021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

Aplicatia mobila Alcohelp poate fi descarcata acum din App Store si Play Store.

Servicii de tratament ambulator si rezidential in Bucuresti, Suceava, Brasov, Constanta: http://www.clinica-aliat.ro

Centre gratuite ALIAT, de interventii scurte, AlcoInfo: Brasov-Spitalul Judetean, Bucuresti-Spitalul Pantelimon si Institutul Clinic Fundeni, Campulung Moldovenesc - Spitalul Municipal, Suceava - Spitalul Judetean. Detalii pe http://www.alcohelp.ro.

ALCOOLICI ANONIMI :: Pasul 2 (prima parte) “Am ajuns la credinţa ...."


Sunt autorul acestui subiect
colica zis alcoolica
Veteran
Veteran
Mesaje: 2150
Membru din: 11 Iul 2011, 10:23
Zile de abstinență:
Gen: Nespecificat - Nespecificat

Pasul 2 (prima parte) “Am ajuns la credinţa ...."

Mesajde colica zis alcoolica » 09 Noi 2014, 08:15

PASUL 2
“Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă
înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.”
De îndată ce citesc Pasul 2, cei mai mulţi debutanţi AA se văd confruntaţi cu o dilemă, uneori foarte serioasă. De cîte ori nu i-am auzit plîngîndu-se cu voce tare: “Ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut! Ne-aţi convins că sîntem alcoolici şi că nu mai sîntem stăpîni pe viaţa noastră. După ce ne-aţi redus la stadiul acesta de neputinţă totală, acum veniţi şi ne spuneţi că numai o Putere superioară ne poate lua obsesia. Unii dintre noi nu vrem să credem în Dumnezeu; alţii, nu putem crede; iar alţii, care credem ca există Dumnezeu, n-avem nici o urmă de încredere că El va săvîrşi acest miracol. Da, ne-aţi tras pe sfoară – şi acum, unde op s-ajungem?”
Să-l abordăm mai întîi pe cel care spune că nu vrea să creadă în Dumnezeu – cazul beligerant. El se află într-o stare mintală care poate fi descrisă drept sălbatică, şi nu altfel. Întreaga sa filosofie de viaţă, de care este atît de mîndru, se vede ameninţată. Este şi aşa destul de penibil, crede el, că trebuie să admită că alcoolul îi este stăpîn absolut. Şi acum, că şi-a muşcat din inimă, ca să recunoască acest lucru şi rana e încă proaspătă, se vede faţă în faţă cu ceva realmente imposibil de făcut. Cît de mult iubeşte sufletul lui gîndul că omul – ridicat atît de majestuos de la stadiul de celulă unică a materiei primordiale – este vîrful de lance al evoluţiei şi prin urmare, singurul zeu al universului său! Trebuie să renunţe el la acest crez ca să-şi salveze viaţa? văzîndu-l în această situaţie, naşul lui AA surîde, de obicei. Noul venit crede că nu se mai ţine decît de un fir de pai: că acesta nu este decît începutul sfîrşitului. Şi aşa şi este – este începutul sfîrşitului vechii sale vieţi şi începutul scufundării sale într-una nouă. Probabil că naşul îi va spune : “Uşurel! Cercul de foc, prin care trebuie să sari, este cu mult mai larg decît crezi tu. Cel puţin aşa am descoperit în situaţia mea. Şi la aceeaşi constatare a mai ajuns şi un prieten de-al meu, acre mai fusese pe vremuri vice-preşedintele Societăţii Americane a Ateilor; cînd a sărit prin cercul acela, zice el acum, mai aveau loc să sară cîţiva pe lîngă el.”
“Ei bine, ştiu că-mi spui adevărul”, continuă debutantul. “Nu mă îndoiesc că AA-ul este plin de oameni care, odată, gîndiseră ca mine acum. Dar, în asemenea condiţii, cum poate cineva ‘s-o ia uşurel’? asta vreau să ştiu.”
“Iată într-adevăr o întrebare bună”, aprobă naşul. “Cred că pot spune exact cum să faci, sa nu mai fi încordat. Nici nu-i prea greu de făcut. Dacă vrei, ia în considerare aceste trei constatări; unu: Alcoolicii Anonimi nu-ţi pretind credinţă – toţi paşii aceştia sînt doar sugestii; doi: ca să ajungi la abstinenţă şi apoi să ţi-o poţi menţine, nu-i nevoie să înghiţi întreg Pasul 2, în chiar clipa aceasta – privind în urmă, constat că şi eu l-am servit cu bucăţica; şi, trei: tot ce-ţi trebuie este un spirit deschis cu adevărat. Lasă baltă chestiunile de controversă şi nu-ţi mai frămînta creierul cu profunde întrebări de genul: ce-a fost mai întîi, oul sau găina. Îţi repet: de ce ai tu nevoie acum, este un spirit deschis.”
Apoi, naşul spune: “Uite, de exemplu, cazul meu. Am o pregătire ştiinţifică. Automat, am respectat, am venerat ştiinţa, am avut chiar un cult pentru ea. De fapt, şi acum am acelaşi sentimente, mai puţin cultul. Profesorii susţineau în faţa mea, iar şi iar, principiul de bază al oricărui progres ştiinţific: cercetare, şi iar cercetare, căutări neîntrerupte ale unui spirit deschis. Cînd am aruncat prima privire asupra metodei AA, am avut exact reacţia ta. AA-ul este total neştiinţific; n-am cum să înghit aşa ceva, gîndeam eu. Nici prin cap nu-mi trecea să mă opresc asupra acestui nonsens.
Curînd, m-am deşteptat. Nu puteam să nu admit că metoda AA dădea rezultate. Şi încă prodigioase. Am constatat că atitudinea mea asupra AA-ului fusese orice în afară de ştiinţifică. Nu AA-ul avea spiritul încuiat, ci eu. În clipa în care am încetat atitudinea contestatară, am început să văd şi să simt. Imediat după aceea, Pasul 2 a început să-mi pătrundă în viaţă, treptat şi cu blîndeţe. Nu-ţi pot spune cu precizie cu ce ocazie, sau în ce zi, am ajuns să cred într-o Putere superioară mie, dar, sigur, am această credinţă acum. Ca s-o obţin, n-a fost nevoie decît să încetez lupta şi să pun în practică restul programului AA, cu tot entuziasmul de care eram în stare.
Desigur, asta nu-i decît o opinie personală, bazată pe propria experienţă. Trebuie să-ţi spun chiar acum că poţi fi sigur de ceva: membrii AA au păşit pe căi de o mare varietate în căutarea credinţei. Dacă nu te atrage poteca sugerată de mine, vei descoperi mai mult ca sigur o alta, pe placul tău. Este suficient să priveşti în jur şi să asculţi. Mulţi ca tine şi-au început soluţionarea problemei prin metoda substituţiei. Poţi, dacă vrei, să faci din Comunitatea AA-însăşi, “puterea ta superioară”. Ai aici un grup foarte mare de oameni, care şi-au rezolvat problema legată de alcool. Din acest punct de vedere, ei constituie împreună – fără îndoială – o putere mai mare decît tine singur, care n-ai ajuns, nici pe departe, la o soluţie. Fii sigur că poţi avea încredere în ei. Şi acest minimum de credinţă este destul. Vei găsi mulţi membri care au trecut, exact în acest mod, pragul credinţei. Toţi îţi vor spune că, odată pragul trecut, credinţa lor a crescut şi s-a adîncit. Eliberaţi din obsesia alcoolului, cu viaţa inexplicabil de transformată, ei au ajuns să creadă într-o putere superioară şi cei mai mulţi au început să vorbească despre Dumnezeu.”
Să vedem acum cazul celor care au avut odată o credinţă, dar şi-au pierdut-o. Aici intră cei care au alunecat în indiferenţă, cei plini de sine, care şi-au ridicat toate punţile de legătură, cei care au
acumulat prejudecăţi la adresa religiei, precum şi cei care au adoptat o atitudine de sfidare deoarece Dumnezeu nu le-a împlinit pretenţiile. Ce spune experienţa AA în legătură cu existenţa vreunei şanse pentru aceşti oameni de a-şi regăsi credinţa?
Uneori, metoda AA li se pare mai grea celor care şi-au pierdut credinţa sau care au ajuns s-o respingă pînă la urmă, decît celor care nu au avut-o niciodată, căi ei cred că au încercat să creadă, fără să obţină rezultatele aşteptate. Au încercat şi calea credinţei, şi calea necredinţei. Din moment ce ambele căi s-au dovedit pline de dezamăgiri şi amărăciune, au ajuns la concluzia că nu ar mai avea încotro s-o apuce. Indiferenţa, auto-suficienţa iluzorie, prejudecăţile şi atitudinea de sfidare faţă de Dumnezeu, se dovedesc adesea, pentru aceşti oameni, obstacole mai solide şi mai teribile decît cele pe care le ridică un agnostic nehotărît sau un ateu militant. Religia spune că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită; agnosticul spune că nu poate fi dovedită; iar ateul susţine dovezi ale inexistenţei lui Dumnezeu. În mod evident, dilema celui care s-a îndepărtat de credinţă este de fapt o profundă tulburare sufletească. Se consideră pierdut, departe de confortul oricărei convingeri. Nu poate atinge nici cel mai mic grad de siguranţă – a credinciosului sau a agnosticului sau a ateului. Este n om complect dezorientat.
O mulţime de membrii AA îi pot spune: ‘’Da, ne îndepărtasem şi noi de credinţa deprinsă în copilărie. Ne era imposibil să mai fim credulii, naivii de atunci. Ne bucurăm, desigur, ca familia şi religia ne educaseră în spiritul anumitor valori. Mai eram convinşi, încă, de faptul că era necesar să fim cît de cît oneşti, toleranţi şi drepţi – că era nevoie ş fim ambiţioşi şi harnici. Trăim cu convingerea că aceste reguli. De fair play şi decenţa, erau îndeajuns.
,,Cine tine prea mult la viata sa si-o va pierde "


Sunt autorul acestui subiect
colica zis alcoolica
Veteran
Veteran
Mesaje: 2150
Membru din: 11 Iul 2011, 10:23
Zile de abstinență:
Gen: Nespecificat - Nespecificat

Re: Pasul 2 (prima parte) “Am ajuns la credinţa ...."

Mesajde colica zis alcoolica » 09 Noi 2014, 08:17

Din moment ce succesul material nu avea nevoie decît de aceste elemente de bază şi am obţinut acel succes, simţeam că eram pe punctul de a reuşi în viaţă. Ideea ne înviora şi ne făcea fericiţi. La ce să ne mai batem capul cu abstracţiunile teologice sau cu sarcinile religioase, ori cu starea sufletului, aici sau în viaţa de apoi? Aici şi acum, erau destul. Voinţa de a învinge ne va scoate mereu la liman. Dar, alcoolul a început să ne joace pe degete. În final, cînd a reuşit să ne reducă la zero şi cînd am văzut că, încă o lovitură, şi am ieşit din joc pentru totdeauna – ne-am simţit nevoiţi să mne regăsim credinţa pierdută. Şi ne-am redescoperit-o în AA. Ţi se poate întîmpla şi ţie.”
Acum, ajungem la un alt gen de problemă: aceea a intelectualului care se complace în auto-suficienţă. Acestuia, mulţi AA îi pot spune: Da, am fost ca tine – mult prea deştepţi, ca să ne facă asta vreun bine. Adoram să ni se admire precocitatea cu glas tare. Ne foloseam de educaţia primită ca să umflăm baloanele orgoliului, deşi aveam grijă să ne se vadă. Nutream în taină sentimentul că puteam pluti deasupra restului lumii numai prin forţa creierului nostru progresul ştiinţifice spune că nu există nimic ce omul să nu poată face. Cunoaşterea este atotputernică. Intelectul uman supune natura. De vreme ce eram mai sclipitori decît cei mai mulţi semeni (aşa credeam noi) era de-ajuns să gîndim ca să culegem roadele oricărei victorii. Zeul intelectului a luat locul Dumnezeului părinţilor noştri. Dar, din nou, Doamna Damingeană avea cu totul alte idei. Noi, care cîştigaserăm atît de uşor totul, am ajuns să pierdem mereu. Am înţeles că, ori ne revizuim poziţia, ori murim. În AA, am dat peste mulţi care gîndiseră ca şi noi. Aceştia ne-au ajutat să revenim la dimensiunea noastră normală. Prin exemplul lor, ne-au arătat ca smerenia şi intelectul pot fi compatibile, cu condiţia să plasăm smerenia pe primul loc. Cînd ne-am apucat să procedăm aşa, am primit darul credinţei, o credinţă care funcţionează. Această credinţă este şi la îndemîna ta.”
O mulţime de membri AA spun: “Noi am fost pur şi simplu dezgustaţi de religie şi de învăţaturile ei. Biblia, ziceam noi, e plină de absurdităţi; o puteam cita pe capitole şi versete, dar unde erau promisele fericiri? Pe alocuri, găseam şi principii morale groaznic de bune; în alte locuri, groaznic de stupide. Însă, ne revolta cel mai mult moralitatea bigoţilor. Denunţam în gura mare ipocrizia şi falsa Devoţiune a acestora, de care dădeau dovadă şi cînd băteau mătănii prin biserici. Cum ne mai plăcea să strigăm în faţă faptul zdrobitor că milioane de ‘credincioşi’ se mai ucideau între ei, în numele lui Dumnezeu. Toate acestea însemnau, desigur, că substituiam o gîndire negativă, celei pozitive. În AA, am ajuns să recunoaştem că acel gen de gîndire ne hrănise ego-ul. Tocînd mărunt păcatele unora dintre credincioşi, ne simţeam superiori faţă de ei. În plus, puteam astfel ocoli examinarea propriilor noastre slăbiciuni. Ipocrizia, atît de superior condamnată de noi la alţii, era exact unul dintre marile noastre defecte. Această falsă respectabilitate ne-a rătăcit de la credinţă. Dar, în fine, ajunşi în AA, am învăţat mult mai multe. ”
Aşa cum au observat adesea psihiatrii, atitudinea de sfidare este trăsătura caracteristică a multor alcoolici. Nu este, deci, de mirare că mulţi dintre noi am avut perioada noastră de sfidare a lui Dumnezeu-Însuşi; aceasta, uneori, fiindcă Dumnezeu nu ne livra bunătăţile vieţii pe care I le specificam noi, ca nişte copii lacomi, ce întocmesc liste imposibile pentru Moş Crăciun; dar, cel mai adesea, ni se părea că eram năpăstuiţi de soartă şi că, în cele mai grele clipe, Dumnezeu părea că ne abandonase.
Fata pe care o doream de nevastă, avea alte planuri; ne rugam lui Dumnezeu s-o facă să şi le schimbe, dar ea rămînea la ale ei. Ne rugam pentru copii sănătoşi, şi aveam copii bolnavi sau nu aveam deloc. Ne rugam pentru promovare la serviciu, dar promovarea nu venea. Persoane dragi, de care depindeam cu toată inima, erau răpite de lîngă noi, prin aşa numitele vreri ale lui Dumnezeu. Apoi, am devenit beţivani şi i-am cerut lui Dumnezeu să pună capăt acestui lucru. Dar nu s-a întîmplat aşa şi ni s-a părut o amre cruzime din partea Lui. ‚Fie afurisită, credinţa asta!’, ne-am zis.
Cînd am întîlnit Comunitatea AA, ne-a apărut clar, în faţa ochilor, eroarea săvîrşită prin această sfidare. Niciodată nu-l întrebaserăm pe Dumnezeu care era voia Lui pentru noi; în schimb, îi spuneam noi Lui cum ar trebui să stea lucrurile. Am înţeles că nimeni nu poate şi să creadă în Dumnezeu şi să-L desfidă, în acelaşi timp. Să credem, însemna să ne bazăm pe el, nu să-L sfidăm. În AA, am văzut roadele acestei credinţe: bărbaţi şi femei fuseseră salvaţi din faţa catastrofei finale, a consumului de alcool. I-am văzut întîmpinînd, şi depăşind, dureri şi încercări ale vieţii. I-am văzut apoi acceptînd calm situaţii imposibile, fără să fugă de ele, fără să înjure sau să acuze. Aceasta nu era doar o credinţă oarecare; era o credinţă care funcţiona în orice condiţii. Şi am tras concluzia că, oricare ar fi preţul umilinţei de data aceasta – îl vom plăti.”
Acum, să ne oprim la omul care nu şi-a pierdut credinţa, dar care încă duhneşte a băutură. El se crede foarte pios. Respectă cu scrupulozitate perceptele religioase. Este convins că mai crede în Dumnezeu, dar are bănuiala că Dumnezeu nu mai crede în el. face o promisiune solemnă peste alta. După fiecare, nu numai că bea din nou, dar o face şi mai lată decît data trecută. Încearcă voiniceşte să lupte cu alcoolul, implorînd ajutorul lui Dumnezeu, dar acest ajutor nu vine. Şi atunci, unde e problema lui?
Pentru preoţi, medici, prieteni şi familie, alcoolicul care are intenţii bune şi-şi dă toată silinţa este o enigmă sfîşietoare. Dar nu şi pentru majoritatea membrilor AA. Un mare număr dintre noi am fost exact ca şi el şi am găsit cheia enigmei. Răspunsul este legat de aspectul calitativ al credinţei, nu de cel cantitativ. Aici era orbirea noastră: credeam că suntem umili, dar –în realitate – nu eram. Credeam că prascticăm principiile religioase cu seriozitate, cînd – la o evaluare atentă – am constatat cît de superficiali fuseserăm. Sau, căzînd în cealaltă extremă, ne bălăciserăm în emţionalisme pe care le luam drept sentimente religioase. În ambele cazuri, ceruseră ceva, fără să dăm nimic. Adevărul e că interiorul nostru avea nevoie de curăţenie generală, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să poată pătrunde acolo şi să ne ia obsesia. Sub nici o formă nu ne făcuserăm nici un inventar interior, profund şi serios; nu încercasem să reparăm relele sau să întindem o mînă cuiva, fără să cerem ceva în schimb. Nici măcar nu ne rugaserăm cuviincios. Ziceam mereu: „împlineşte-mi dorinţele”, în loc de „Fie voia Ta!”. Nu înţelegeam o iotă despre iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. De aici, toate decepţiile şi incapacitatea de a primi graţia care ne putea reda sănătatea mintală.
Sînt foarte puţini acei alcoolici care să aibă o cît de vagă idee despre cît sînt de iraţionali, sau care – văzînd cît sînt de iraţionali – să suporte acest adevăr. Unii se vor auto-intitula „băutori-problemă”, dar nu vor putea îndura sugestia că sînt foarte bolnavi mintal. Sînt ţinuţi în această ignoranţă şi de lumea care nu înţelege diferenţa dintre băutul normal şi alcoolism. „A fi normal” este „a fi în toate minţile”. Nici un alcoolic, ajuns la abstinenţă şi care îşi analizează comportarea destructivă – fie asupra mobilei din sufragerie, fie asupra fibrei sale morale – nu poate susţine că a fost „zdravăn la minte”.
Astfel, Pasul 2 este puntea noastră de legătură, numitorul nostru comun. Agnostici, atei sau foşti credincioşi, ne unim prin acest Pas. Umilinţa autentică şi mintea deschisă ne pot conduce spre credinţă. Şi fiecare şedinţă AA este o asigurare în plus că Dumnezeu ne va restabli mintal, dacă avem o relaţie corectă cu El.
,,Cine tine prea mult la viata sa si-o va pierde "

Înapoi la “ALCOOLICI ANONIMI”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 8 vizitatori