Pagina 1 din 1

SPOVEDANIA !Pasul 5 -partea a doua

Scris: 04 Apr 2012, 21:59
de tudor
Acest Pas vital a fost şi calea prin care am început să cunoaştem sentimentul că puteam fi iertaţi, indiferent de ce făcuserăm sau gîndiserăm. S-a întîmplat adesea ca, făcînd acest Pas, împreună cu naşul sau cu un alt ghid spiritual, să ne simţim, pentru prima oară, capabili de a-i ierta pe alţii, indiferent de cît de profunde ar fi fost relele făcute de ei nouă. Inventarul moral ne convinsese că iertarea completă era de dorit, dar abia cînd am făcut Pasul 5 cu fermitate am ştiut, în adîncul sufletului, că vom fi în stare atît să primim iertarea, cît şi s-o dăruim.
Un alt mare cîştig pe care îl putem aştepta de la mărturisirea defectelor noastre unei alte fiinţe umane, este smerenia-un cuvînt deseori prost înţeles. Pentru cei care au făcut progrese în AA, cuvîntul denumeşte o limpede recunoaştere a ce şi cine sîntem cu adevărat, urmată de o încercare sinceră de a deveni ceea ce am putea fi. De aceea, primul nostru gest către umilinţă trebuie să fie recunoaşterea deficienţelor noastre. Nici un defect nu poate fi corectat pînă nu vedem clar din ce constă el. Dar va trebui să facem mai mult decît doar să vedem. Privirea obiectivă, aruncată asupra sinelui prin Pasul 4, n-a fost, la urma urmelor, decît o privire. De pildă, cu toţii am văzut că ne lipseau onestitatea şi toleranţa, că eram supuşi uneori atacurilor de auto-compătimire şi de auto-amăgiri orgolioase de mărire. Descoperirea a fost o experienţă umilitoare, dar aceasta nu însemna că ne-am şi însuşit prea multă smerenie reală. Cu toate că recunoscute acum, defectele se aflau tot acolo. Ceva trebuia făcut cu ele. Şi, curînd, aveam să constatăm că nu puteam dori să scăpam, nici nu puteam scăpa de ele, prin forţe proprii.
O doză în plus de realism şi, deci, mai multă onestitate în legătura cu sine sînt marile cîştiguri pe care le obţinem sub influenţa Pasului 5. Pe cînd ne făceam inventarul, am început să bănuim cam cît de mult necaz ne-a adus auto-amăgirea. Acest lucru ne-a neliniştit. Dacă toata viaţa ne-am prostit, mai mult sau mai puţin, pe noi-înşine, cum o să putem fi acum atît de siguri că nu ne minţim din nou? De unde putem şti că am făcut o listă reală a defectelor noastre şi că le-am admis, cu adevărat, chiar şi noua-înşine? Pentru că ne sîcîiau, în continuare, frica, auto-compătimirea şi sentimentele rănite, poate că nu ne-am apreciat cinstit deloc. Prea mult sentiment de vinovăţie şi de remuşcare ne forţa să dramatizăm şi să ne exagerăm propriile slăbiciuni. Ori, mînia şi orgoliul rănit puteau fi ecranul de fum sub care ne ascundeam unele dintre defecte, pentru care îi blamam pe alţii. De asemenea, se putea că ne handicapau încă multe defecte, mari sau mici, pe care niciodată nu ştiuserăm că le avem.
De aceea, era mai mult decît evident că o auto-apreciere făcută de unul singur şi recunoaşterea defectelor noastre numai pe acea bază erau departe de a fi suficiente. Trebuia să primim ajutor din afara noastră dacă voiam sigur să cunoaştem şi să admitem adevărul despre noi-înşine-ajutorul lui Dumnezeu şi al unei alte fiinţe umane. Numai discutînd despre noi-înşine şi neascunzînd nimic, numai avînd bunăvoinţa de a primi sfaturi şi de a accepta ghidare-numai aşa devenea posibilă intrarea noastră pe drumul gîndirii neîncîlcite, al onestităţii solide şi al umilinţei autentice.