021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

Servicii de tratament ambulator si rezidential in Bucuresti si Suceava: http://www.clinica-aliat.ro

Centre gratuite ALIAT, de interventii scurte, AlcoInfo: Brasov-Spitalul Judetean, Bucuresti-Spitalul Pantelimon si Institutul Clinic Fundeni, Suceava - Spitalul Judetean. Detalii pe http://www.alcohelp.ro.

partea a 2-traditii


Sunt autorul acestui subiect
junelu
Boboc
Boboc
Mesaje: 52
Membru din: 12 Noi 2009, 18:35
Gen: Nespecificat - Nespecificat

partea a 2-traditii

Mesajde junelu » 12 Noi 2009, 18:58

CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII

TRADIŢIA 1
"Este necesar ca prosperitatea noastră comună să se
afle pe primul loc; restabilirea personală depinde de unitatea Comunităţii AA."

Unitatea este calitatea cea mai de preţ a Comunităţii AA. Viaţa noastră, viaţa tuturor generaţiilor viitoare depind nemijlocit de ea. Fie rămînem un întreg, fie AA moare. Fără unitate, inima AA-ului va înceta să mai bată; arterele sale mondiale nu vor mai transmite îndurarea lui Dumnezeu; darul Lui pentru noi s-ar risipi în van. Azvîrliţi astfel înapoi, în mizeria lor, alcoolicii ne-ar reproşa aceasta, zicînd: "Ce lucru minunat putea fi AA-ul!"
Neliniştiţi, unii ar putea întreba: "Vreţi să spuneţi că în AA, individul este cantitate neglijabilă? Că este dominat de grupul său şi înghiţit de acesta?"
Putem răspunde cu siguranţă, cu un "Nu!" categoric. Avem convingerea că nu există altă comunitate pe acest pămînt mai generoasă cu grija devotată faţă de fiecare membru al său; cu siguranţă, nu există o alta care să respecte mai energic dreptul fiecărui membru de a gîndi, vorbi şi acţiona după cum doreşte. Nici un membru AA nu-l poate obliga pe nici un alt membru să facă ceva; nimeni nu poate fi pedepsit ori exclus. Cei 12 Paşi ai recuperării sînt sugestii; nici una dintre cele 12 Tradiţii, care garantează unitatea Comunităţii, nu conţine nici măcar o interdicţie. Se repetă deseori: "Este necesar..., Este bine să...," dar niciodată "Tu trebuie să...!"
Această libertate asigurată individului i-ar putea face pe mulţi să meargă cu gîndul la o pură anarhie. Fiecare nou-venit, fiecare prieten care vine în contact cu AA-ul pentru prima oară, este foarte nedumerit. Aceşti oameni consideră libertatea drept drumul direct către desfrîu; însă, constată curînd că AA-ul are un scop şi o acţiune de o forţă irezistibilă. Unii se întreabă: "Cum poate o mulţime atît de anarhică să funcţioneze, de fapt? Cum este posibil ca cei din interiorul ei să plaseze bunăstarea comună pe primul loc? Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i uneşte pe oamenii aceştia?"
Cei care privesc lucrurile de aproape găsesc fără întîrziere cheia acestui paradox. Membrul AA trebuie să se conformeze principiilor însănătoşirii. Viaţa lui depinde, în fapt, de supunerea sa acestor principii spirituale. Dacă deviază prea departe, sancţiunea urmează sigur şi rapid, sub forma bolii mortale. La început, fiecare urmează programul pentru că n-are încotro; dar, mai tîrziu, descoperă un mod de viaţă pe care şi-l doreşte, cu adevărat. Mai mult, descoperă că nu poate păstra acest dar nepreţuit decît dacă îl dăruieşte, la rîndul său. Nici el, nici ceilalţi nu pot supravieţui fără transmiterea mesajului AA. Din clipa în care, prin Pasul 12, se formează un grup, se descoperă încă ceva - că cei mai mulţi nu se pot însănătoşi, decît dacă există un grup. Fiecare ajunge să-şi dea seama că este o mică parte dintr-un mare întreg; că nici un sacrificiu personal nu e prea mare, dacă este vorba de însăşi existenţa Comunităţii. Fiecare membru descoperă că este nevoie să-şi tempereze elanul ambiţiilor şi dorinţelor, atunci cînd acestea ar putea dăuna grupului. Devine evident faptul că grupul trebuie să supravieţuiască; altfel, individul se prăpădeşte.
Deci, dintru început, cum să trăim şi să funcţionăm împreună, ca grup, a devenit problema noastră primordială. În lumea exterioară, vedeam popoare întregi distruse de ambiţiile cîte unei personalităţi. Lupta pentru bogăţie, putere şi prestigiu sfîşia omenirea mai rău ca oricînd. Dacă oameni puternici eşuau în eforturile lor de instalare a păcii şi armoniei, ce avea să se aleagă de ciudata noastră ceată de alcoolici? Aşa cum ne zbătuserăm şi ne rugaserăm înainte pentru însănătoşirea individuală, acum am început, tot atît de serios, să căutăm principiile conform cărora AA-al însuşi putea supravieţui. Pe fundamentul solid al experienţei, s-a conturat, deci, structura Societăţii noastre. Fără încetare, în nenumărate oraşe şi cătune, ne-a fost dat să retrăim povestea lui Eddie Rickenbacker şi a curajoşilor săi tovarăşi cînd avionul lor s-a prăbuşit în Pacific. Exact ca şi noi, s-au pomenit brusc salvaţi de la moarte, dar încă plutind pe o mare primejdioasă. Cît de bine au văzut ei că bunăstarea comună vine pe primul loc! Nici unul nu-şi putea permite să fie egoist, cînd era vorba de raţia de pîine şi de apă. Fiecare avea nevoie să ţină cont de ceilalţi. Ştiau că doar o credinţă neclintită le putea furniza puterea reală; şi au găsit, într-ade¬văr, acea putere, în măsură să-i facă să stăpînească fragila ambarcaţiune, să treacă cu bine prin probele nesiguranţei, durerii, fricii şi disperării, chiar şi în faţa morţii unuia din membrii echipajului.
Aşa au stat lucrurile cu AA-ul. Prin credinţa şi eforturile noastre, am fost în stare să clădim Comunitatea pe temelia formată din lecţiile pe care ni le-a dat o incredibilă experienţă. Aceste lecţii trăiesc astăzi prin Tradiţiile Alcoolicilor Anonimi, care - cu voia lui Dumnezeu ¬vor fi pilonii unităţii noastre, atîta vreme cît va avea El nevoie de noi.

TRADIŢIA 2
"Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu
există decît o autoritate fundamentală: un Dumnezeu
al iubirii, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa
noastră de grup."
Ce anume ghidează AA-ul? Cine îl guvernează? Şi aceasta este o mare nedumerire pentru fiecare prieten, pentru fiecare nou-venit. Cînd i se spune că: Societatea noastră nu are nici un preşedinte cu autoritate de guvernare; nici un administrator financiar care să impună taxe obligatorii; nici un comitet director care să respingă vreun membru rătăcit în tenebrele din afara AA-ului; cînd i se spune că nici un membru nu-i poate da directive altui membru, nu-l poate sili la supunere - cel care aude toate acestea pentru prima dată, nu-şi poate crede urechilor şi exclamă: "Aşa ceva nu există. Undeva trebuie să fie o nadă." Acest spirit practic citeşte apoi Tradiţia Doi şi află că singura autoritate în AA este un Dumnezeu iubitor, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa grupului. Cu îndoială în suflet, omul îl întreabă pe un membru cu experienţă dacă acest lucru chiar funcţionează. Respectivul membru, după toate aparenţele un om cu mintea întreagă, răspunde fără să clipească: "Da! Categoric funcţionează." Interlocutorul său mormăie atunci în barbă, că aşa ceva pare vag, nebulos şi destul de naiv. Apoi, ne urmăreşte cu ochi atent, consultă o pagină de istorie AA şi, curînd, este pus faţă în faţă cu fapte de necontestat.
Care sînt, deci, faptele concrete din existenţa AA-ului, care ne-au călăuzit spre acest principiu aparent inaplicabil?
Cutare, membru devotat, se mută - să zicem - într-un oraş din centrul ţării. Aflat de unul singur, îşi dă seama că s-ar putea să fie incapabil de a se menţine abstinent şi în viaţă, dacă nu transmite altor alcoolici ceea ce a primit el însuşi gratis. Simte un imbold spiritual şi moral: poate că sute de oameni suferă în imediata apropiere şi el le-ar putea fi de ajutor. Îi şi lipseşte grupul de care se ataşase. Are nevoie de alţi alcoolici, exact atîta cit au nevoie şi ei de el. Discută cu preoţi, cu doctori, cu ziarişti, cu poliţişti, cu patroni de baruri... iar rezultatul este că oraşul acela central al ţării are acum un grup, şi Cutare este fondatorul lui.
Fiind fondator, el este la început şeful. Cine altcineva ar putea fi? Curînd, însă, va împărţi autoritatea asumată asupra dirijării lucrurilor cu primii alcoolici pe care i-a ajutat. La acest stadiu, beneficul dictator devine preşedintele unui comitet compus din prietenii săi. Cu toţii formează ierarhia de servicii în slujba grupului - cu toţii s-au desemnat ei înşişi în aceste servicii, neexistînd nici o alternativă. În cîteva luni, AA-ul se extinde în oraş.
Fondatorul şi prietenii săi transmit mesajul spiritual celor nou-ve¬niţi, închiriază săli, creează legături cu spitalele şi-şi pun nevestele să facă tone de cafea. Fiind şi ei oameni, fondatorul şi prietenii săi s-ar putea să-şi facă un mic titlu de glorie din toate acestea. Îşi spun unul altuia: "Poate că ar fi o idee bună să dirijăm ferm AA-ul în acest oraş, în continuare. În fond, noi avem experienţă. Şi apoi, ia uitaţi-vă la ce de bine le-am făcut acestor beţivi. Ar trebui să ne fie recunoscători!" Este adevărat că, uneori, fondatorii şi prietenii lor sînt mai înţelepţi şi mai smeriţi decît cei descrişi aici. Dar, cel mai adesea, la acest stadiu, nu sînt.
Grupul cunoaşte acum primele dureri ale creşterii. Plouă cu milogeli. Însingurarea creşte. Problemele vin în avalanşă. Şi, mai important decît orice, se aude un murmur, care tulbură apele şi izbucneşte într-un strigăt de protest: "Au de gînd aceşti ‚bătrîni’ să conducă veşnic grupul nostru? Să cerem să fie alegeri!" Fondatorul şi prietenii lui se simt răniţi şi deprimaţi. Trec dintr-o criză în alta şi de la un membru la altul, pledîndu-şi cauza. Dar e în zadar; revoluţia e în plinţ desfăşurare. Conştiinţa grupului este pe punctul de a prelua comanda.
Vin alegerile. Dacă fondatorul şi prietenii lui au servit cum se cuvine, s-ar putea să fie realeşi - spre surprinderea lor. Dacă, însă, au opus rezistenţă puternică tendinţei de democratizare, vor pierde "funcţia," fără "proces." În ambele cazuri, grupul are un aşa-numit comitet prin rotaţie, foarte clar limitat în autoritate. Membrii săi nu pot, sub nici o formă, guverna sau dirija grupul. Ei sînt în slujba grupului. Le revine uneori privilegiul ingrat de a face muncile de corvoadă ale grupului. Cu preşedintele în frunte, ei sînt cei care au în grijă relaţiile cu publicul şi organizarea şedinţelor. Casierul, cu o răspundere foarte clară, strînge banii din coşul colectei, îi depozitează în bancă, plăteşte chiria şi alte facturi şi dă cu regularitate un raport în business meeting. Secretarul se îngrijeşte de existenţa literaturii pe masă, organizează serviciul telefonic, răspunde la scrisori, răspîndeşte orarul scris al şedinţelor. Aşa arată simplele servicii care fac posibilă funcţionarea unui grup. Comitetul nu dă nici un fel de sfaturi spirituale, nu are rol de judecător al comportamentului nimănui, nu emite nici un fel de ordine. Oricare dintre membrii comitetului poate fi eliminat cu promptitudine, la următoarele alegeri, dacă încearcă să facă ceva din toate acestea. Astfel, respectivul membru al comitetului administrativ ajunge la descoperirea tardivă că nu este decît un om care slujeşte, nu un senator. Asemenea experienţe sînt frecvente în Comunitatea noastră. Deci, în AA, conştiinţa grupului este aceea care dictează condiţiile în care trebuie şefii să servească.
Aceasta ne duce direct la întrebarea: "Are AA-ul o conducere reală?" Răspunsul este: "Da! De trei ori, da! Deşi nu pare să aibă." Haideţi să revenim la fondatorul dezavuat şi la prietenii săi. Ce se întîmpla cu aceştia? Odată ce trece durerea şi se reinstalează liniştea, se produce o schimbare subtilă. În cele din urmă, ei se vor împărţi în două categorii, cunoscute în argoul AA ca: "înţelepţii tribului" (sau "bătrînii") şi "inimile rănite." "Bătrînii" sînt aceia care văd multă înţelepciune în decizia grupului, care nu păstrează nici un resentiment în urma diminuării statutului lor; ei dovedesc o judecată sănătoasă, întărită de o experienţă considerabilă şi au bunăvoinţa de a sta de-o parte, aşteptînd suita evenimentelor. "Inima rănită" este cel ferm convins că grupul nu se poate descurca fără el, cel care trage toate sforile posibile pentru a fi reales şi care continuă să se lase ros de auto-compătimire. Unii "sîngerează" atît de rău, încît - goliţi de tot spiritul şi de toate principiile AA-ului - se îmbată. Uneori, peisajul AA-ului pare să fie un cîmp presărat de răniţi. Aproape fiecare membru vechi al Comunităţii noastre a trecut prin aceste faze, mai mult sau mai puţin. Din fericire, majoritatea le-au supravieţuit şi învaţă să devină "înţelepţi ai tribului." Ei devin conducerea reală şi permanentă a Comunităţii. De la ei vin opiniile fără zarvă, cunoştinţele precise şi exemplul smerit, care rezolvă crizele. Cînd problemele grupului devin dureros de încîlcite, la ei se apelează pentru sfaturi. Ei devin vocea conştiinţei grupului; de fapt, ei sînt adevărata voce a Alcoolicilor Anonimi. Ei nu conduc cu mandat; ei conduc prin exemplu. Aceasta este experienţa care ne-a dus la concluzia că, bine sfătuită de "bătrîni," conştiinţa grupului va fi - de-a lungul timpului - mai înţeleaptă decît un lider individual.
Pe cînd AA-ul avea doar trei ani de existenţă, s-a produs un eveniment ilustrativ pentru acest principiu. Unul dintre primii membri AA, total contrar dorinţei proprii, a fost obligat să se conformeze opiniei grupului. Iată povestea, în propriile lui cuvinte:
Într-o zi, făceam un Pas 12, la un spital din New York. Proprietarul, Charlie, mi-a transmis că mă aşteaptă în cabinetul său. Acolo, mi-a spus: "Bill, e o ruşine că te zbaţi în problemele astea financiare. Pretutindeni în jurul tău, beţivii ăştia o duc de minune şi fac bani cu toptanul. Iar tu lucrezi normă întreagă la toate astea ca să-i ajuţi pe ei şi n-ai un sfanţ. Nu e cinstit aşa." Apoi, a pescuit din biroul său registrul de casă pe mai mulţi ani în urmă. Mi l-a pus în faţă şi a continuat: "Aici găseşti cîştigul acestui spital, prin anii `20. Mii de dolari pe lună. Ar duce-o la fel de bine şi astăzi - numai dacă ai vrea tu să mă ajuţi. De ce să nu te muţi cu munca ta aici? Ţi-aş da un birou, ţi-aş deschide un cont curent onorabil şi ai primi o parte sănătoasă din profit. Acum trei ani, cînd şeful meu ierarhic, Dr. Silkworth, a început să-mi vorbească despre ideea de a-i ajuta spiritual pe beţivi, credeam că vorbeşte baliverne. Dar mi-am schimbat părerea. Într-o bună zi, acest grup de foşti beţivi va ajunge imens numeric - şi nu văd de ce tu să faci foame între timp. Îţi fac o propunere perfect etică. Poţi deveni terapeut neprofesionist, şi mai de succes decît cei de meserie."
Eram răscolit. Am avut cîteva scrupule, pînă mi-am dat seama cît de adevărat de morală era propunerea lui Charlie. Nu putea fi absolut nimc rău în a deveni terapist neprofesionist. M-am dus cu gîndul la Lois, care venea acasă epuizată în fiecare zi de la magazin şi se apuca imediat de gătit cina, pentru o casă plină de beţivi, care nu plăteau găzduirea. M-am gîndit şi la suma aceea mare, pe care o datoram încă, creditorilor mei din Wall Street. M-am gîndit la cîţiva dintre prietenii mei alcoolici, care făceau la fel de mulţi bani ca oricînd. De ce n-aş face şi eu ca ei?
Deşi îi cerusem lui Charlie un termen de reflecţie, hotărîrea era luată. În drumul meu grăbit, cu metroul, spre Brooklyn, mi s-a părut că simt în mine o rază călăuzitoare, din lumina lui Dumnezeu. Nu era decît o singură frază, dar deosebit de convingătoare. De fapt, provenea direct din Biblie - o voce interioară îmi spunea fără încetare: "Muncitorul este demn de plata ce i se cuvine." Ajuns acasă, am găsit-o pe Lois gătind ca întotdeauna - urmărită din uşa bucătăriei de privirile flămînde a trei beţivi. Am luat-o de-o parte şi i-am spus glorioasa veste. Părea interesată, dar nu atît de entuziasmată, pe cît mă aşteptasem.
Era o seară cu şedinţă AA. Deşi nici unul dintre alcoolicii aflaţi la noi în gazdă nu părea să fie abstinent, alţii dintre cei prezenţi erau. Împreună cu soţiile lor, şedeau înghesuiţi, în camera noastră de primire, de la parter. Fără să stau prea mult pe gînduri, am izbucnit în istorisirea şansei peste care dădusem. Nu voi uita, cît voi trăi, figurile acelea imobile, nici privirile for fixe, cu care m-au ţintuit. Cu un entuziasm descrescînd, mi-am dus povestea pînă la sfîrşit. A urmat o lungă tăcere.
Aproape cu timiditate, unul dintre prietenii mei a început să vorbească. "Bill, noi ştim prin ce dificultăţi financiare treci. Asta ne necăjeşte pe toţi. Ne-am întrebat de multe ori ce-am putea face, legat de asta. Dar, cred că vorbesc în numele tuturor aici de faţă, cînd spun că propunerea ta ne tulbură cu mult mai mult." Vocea vorbitorului a devenit mai încrezătoare; a continuat: "Tu nu-ţi dai seama că nu vei putea face niciodată o profesiune din Pasul 12? Oricît de generos a fost Charlie cu noi, nu-ţi dai seama că nu putem lega lucrul acesta de spitalul lui Charlie sau de oricare alt spital? Vii şi ne spui că propunerea lui Charlie este etică. Sigur că este etică, dar ceea ce avem noi nu funcţionează exclusiv pe principii etice; trebuie să fie ceva mai bun. Sigur că Charlie are o idee bună, dar nu este suficient de bună; problema noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte, Bill - şi nimic altceva nu ajunge, decît ce-i mai bun pe lume!" Am citit somaţia din privirile lor, pe cînd l-am auzit pe purtătorul lor de cuvînt spunînd: "Bill, nu ne-ai spus chiar tu, de atîtea ori, în şedinţele din această casă, că uneori ‘bun’ este duşmanul lui 'cel mai bun?’ Ei bine, este vorba acum exact despre acest caz. Nu ne poţi face una ca asta!"
Aşa a grăit conştiinţa grupului. Grupul avea dreptate, şi eu nu; vocea interioară pe care o auzisem în metrou nu fusese a lui Dumnezeu. Aici era adevărata lui voce, strigătul inimii prietenilor mei. Am ascultat şi - mulţumesc lui Dumnezeu - m-am supus.
TRADIŢIA 3
"Singura cerinţă, pentru a deveni membru AA, este
dorinţa de a înceta băutul."
Tradiţia Trei este extrem de semnificativă. Şi aceasta, pentru că AA-ul îi spune, cu adevărat, fiecărui băutor cu probleme: "Eşti membru AA dacă tu spui aceasta. Tu te poţi declara membru; nimeni nu te poate ţine "la poartă." Nu are importanţă cine eşti, nu contează cît de jos ai ajuns, nici pînă unde au ajuns complicaţiile tale emoţionale - nici dacă eşti chiar criminal - nu-ţi putem interzice să intri în AA. Nu vrem să-ţi interzicem acest lucru. Nu ne temem deloc că ai putea să ne faci vreun rău, nu contează dacă eşti un tip sucit sau violent. Vrem doar să-ţi asigurăm exact atîtea şanse pentru abstinenţă cîte am avut şi noi. Prin urmare, eşti membru AA din clipa în care tu-însuţi te declari membru."
Ca să ajungem la acest principiu al participării în Programul AA, am trecut prin experienţe devastatoare, care au durat ani de zile. În primii ani, nimic nu era mai fragil, mai uşor de destrămat, decît un grup AA. Rareori se găsea cîte un alcoolic care să ne bage în seamă; majoritatea celor care ni se alăturau erau ca nişte lumînări abia pîlpîind în bătaia vîntului. Una după alta, flăcările acelea nesigure se stingeau, multe dintre ele nemaiaprinzîndu-se vreodată. Gîndul nostru nerostit, dar constant, era: "Care dintre noi e următorul?"
Unul dintre membrii AA descrie foarte viu imaginea acelor primi ani. "Într-o vreme," - povesteşte el - "fiecare grup AA avea o mulţime de reguli pentru participare. Cu toţii ne temeam prosteşte că s-ar putea găsi ceva sau cineva care să găurească barca noastră de salvare şi să ne înece pe toţi în vechea problemă cu băutul. Biroul Fundaţiei* a cerut fiecărui grup să trimită propria listă de reglementări "protectoare." Lista tuturor acestor reglementări a ajuns la o lungime kilometrică. Dacă toate aceste reguli ar fi fost menţinute în vigoare pretutindeni, nimeni n-ar mai fi devenit membru AA, atît era de mare totalul neliniştilor şi temerilor noastre.
Eram hotărîţi să nu primim în AA decît pe cei care aparţineau categoriei, presupuse de noi, a "alcoolicilor puri." Erau admişi doar alcoolici fără alte complicaţii, decît beţiile şi consecinţele acestora. Astfel, cerşetorii, vagabonzii, internaţii prin aziluri, puşcăriaşii, suspecţii, psihopaţii, femeile decăzute n-aveau ce căuta printre noi. Da, dom'le, ne ofeream serviciile doar alcoolicilor respectabili şi puri! Oricare alte categorie cu siguranţă ne-ar distruge. Şi în plus, dacă i-am primi pe cei mai "ciudaţi," ce-ar zice despre noi oamenii respectabili? Construiam un gard fin de plasă, de jur împrejurul AA-ului.
Poate că toate acestea sună comic acum. Poate veţi crede că noi, cei mai vechi, eram cam intoleranţi. Dar, vă asigur că nu ne prea venea să rîdem în acele situaţii. Eram necruţători, pentru că ne simţeam viaţa şi familia ameninţate; ori, acesta nu era un motiv de rîs. Intoleranţi, ziceţi? Ei bine, eram speriaţi. În mod firesc, începuserăm să acţionăm cum ar face oricine, sub imperiul fricii. La urma urmelor, nu cumva şi este frica adevăratul fundament al intoleranţei? Da, eram nişte intoleranţi."
De unde să ghicim că toate acele frici urmau să se dovedească neîntemeiate? De unde să ştim că mii de asemenea oameni uneori de-a dreptul înfricoşători aveau să se recupereze uimitor şi să devină slujitori de mare nădejde şi prieteni deosebit de apropiaţi? Cine putea crede că rata divorţurilor, în cazul familiilor membrilor AA, va fi cu mult mai scăzută decît cea în cazul familiilor obişnuite? Am fi putut noi prevedea atunci că indivizi turbulenţi aveau să devină remarcabile exemple de răbdare şi toleranţă? Şi-ar fi putut cineva închipui, pe atunci, o societate care să includă toate tipurile imaginabile de caractere umane şi care să răzbată, fără dificultate, dincolo de orice barieră rasială, religioasă, politică şi lingvistică?
De ce şi-a abandonat AA-ul, pînă la urmă, toate regulamentele legate de aderare? De ce am lăsat noi la latitudinea noului venit, să decidă singur dacă este, sau nu, alcoolic - şi dacă să ni se alăture, sau nu? De ce am îndrăznit noi să declarăm - contrar experienţei societăţilor umane şi a sistemelor de guvernare de pretutindeni - că nu vom pedepsi, nici nu vom exclude din AA nici un membru; că nu trebuie să obligăm pe nimeni să contribuie financiar, să se supună unei credinţe sau să se conformeze la ceva?
Răspunsul - acum oglindit prin Tradiţia Trei - era simplitate, pur şi simplu. În cele din urmă, experienţa ne-a învăţat că a-i lua unui alcoolic orice şansă însemna uneori pronunţarea sentinţei sale la moarte şi, adesea, condamnarea la o mizerie fără sfîrşit. Cine îndrăznea să fie judecătorul şi călăul propriului frate bolnav?
Deoarece un grup după altul au ajuns să constate acestea, pînă la urmă, au fost abandonate toate reglementările legate de aderare. O suită de experienţe dramatice după alta au închegat o hotărîre fermă, care a devenit tradiţia noastră universală. Iată două exemple:
Era Anul al II-lea, în calendarul AA. Pe vremea aceea nu se zărea nimic altceva, în afară de două grupuri fără nume, de alcoolici, ¬care făceau eforturi zbuciumate de a sta cu faţa spre lumină.
A apărut un nou-venit; a bătut la uşa unuia dintre cele două grupuri şi a cerut să fie lăsat înăuntru. A vorbit cinstit, cu cel mai vechi membru al grupului. Curînd, a ieşit la iveală faptul că era un caz disperat şi că, mai presus de orice, voia să se facă bine. "Oare o să mă puteţi accepta?" a întrebat el. "Fiind victimă a încă unei adicţii, şi mai rău stigmatizată decît alcoolismul, s-ar putea să nu mă vreţi printre voi. Ce ziceţi?"
Era o mare dilemă. Ce să facă grupul? Membrul cel vechi i-a convocat pe alţi doi şi, în strictă confidenţă, le-a relatat explozivele detalii din povestea noului venit. Apoi, i-a întrebat: "Ce ne facem cu el? Dacă-l respingem, omul va muri curînd. Dacă-l primim, numai Dumnezeu poate şti ce belele ne aşteaptă. Ce să-i răspundem - da, sau nu?"
În primele clipe, cei vechi nu vedeau decît obiecţiile. "Noi nu ne ocupăm decît de alcoolici," îşi ziceau ei; "Oare n-ar fi mai bine să-l sacrificăm pe acesta unul, de dragul celor mai mulţi?" Aşa decurgea discuţia, în vreme ce soarta noului venit atîrna de un fir de păr. Atunci, unul dintre cei trei a rostit cu alt glas: "Noi ne temem cel mai mult pentru reputaţia noastră. Ne temem mult mai mult de ce va zice lumea decît de necazurile pe care ni le-ar putea aduce acest alcoolic straniu. De cînd ne-am apucat de vorbit, îmi stăruie în minte un gînd: “Ce-ar face Dumnezeu în locul nostru?” Nu s-a mai rostit nici un cuvînt în plus. Ce s-ar mai fi putut spune, într-adevăr?
Ultrafericit, noul-venit a plonjat în munca de transmitere a mesajului. Fără să ostenească vreodată, a făcut pasul 12, cu un număr foarte mare de oameni. Şi pentru că respectivul grup era la începuturi, şi puţin numeros, de acum a crescut la numărul miilor de membri. Omul acesta n-a tulburat liniştea nimănui cu cealaltă problemă a sa, niciodată. Iar AA-ul a făcut primul său pas către Tradiţia 3.
La scurt timp după admiterea celui dublu stigmatizat într-un grup, celălalt grup l-a admis pe un comis voiajor, pe care îl vom numi Ed - un tip dinamic, un impetuos, cum numai un comis voiajor poate fi. Acesta avea cel puţin o idee pe minut despre ce îmbunătăţiri se pot aduce AA-ului. Distribuia celorlalţi membri tot ce-i trecea prin cap, cu acelaşi entuziasm arzător cu care ar fi distribuit vopsea de maşini. Dar, una dintre ideile sale n-o cumpăra nimeni. Ed era ateu. Îşi iubea mult obsesia că AA-ul se poate descurca mai bine fără "prostiile astea, despre Dumnezeu." Îi scotea din sărite pe toţi, şi toţi aşteptau ziua în care Ed va bea din nou - căci, ştiţi, AA-ul era în faza sa pioasă. Toţi
ne gîndeam că blasfemia se va plăti printr-o penalizare serioasă. Spre mîhnirea noastră, Ed continua să-şi menţină abstinenţa.
Cu vremea, a venit şi rîndul lui să ia cuvîntul într-o şedinţă. Ne-am cutremurat, pentru că ştiam ce urmează. Şi-a adus obolul său de mulţumiri Comunităţii; ne-a povestit cum s-a împăcat cu familia; a ridicat în slăvi virtuţile onestităţii; a amintit bucuriile Pasului 12; în fine, a trîntit bomba, strigînd: "Nu mai pot suporta poveştile astea despre Dumnezeu! Este ‘zăhărelul,’ pentru oameni slabi. Grupul acesta n-are nevoie de aşa ceva, şi eu nu mai sînt dispus să înghit. Ducă-se naibii!"
Un mare val de resentimente şi indignare a acoperit şedinţa; verdictul a fost unanim: "Afară cu el!"
Vechii din grup l-au luat pe Ed de-o parte şi i-au spus ferm: "Nu poţi vorbi astfel într-o şedinţă AA. Ori nu mai faci aşa ceva, ori pleci dintre noi." Ed i-a înfruntat cu mult sarcasm: "Nu mai spuneţi! Chiar aşa?!" A întins mîna spre o etajeră şi a luat un teanc de hîrtii. Prima foaie era pagina de introducere a cărţii "Alcoolicii Anonimi," care atunci se năştea. A citit cu voce tare: "Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul." Ed continuă, necruţător: "Cînd voi, băieţi, aţi scris propoziţia asta, ce-aţi vrut să spuneţi? Acum vă deziceţi?"
Descumpăniţi, cei mai vechi s-au uitat unul la celălalt, ştiind că tipul îi avea la mînă. Aşa că, Ed a rămas în AA.
Şi nu numai că a rămas membru, ci chiar membru abstinent ¬luni în şir. Cu fiecare nouă lună de abstinenţă, glasul său devenea tot mai răsunător - împotriva lui Dumnezeu. Grupul era într-o profundă agonie, de fiecare dată; astfel s-a spulberat orice urmă de caritate fraternă. "Oh, Doamne," ne tînguiam unul altuia, "oare mai durează mult, pînă să se apuce iar de băut?!"
Nu după mult timp, Ed a obţinut o deplasare în afara oraşului. La capătul cîtorva zile, sosiră veşti. Ed a trimis o telegramă, solicitînd bani; şi, nu mai era nici o taină pentru nimeni ce însemna acest lucru.
Apoi, a telefonat. În acele zile, noi ne deplasam oriunde ni se cerea un Pas 12, fără să ţinem cont de mărimea şanselor noastre de a fi de ajutor. Dar, de data aceasta, nimeni n-a mişcat un deget. "Daţi-i pace! Ia să mai încerce să se descurce şi singur; poate se-nvaţă minte!"
După cam două săptămîni, Ed se furişa pe nesimţite în casa unuia dintre membrii grupului; deşi nu cunoştea pe nimeni din familia acestuia, şi-a găsit adăpost pentru somn acolo. Pe cînd se crăpa de ziuă, stăpînul casei servea cafeaua cu un prieten AA, cînd pe trepte se auzi un zgomot. Spre consternarea lor, apăru Ed. Cu un surîs enigmatic, el îi întrebă: "Băieţi, v-aţi făcut meditaţia de dimineaţă?" A fost repede limpede că omul vorbea serios. Pe crîmpeie, a ieşit la iveală ce se întîmplase.
Aflat într-un stat învecinat, a tras la un hotel ieftin. După ce toate apelurile sale după ajutor au fost refuzate, mintea-i înfierbintată rămăsese să se macine cu gîndul: "M-au părăsit. Am fost părăsit de chiar semenii mei. Totul s-a sfîrşit...; nu mi-a mai rămas nimic." Se zvîrcolea în aşternut, cînd mîna lui atinse o carte de pe biroul de lîngă pat. A deschis-o şi a citit. Era o Biblie Gideon. Ed n-a mărturisit nimănui vreodată nici un alt amănunt, despre ce văzuse sau auzise, în acea cameră de hotel. Acestea s-au petrecut în 1938. Ed nu s-a mai atins de băutură, de atunci.
În prezent, cînd se întîlnesc membrii mai vechi, care îl cunosc pe Ed, exclamă: "Ce s-ar fi întîmplat dacă reuşeam să-l excludem pe Ed pentru blasfemie? Ce s-ar fi ales de el şi de toţi cei pe care i-a ajutat el mai tîrziu?"
Astfel, mîna Providenţei ne-a dat un semn, încă de la începuturi, că orice alcoolic este membru al Societăţii noastre, atunci cînd spune el că este.

TRADIŢIA 4
"Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate
privinţele, cu excepţia chestiunilor care afectează alte
grupuri sau AA, în ansamblu."
Autonomie - iată un cuvînt mare. În ce ne priveşte, ea înseamnă pur şi simplu că fiecare grup AA îşi poate conduce treburile exact aşa cum doreşte - cu excepţia cazurilor în care AA-ul, în ansamblul său, ar fi ameninţat de unele dorinţe de grup. Acum, se pune din nou problema ridicată de Tradiţia 1. Nu cumva o asemenea libertate se va dovedi nebunească?
De-a lungul anilor, au fost încercate toate căile de deviere de la cei 12 Paşi şi cele 12 Tradiţii. Era firesc să fie aşa, din moment ce sîntem o ceată de individualişti orgolioşi. Copii ai haosului, ne-am jucat cu focul în toate felurile cu putinţă, ca - pînă la urmă - să ieşim la capăt teferi şi, credem, mai înţelepţi. Tocmai acele devieri au creat un vast proces de reglare, care - prin bunătatea lui Dumnezeu - ne-a adus unde sîntem astăzi.
Cînd au fost publicate Tradiţiile AA pentru prima oară, în 1946, eram deja siguri că un grup AA putea rezista tuturor zguduirilor. Am înţeles că grupul, exact ca şi individul, trebuia să se conformeze ¬după un timp - tuturor principiilor care îi garantau supravieţuirea, şi care fuseseră testate ca atare. Descoperiserăm că nu exista nici o ameninţare, în cursul procesului de reglare-corectare. Eram atît de încrezători în acest proces, încît declaraţia de la originea Tradiţiei AA conţinea următoarea propoziţie semnificativă: "Cînd doi sau trei alcoolici se reunesc cu scopul menţinerii abstinenţei, se pot auto-inti¬tula un grup AA, cu singura grijă să nu se afilieze altor organizaţii sau organisme ca grup AA."
Aceasta însemna, desigur, că ni se dăruise curajul să declarăm fiecare grup AA drept o entitate individuală, depinzînd strict de propria sa conştiinţă care să-l ghideze în acţiune. Aprobînd această libertate aproape nelimitată, ne-am gîndit că erau necesare doar două semnale de alarmă, pentru caz de furtună: nu este bine ca un grup să facă ceva ce ar produce suferinţă AA-ului, ca întreg; şi nu este bine ca un grup să se asocieze cu altcineva sau altceva. Ar fi un pericol real să începem să ne numim ceva de genul: “grupul moderaţilor” sau “grupul radicalilor;” grupul “republican” sau grupul “comunist;” ori grupul “catolic” sau grupul “protestant.” Grupul AA va trebui să ţină cursul albiei sale - sau va fi categoric pierdut. Abstinenţa trebuia să fie singurul său obiectiv. În absolut toate celelalte privinţe, avea o perfectă libertate de decizie şi de acţiune. Fiecare grup avea dreptul de a greşi.
Pe cînd AA-ul era foarte tînăr, multe grupuri entuziaste au prins viaţă. Într-un orăşel, căruia să-i spunem Middletown, a pornit o adevărată revoluţie. Localnicii erau, toţi, "în priză." Cu ochii-n stele, cei mai vechi în AA visau la inovaţii. Şi-au spus că oraşul avea neapărat nevoie de un centru pentru tratarea alcoolismului, o clădire mare-mare, un fel de uzină-pilot, pe care AA-ul s-o poată multiplica pretutindeni. La parter, urma să fie un club; la primul etaj, se vor dezalcooliza beţivii; al doilea, va găzdui un proiect educaţional ¬care nu va stîrni controverse, desigur. Şi-l imaginau crescînd pe verticală, dar mai încolo; deocamdată erau destule şi trei nivele. Totul va costa foarte mult - dar vor fi banii altora. De necrezut, au fost cuceriţi de idee mulţi cetăţeni bogaţi din localitate.
Însă, existau şi cîţiva disidenţi conservatori printre alcoolici. Aceştia au trimis depeşă Consiliului Serviciilor Generale ale Alcoolicilor Anonimi din New York, dorind să afle cum se procedează de obicei cu un asemenea proiect. Auziseră că "bătrînii" voiau să rezolve problema, odată pentru totdeauna, şi aveau de gînd să solicite Consiliului un document de aprobare. Conservatorii erau tulburaţi şi sceptici.
Desigur, exista şi un promotor în toată afacerea - un super-pro¬motor. Cu elocvenţa sa oratorică a măturat orice temeri, deşi Consiliul nu putea elibera asemenea documente de împuternicire; Consiliul îi sfătuise să ţină cont de rezultatul previzibil: sfîrşitul într-o fundătură, din cauza amestecului în proiecte medicale sau de educaţie. Ca măsuri de siguranţă, promotorul a organizat trei corporaţii şi a devenit preşedintele lor. Proaspăt văruit, noul centru era strălucitor. Întregul oraş ştia cu cîtă căldură erai primit acolo. În scurt timp, lucrurile au început să scîrţîie. Pentru a asigura centrului o funcţionare neîntreruptă îi fără poticneli, au fost adoptate 61 de reguli.
Dar, vai, idilicul tablou începea să se întunece. Debusolarea a luat locul seninătăţii. S-a descoperit că unii beţivi doreau să devină oameni cu şcoală, dar nu prea credeau că erau alcoolici. Defectele de personalitate ale altora dintre ei puteau fi vindecate - aşa se părea- ¬cu mici împrumuturi. Unii erau ca bătuţi în cuie în club, dar numai ca să-şi umple cu ceva inima singuratică. Uneori, o ploaie de candidaţi se înscriau pentru toate cele trei nivele ale clădirii. Unii începeau cu etajul superior, ca să ajungă mai pe urmă la club; alţii începeau cu clubul, îşi permiteau "una lată de tot," erau spitalizaţi, apoi erau admişi pentru educare, la etajul superior.
Era o activitate similară cu cea a albinelor în stup, cu deosebirea că aici domnea debusolarea. Un grup AA, ca atare, n-avea cum să se descurce cu un astfel de proiect. S-a descoperit aceasta cînd a fost prea tîrziu. Apoi, a venit momentul în care s-a dus totul pe apa sîmbetei. Un frison de teama şi de frustrare s-a abătut asupra grupului.
Cînd această stare s-a risipit, s-a petrecut un lucru minunat. Promotorul proiectului a scris o scrisoare Consiliului, în care a mărturisit că ar fi fost mai bine să ţină cont, cît de cît, de experienţa AA-ului. Apoi, a făcut un gest, care avea să devină clasic în AA. Totul încăpea pe un cartonaş pliat, nu mai mare decît o carte poştală. Pe copertă scria: “Grupul Middletown, nr. 1. Regula nr. 62.” În interior, puteai citi o singură frază, care-ţi sărea în ochi: “Nu te lua prea al naibii de în serios.”
Aşa s-a întîmplat că, prin Tradiţia 4, un grup şi-a exersat dreptul de a greşi. În plus, acel grup a făcut un mare serviciu Alcoolicilor Anonimi, deoarece a dovedit acea bunăvoinţă cuviincioasă de a aplica lecţia învăţată. Şi-a rîs de sine, şi a pornit către lucruri mai bune. Chiar şi "arhitectul-şef," în faţa ruinelor visului său, a putut rîde de sine - şi acesta este semnul smereniei desăvîrşite.

TRADIŢIA 5
“Nici un grup nu are alt scop primordial unic, decît să
transmită mesajul său alcoolicului care mai suferă.”
"Vezi-ţi de treburile tale!"...; şi, mai bine faci un singur lucru pînă la capăt şi aşa cum trebuie făcut, decît o mie, prost. Iată tema centrală a acestei Tradiţii. Însăşi existenţa Comunităţii noastre cere păstrarea acestui principiu.
Alcoolicii Anonimi sînt precum un grup de medici care au găsit un tratament pentru cancer - de munca lor în unitate desăvîrşită depinde rezultatul de care se vor bucura cei ce acum suferă de respectiva boală. Desigur, fiecare medic din echipa îşi are specialitatea sa. Uneori, oricare dintre medicii preocupaţi sincer de rezultatul muncii poate simţi nevoia de a se dedica singur acestei trude liber alese, decît să tot lucreze în echipă. Dar, din clipa în care au descoperit împreună că există un tratament şi a devenit limpede că numai printr-o unire a eforturilor se realizează cele dorite, din acea clipă fiecare va simţi obligaţia morală de a se devota unui scop unic - lupta împotriva cancerului. Pentru o asemenea descoperire miraculoasă, fiecare medic îşi va pune de-o parte ambiţiile personale, indiferent de pierderile personale.
Exact acelaşi simţămînt de obligaţie morală îi leagă pe Alcoolicii Anonimi, care au dovedit că pot ajuta băutorii-problemă mai bine decît oricine altcineva. Această capacitate unică a fiecărui membru AA de a se pune în pielea noului venit şi de a-i dărui acestuia însănătoşirea, nu depinde absolut deloc de cultura sa, nici de elocvenţa cuvîntărilor sale; nu depinde de nici o altă capacitate personală. Singurul lucru care contează este ca el să fie alcoolic şi să posede cheia abstinenţei. Aceste moşteniri - experienţa suferinţei şi însănătoşirea - sînt transmise cu uşurinţă de la un alcoolic la altul. Acesta este darul lui Dumnezeu pentru noi; iar transmiterea acestui dar altora ca şi noi este singurul scop care-i animă pe membrii AA de jur împrejurul globului.
Mai există un motiv pentru unicitatea scopului nostru. Este vorba despre marele paradox al AA-ului - noi ştim că rareori putem păstra preţiosul dar al abstinenţei dacă nu-l dăruim mai departe, altora. Dacă un grup de medici care au dat peste un tratament al cancerului, l-au ratat din cauza unor ambiţii personale, vor avea de îndurat mari mustrări de conştiinţă. Însă, eşecul nu le va distruge posibilitatea de supravieţuire. Pentru noi însă, pericolul neglijării altor suferinzi este un pericol permanent asupra vieţii şi sănătăţii noastre mintale. Aflat sub imperiul dorinţei arzătoare de supravieţuire, al sentimentului datoriei şi al iubirii, nu este de mirare că AA-ul a ajuns la concluzia că nu are decît o singură misiune înaltă - aceea de a transmite mesajul său celor care nu ştiu că există o ieşire din alcoolism.
Povestea unuia dintre membrii noştri subliniază înţelepciunea acestui principiu al AA-ului, de a avea un unic scop:
"Într-o zi, simţindu-mă agitat, mi-am spus că aş face bine să încerc un Pas 12, ca măsura de protecţie împotriva unei recăderi. Dar, mai întîi, să-mi găsesc un beţiv pe care să-l ajut.
Aşa că am sărit într-un metrou, care m-a dus la Towns Hospital, unde l-am întrebat pe Dr. Silkworth dacă nu cumva avea vreun pacient, candidat pentru AA. "Nimic prea promiţător," mi-a spus el. "N-am decît unul la etajul trei care are, probabil, nevoie - dar este un irlandez groaznic de dur. În viaţa mea n-am văzut om mai încăpăţînat. Ţipă-ntr-una că, dacă partenerul lui l-ar trata mai cu respect şi dacă nevasta l-ar lăsa în pace, şi-ar rezolva imediat problema alcoolismului. A trecut printr-un delirium tremens foarte grav, creierul lui e în ceaţă şi e foarte suspicios cu toată lumea. Nu prea sună atrăgător, nu? Dar s-ar putea să-ţi facă bine să stai de vorbă cu el; de ce să nu încerci?"
Curînd şedeam lîngă o matahală, sută la sută duşmănoasă. Mă ţintuia cu ochii ascunşi în două crăpături înguste ale feţei sale umflate şi roşii. Mă vedeam obligat să-i dau dreptate doctorului - omul nu arăta bine deloc. Dar i-am spus povestea mea. I-am explicat ce Comunitate minunată aveam noi, cît de bine ne înţelegeam unii cu alţii. Am accentuat, cum m-am priceput eu mai bine, dilema lipsei de speranţă a alcoolicului. Am insistat asupra faptului că prea puţini beţivi se fac bine numai prin forţe proprii şi că în grupul nostru puteam face împreună ceea ce nu puteam face separat. Aici m-a întrerupt, a luat toate astea în zeflemea şi mi-a declarat că o să-şi pună el la punct nevasta, partenerul de afaceri şi alcoolismul, de unul singur. M-a întrebat sarcastic: "Cît costă ce ticluiţi voi acolo?"
Doamne-ajută, că am putut să-i răspund: "Nici un sfanţ." Următoarea lui întrebare a fost: "Şi tu, cît cîştigi, din toată afacerea asta?"
Desigur, răspunsul meu a fost: "Propria-mi abstinenţă, plus o viaţă deosebit de fericită."
"Tot e dubios," a spus el. "Chiar vorbeşti serios? Singurul motiv pentru care eşti aici este să încerci să m-ajuţi pe mine şi să te ajuţi pe tine-însuţi?"
"Da. Asta-i tot, nimic în plus. Nu e nici o capcană în dosul acestui motiv."
Atunci, cu destulă ezitare, m-am aventurat să-i vorbesc despre partea spirituală a programului nostru. Mamă, ce privire de gheaţă mi-a aruncat! N-am apucat bine să rostesc cuvîntul "spiritual," că a şi sărit: "Asta era! M-am prins! Eşti predicator al cine ştie cărei afurisite de secte religioase sau mai ştiu eu de care. Ce vrei să zici cu ‘nici o capcană?’ Eu aparţin unei biserici măreţe care înseamnă totul pentru mine. Zău că ai curaj, să vii aici să-mi ţii mie teoria religiei!"
Mulţumesc Cerului că am avut răspunsul corect pentru una ca asta. M-am inspirat direct din principiul scopului unic în AA. "Ai credinţă - probabil una cu mult mai profundă decît am eu. N-am nici o îndoiala că educaţia ta religioasă este mult mai pusă la punct decît a mea. Deci, nu am de spus nimic despre religie. Nici măcar nu doresc să încerc. Pun pariu că poţi să-mi dai şi definiţia perfectă a smereniei. Dar, din cele ce mi-ai spus despre tine şi problemele tale, şi despre cum intenţionezi să ţi le rezolvi, cred că ştiu ce nu merge cum trebuie."
"Păi, vinde-mi tu pontul!"
"Ei bine, cred că eşti un irlandez orgolios, care se crede regizorul întregului spectacol al lumii."
Aceasta l-a făcut să se cutremure. Dar, pe măsură ce se calma, a început să asculte; i-am vorbit despre smerenie ca principala cheie către abstinenţă. În cele din urmă, a priceput că nu aveam de gînd să-i schimb convingerile religioase, că voiam ca el să găsească îndurarea providenţială în propria-i religie, care să-l ajute să se recupereze. Din acel moment, ne-am înţeles de minune.
Acum - zice membrul mai vechi, povestindu-ne toate acestea - ce s-ar fi întîmplat dacă ceva m-ar fi obligat să vorbesc acestui om de pe poziţii religioase? Ce-ar fi fost, dacă trebuia să-i răspund că AA-ul are nevoie de mulţi bani; că AA-ul este antrenat în muncă de educaţie, de sănătate şi de reabilitare? Dar dacă i-aş fi sugerat că i-aş putea oferi serviciile mele pentru rezolvarea problemelor sale de familie şi de afaceri? Unde am fi ajuns? Nicăieri, desigur."
Mulţi ani mai tîrziu, durului irlandez avea să-i facă plăcere să spună: "Naşul meu AA nu mi-a vîndut decît un singur pont, şi anume, abstinenţa. La vremea aceea, nici n-aş fi putut cumpăra altceva."

Înapoi la “ALCOOLICI ANONIMI”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 3 vizitatori