi aparţine”. Asta e foarte important, mai ales pentru cineva care, timp de ani de zile, nu a cunoscut nimic altceva în afară de respingere.
E util să purtăm în minte că membrii A.A. nu au, de obicei, prea multe în comun unii cu ceilalţi înainte de a se alătura Comunităţii, în afară de faptul că sunt cu toţii alcoolici. Ei provin din toate clasele sociale şi economice, din toate grupările etnice, au o educaţie şi convingeri religioase diferite. Acest ultim factor face ca discuţiile despre „Dumnezeu” să fie exprimate în cei mai simpli termeni, permiţându-i fiecăruia să folosească cuvintele pe care el sau ea le găseşte acceptabile, fără a fi însă jignitor pentru cei prezenţi. Orice încercare de limitare a definiţiei la o anumită înţelegere religioasă sau de insinuare că există o conexiune normală şi evidentă între ce se spune şi practica sau credinţa unui anumit grup religios este întâmpinată, în general, cu un comentariu referitor la prezenţa membrilor din mai multe confesiuni religioase şi la faptul că ce spun oamenii ar trebui să reflecte această realitate. Bineînţeles, e posibil să fie şi unii care se declară atei sau agnostici şi aceştia vor admite că înţelegerea lor cu privire la cuvântul „Dumnezeu” (care în cazul lor poate să fie la fel de uşor exprimat ca „Dumnezeu aşa cum nu Îl înţelege fiecare dintre noi”) poate să fie nesatisfăcător din punctul de vedere al altora din grup.
Însă, şi ei aparţin în aceeaşi măsură grupului.