021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

Servicii de tratament ambulator si rezidential in Bucuresti si Suceava: http://www.clinica-aliat.ro

Centre gratuite ALIAT, de interventii scurte, AlcoInfo: Brasov-Spitalul Judetean, Bucuresti-Spitalul Pantelimon si Institutul Clinic Fundeni, Suceava - Spitalul Judetean. Detalii pe http://www.alcohelp.ro.

partea 3 -traditii


Sunt autorul acestui subiect
junelu
Boboc
Boboc
Mesaje: 52
Membru din: 12 Noi 2009, 18:35
Gen: Nespecificat - Nespecificat

partea 3 -traditii

Mesajde junelu » 12 Noi 2009, 18:59

TRADIŢIA 6
"Este foarte necesar ca nici un grup AA să nu sprijine,
să nu finanţeze şi să nu intituleze ca AA nici un alt
organism, înrudit sau nu cu Alcoolicii Anonimi, ca nu
cumva problemele de bani, proprietate sau prestigiu să
ne distragă de la obiectivul nostru primordial."

În momentul în care am văzut că aveam un răspuns la problema alcoolismului, era în logica lucrurilor (sau, cel puţin, aşa ni se părea nouă atunci) să simţim că aveam un răspuns şi la multe altele. Mulţi credeam că grupurile AA pot intra în afaceri, că ar putea finanţa orice acţiune în domeniul alcoolismului. De fapt, simţeam ca pe o datorie a noastră să trîntim puternicul nume al AA-ului în spatele oricărei cauze meritorii.
Iată cîteva dintre visele noastre. Spitalele nu iubeau alcoolicii; deci, ne-am gîndit să ne construim propriile spitale. Publicul avea nevoie să afle ce este alcoolismul, aşa că noi vom educa publicul; chiar vom rescrie manualele şcolare şi cărţile medicale. Vom culege beţivii din şanţuri, îi vom sorta pe cei care mai pot să se recupereze şi vom asigura celorlalţi posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa, în nişte condiţii de izolare tip carantină. Poate că acele locuri de carantină pentru alcoolici vor aduce mari venituri, pe care să le putem folosi în scopul altor lucruri măreţe. Ne gîndeam foarte serios să rescriem legile ţării, astfel încît alcoolicul să fie declarat în mod legal un om bolnav. Deci, alcoolicii nu vor mai fi închişi; tribunalul ni-i va încredinţa nouă, în libertate condiţionată. Vom răspîndi AA-ul în întunecatele tărîmuri ale adicţiei la droguri şi ale criminalităţii. Vom forma grupuri separate, pentru depresivi şi paranoici; cu cît va fi depresia mai mare, cu atît va fi mai pe placul nostru. Părea absolut raţional că, dacă alcoolismul putea fi rezolvat, tot aşa putea fi rezolvată orice problemă.
Ni se părea că vom putea transmite ce aveam noi în fabrici, şi-i vom face astfel pe muncitori şi patroni să se iubească. Seriozitatea onestităţii noastre va purifica, în curînd, viaţa politică. Braţ la braţ cu religia, pe de o parte şi cu medicina, pe de alta, vom rezolva problema diferenţelor dintre cele două. Pentru că noi am învăţat să trăim atît de fericiţi, îi vom putea învăţa pe toţi ceilalţi cum s-o facă. Neîndoios, gîndeam noi, Societatea Alcoolicilor Anonimi se va putea dovedi vîrful de lance al unei noi ordini spirituale! Vom putea transforma o lume întreagă.
Da, noi, membrii AA, am avut asemenea vise. Şi era natural să le avem, din moment ce majoritatea alcoolicilor sînt nişte idealişti rataţi. Aproape fiecare dintre noi îşi dorise să facă lucruri măreţe şi bune, să întruchipeze mari idealuri. Toţi sîntem nişte perfecţionişti care, nereuşind să ajungem perfecţi, am căzut în cealaltă extremă şi am pornit pe drumul băutului şi al "filmelor rupte." Providenţa, prin AA ne-a ajutat să atingem idealul. Atunci, de ce să nu împărtăşim lumii întregi modul nostru de viaţă?
Deci, ne-am lansat în planurile de spitale AA - toate au eşuat, pentru că este imposibil să împingi un grup AA în afaceri; prea mulţi bucătari-şefi strică ciorba. Grupurile AA s-au aventurat şi în planurile educaţionale, dar cînd au început să se laude în public, pentru un merit sau altul, oamenii n-au mai ştiut ce să creadă. AA-ul dregea alcoolici sau era un proiect educaţional? Programul AA era spiritual sau medical? Era o mişcare de reformă? Spre consternarea noastră, ne-am pomenit logodiţi cu tot felul de activităţi, unele bune, altele mai puţin bune. Văzîndu-i pe alcoolici aruncaţi, vrînd-nevrînd, fie în închisori, fie în aziluri, am început să strigăm: "Ne trebuie o lege!" Membrii AA au început să bată cu pumnul în masă comitetelor legislative şi să se agite pentru reforma legilor. Au oferit cîteva articole de ziar bune, dar cam atît. Ne-am văzut gata de a ne împotmoli în politică. Am înţeles că era imperativ necesar, chiar şi în interiorul Comunităţii, să renunţăm la numele AA din identitatea cluburilor şi a clădirilor utilizate pentru activităţi de tip Pas 12.
Aceste acţiuni îndrăzneţe au implantat o convingere cu rădăcini adînci - şi anume, că nu ne puteam permite, indiferent de circumstanţe, să sprijinim nici o activitate înrudită sau asemănătoare, oricît de bună era ea. Noi, Alcoolicii Anonimi nu puteam face totul, pentru toţi oamenii şi, mai ales, nici nu era cazul să încercam aşa ceva.
Cu cîţiva ani în urmă, acest principiu al "neangajării în treburile altora" a fost supus unui test vital. Cîteva dintre marile companii specializate în distilarea băuturilor s-au lansat în domeniul educaţiei privind consumul de alcool. Ar fi un lucru bun, gîndeau aceste companii, ca, în comerţul cu băuturi alcoolice, să se facă simţită responsabilitatea faţă de binele public. Voiau ca oamenii să înţeleagă faptul că băutura trebuie savurată, nu folosită abuziv; băutorii înrăiţi ar face bine să se domolească, iar băutorii-problemă - alcoolicii -n-ar trebui să bea deloc.
Una dintre asociaţiile lor comerciale se întreba cum să fie condusă această campanie. Desigur, vor folosi calea undelor, presa, şi filmul, ca să se facă înţeleşi. Dar care ar fi persoana cea mai potrivită care să fie în frunte? Imediat s-au gîndit la Alcoolicii Anonimi. Dacă puteau găsi un membru AA care să facă legătura cu publicul, nu era acesta persoana ideală? Va fi omul care cunoaşte problema mai bine ca oricine. Legătura sa cu AA-ul urma să fie de mare valoare, pentru că aceasta Comunitate era în graţiile publicului şi nu avea nici un duşman în lumea asta.
Curînd, şi-au ochit omul, un membru AA cu experienţa necesară. Imediat, acesta s-a prezentat la Birourile de Servicii din New York şi a întrebat: "Este printre tradiţiile noastre ceva care să vorbească despre vreo primejdie, dacă accept această sarcină? Mie mi se pare că este vorba de un gen de educaţie sănătoasă şi nu prea are cum da naştere la controverse. Voi, cei de la Birourile de Servicii, vedeţi ceva ce n-ar merge?"
La prima vedere, părea întra-adevăr un lucru bun. Apoi, s-a strecurat îndoiala. Asociaţia respectivă voia să folosească numele întreg al membrului AA în toate reclamele; urma ca el să fie descris atît ca director al publicităţii asociaţiei, cît şi ca membru al Alcoolicilor Anonimi. Desigur, nu se putea obiecta cu nimic unei activităţi care l-ar fi implicat pe prietenul nostru datorită capacităţilor sale de a ţine legătura cu publicul său pentru cunoştinţele sale în privinţa alcoolismului. Dar, acesta era doar un aspect al situaţiei de atunci. Căci, nu numai că un membru AA avea să-şi vadă numele dezvăluit la nivel public, dar urma să lege numele Alcoolicilor Anonimi de acest proiect educaţional, despre care era vorba, în mintea a milioane de oameni. Nu s-ar fi putut ocoli atunci realitatea că AA-ul s-a apucat să susţină stilul educaţional al comerţului cu băuturi.
Din clipa în care am văzut cît era de compromiţător acest fapt, l-am întrebat pe directorul-în-devenire al publicităţii cum vedea el lucrurile. "Sfinte Sisoe!", a exclamat el, "sigur că nu pot face aşa ceva. Nici nu se va usca bine cerneala de pe primul afiş, că va şi auzi strigătul înfricoşător din tabăra extremiştilor anti-alcool. Vor căuta cu lumînarea un membru AA onest ca să-şi transmită propriul lor gen de educaţie. Iar AA-ul va ateriza exact la mijloc, între cele două tabere adverse - cei care fac reclamă băuturii şi cei care vor să impu¬nă abstinenţa. Jumătate din populaţia acestei ţări va crede că AA-ul este aliat cu cei care propovăduiesc abstinenţa, la extrem, cealaltă jumătate va crede că ne-am dat cu ceilalţi. Ce harababură ar ieşi!"
"Şi totuşi," i-am spus noi, "ai dreptul, prin lege, să faci acest serviciu asociaţiei respective."
"Ştiu, dar acum nu este vorba de legal sau nelegal. Alcoolicii Anonimi mi-au salvat viaţa, şi pentru mine, interesul Comunităţii vine pe primul loc. În nici un caz nu vreau să fiu eu acela care să plaseze AA-ul într-o situaţie dificilă, ca cea care s-ar naşte dintr-o asemenea acţiune!"
Prietenul nostru a spus tot ce se putea spune despre "angajarea" AA-ului. Acum am văzut, mai limpede ca oricînd, că nu ne puteam permite să împrumutăm numele AA-ului nici unei cauze exterioare programului nostru de recuperare.

TRADIŢIA 7
"Este bine ca fiecare grup AA să se autofinanţeze
după nevoi şi să refuze contribuţii din afară."
Alcoolici care se auto-finanţează? Cine a mai auzit aşa ceva? Şi totuşi, considerăm că aşa trebuie să fim. Acest principiu pune în evidenţă profunda transformare interioară pe care ne-a adus-o AA-ul fiecăruia dintre noi. Oricine ştie că alcoolicii activi ţipă în gura mare că toate problemele lor s-ar rezolva dacă ar avea banii necesari. Mîna noastră era veşnic întinsă. De cînd ne ştiam, fuseserăm dependenţi de cîte cineva, de obicei din motive de bani. O societate compusă exclusiv din alcoolici, care declară că urmează să-şi plătească ea însăşi facturile, aduce lumii o mare noutate!
Probabil că nici una dintre Tradiţiile AA n-a trecut prin durerile facerii atît de serios ca aceasta. În primele zile ale AA-ului, toţi eram lefteri. Dacă adăugăm acestei situaţii ipoteza că oamenii ar trebui să le asigure bani alcoolicilor, ca aceştia să stea abstinenţi, se poate înţelege uşor de ce credeam noi că meritam un munte de bani, acum. Ce de lucruri măreţe puteam noi face cu acele sume! Dar, ciudat, oamenii cu bani erau de o cu totul altă părere. Din punctul lor de vedere, era, în fine, vremea să ne descurcăm pe cont propriu - acum că eram abstinenţi. Astfel, Comunitatea noastră a rămas săracă, pentru că aşa trebuia să rămînă.
Şi apoi, mai există un motiv pentru sărăcia noastră colectivă. S-a dovedit curînd că, dacă alcoolicii cheltuiau peste măsură ca să realizeze Pasul 12, imediat aveau o aversiune grozavă faţă de "contribuţia la coşuleţ," pentru nevoile grupului. Spre marea noastră uimire, deveniserăm avari. Astfel, AA-ul - ca mişcare - a demarat şi a rămas "cu punga subţire," în vreme ce membrii săi începeau să cunoască prosperitatea individuală.
Pentru alcoolici, se pare, nu poate fi decît "ori tot, ori nimic." Reacţiile noastre faţă de bani o dovedesc. Odată cu trecerea Comunităţii de la etapa copilăriei la cea a adolescenţei, am sărit de la ideea că ne-ar trebui uriaşe sume de bani, la noţiunea de sărăcie absolută. Pe toate buzele se citea: "Nu poţi amesteca AA-ul şi banii. Va trebui să separăm spiritualul de material." Am făcut acest viraj brusc, pentru că - pe ici, pe colo - diverşi membri încercaseră să facă bani de pe urma legăturii lor cu AA-ul şi ne temeam să nu se exploateze acest lucru, în defavoarea noastră. Din cînd în cînd, cîte un binefăcător generos finanţa cluburi AA şi, ca urmare, apărea un amestec din afara în treburile noastre. Ni s-a oferit un spital drept cadou şi, aproape imediat, fiul binefăcătorului nostru a devenit principalul pacient şi viitorul director. Unui grup AA i s-au dăruit cinci mii de dolari ca să facă ce vrea cu ei. Certurile legate de cum să folosească acei bani au durat ani de zile. Speriate de aceste complicaţii, unele grupuri au refuzat să aibă chiar şi cel mai mic fond pentru cheltuieli.
Cu toate aceste temeri, trebuia să recunoaştem faptul că AA-ul trebuia să funcţioneze. Chiria sălilor de şedinţe trebuia plătită. Pentru a evita dezordinea şi dispersarea în unele zone, trebuia să funcţioneze cîte un mic birou, trebuiau instalate telefoane; uneori, era nevoie şi de un secretar plătit cu normă întreagă. Deşi mulţi protestau, acestea au fost realizate. Constataserăm că, dacă ele nu ar fi existat, omul care bătea la uşa noastră n-ar fi găsit adăpostul căutat. Aceste servicii simple costau foarte puţin şi ne puteam permite respectivele cheltuieli. În cele din urmă, pendulul şi-a oprit balansul şi a indicat direct Tradiţia 7, aşa cum o putem citi astăzi.
În legătură cu acest subiect, lui Bill îi plăcea să spună următoarea poveste savuroasă. În 1941, după apariţia articolului lui Jack Alexander în Saturday Evening Post, mii de scrisori răscolitoare, de la alcoolici disperaţi, precum şi de la familii de alcoolici, au aterizat în cutia poştală a Fundaţiei* din New York. "Respectivul Birou ¬povestea Bill - consta din două persoane, o secretară devotată şi cu mine. Cum puteam noi face faţă avalanşei de apeluri? Ne trebuia ajutor, cineva care să lucreze cu normă întreagă, asta era sigur. Aşa că, am solicitat contribuţii voluntare din partea grupurilor AA. Ar avea ele bunăvoinţa să ne trimită un dolar per membru, anual? Altfel, această corespondenţă rămînea fără răspuns.
Spre marea mea surprindere, răspunsul grupurilor a venit cu încetineală. Aceasta m-a durut foarte tare. Într-o dimineaţă, eram la birou şi, neputincios în faţa maldărului de scrisori, măsuram cu paşi nervoşi încăperea, lamentîndu-mă de cît de iresponsabili şi de meschini puteau fi camarazii mei AA. Chiar atunci, o veche cunoştinţă îşi vîrî capul - mare şi greu - pe uşă. Era specialistul nostru în recidive. Citeam pe faţa lui suferinţa mahmurelii. Amintindu-mi de cîteva suferinţe similare de-ale mele, inima mi s-a umplut de duioşie. L-am îndemnat să intre în cutiuţa aceea numită birou şi i-am întins o bancnotă de cinci dolari. Era o donaţie substanţială, dacă ne gîndim că venitul meu total pe săptămînă era de treizeci de dolari. Lois avea mare nevoie de banii aceia pentru de-ale gurii, dar nu era un motiv destul de puternic ca să oprească gestul meu. Intensa uşurare de pe faţa amicului meu mi-a încălzit inima. Mă simţeam atît de superior tuturor acelor foşti beţivani, care n-ar fi trimis Fundaţiei nici măcar un dolar - pe cînd eu, iată-mă investind cinci dolari, ca să dreg o mahmureală!
Şedinţa AA din acea seară în New York se ţinea la vechiul club din Strada 24. În pauză, casierul a vorbit, timid, despre cît de lefter era clubul. (Era pe vremea cînd nu puteai amesteca AA-ul şi banii.) În cele din urmă, omul îndrăzni s-o spună pe şleau - proprietarul ne dădea afară, dacă nu plăteam. Încheie discursul, zicînd: ‚Şi acuma, băieţi, fiţi mai largi la pungă în seara asta cînd trece pălăria, rogu-vă.’
Am auzit cuvintele acestea foarte clar, exact în clipa în care încercam, cu pioşenie, să-l convertesc pe un nou-venit să se aşeze lîngă mine. Pălăria a ajuns în direcţia mea şi mi-am băgat mîna în buzunar. În acelaşi timp, mă ocupam de ‚clientul’ meu. Scotocind în buzunar, am dat peste o monedă de cincizeci de cenţi, care - nu ştiu de ce - mi s-a părut cam mult. Am strecurat-o la loc în buzunar şi am pescuit o alta, de zece cenţi, care făcu un zgomot abia auzit, căzînd în pălărie. La vremea aceea, colecta nu cunoştea bancnote.
În acea clipa, m-am trezit. Eu - care mă admiram pentru generozitatea mea din dimineaţa zilei respective - îmi tratam propriul club mai rău decît alcoolicii aflaţi în celălalt capăt de ţara şi care uitaseră să trimită Fundaţiei dolarii lor. Mi-am dat seama că darul acela de cinci dolari, făcut recidivistului, nu fusese decît un gest grandoman, rău atît pentru el, cît şi pentru mine. Exista un loc în AA în care spiritualul şi banul făceau casă bună, şi acel loc era pălăria de colectă!"
Şi iată o poveste legată de bani. Într-o seară, în 1948, administraţia Fundaţiei îşi ţinea şedinţa trimestrială. La ordinea zilei se afla o chestiune importantă. O anume doamnă decedase. La citirea testamentului ei, s-a descoperit că lăsase în grija Fundaţiei, pentru Alcoolicii Anonimi, suma de zece mii de dolari. Problema era: să accepte AA-ul darul acesta, sau nu?
Ce mai dezbatere a avut loc! Fundaţia era la mare strîmtoare, în acele zile; grupurile nu trimiteau destul în ajutorul Biroului; tocaserăm toate veniturile aduse de Big Book şi nici aceşti bani nu se dovediseră suficienţi. Rezervele se topeau, ca zăpada primăvara. Ne trebuiau acei zece mii de dolari. Unii ziceau: "Poate că grupurile nu vor sprijini niciodată în întregime Biroul. Nu-l putem închide; e mult prea vital. Da, haideţi să luăm banii. Să acceptăm toate donaţiile asemănătoare, pe viitor. O s-avem nevoie de ele."
Atunci, au intervenit cei din opoziţie. Ei au adus precizarea că membrii din Consiliul Fundaţiei ştiau deja de un total de o jumătate de milion de dolari, puşi de-o parte pentru AA, în testamentele unor oameni încă în viaţă. Numai Cerul ştia exact cît era pus de-o parte, fără ca noi să ştim. Dacă nu refuzam donaţiile din afară, în mod categoric, Fundaţia se va îmbogăţi într-o zi. Mai mult decît atît, dacă administraţia noastră ar fi făcut publică nevoia aceasta de bani, puteam deveni imens de bogaţi. În comparaţie cu această perspectivă, cei zece mii de dolari în discuţie nu erau cine ştie ce, dar - exact ca şi cu primul pahar - dacă-i luam pe aceştia, porneam acea dezastruoasă reacţie în lanţ. Şi unde se ajungea? Cine plăteşte orchestra, alege muzica. Dacă Fundaţia AA accepta banii din surse exterioare, administraţia ei ar fi putut fi tentată să întreprindă acţiuni rupte de dorinţa AA-ului, ca întreg. Scăpat de răspunderi, fiecare alcoolic ar putea ajunge să dea din umeri şi să zică:"Păi, Fundaţia bogată - la ce să-mi mai bat eu capul?" O trezorerie aşa de plină i-ar putea împinge pe cei din administraţie să inventeze tot felul de investiţii ale unui asemenea capital, îndepărtînd astfel AA-ul de la scopul său primordial. În clipa în care s-ar produce aşa ceva, încrederea Comunităţii s-ar prăbuşi. Consiliul s-ar pomeni izolat şi ar deveni ţinta atacurilor critice, atît din partea membrilor AA, cît şi a publicului. Acestea erau opiniile, pro şi contra.
Atunci au scris administratorii noştri o pagină strălucită din istoria AA. Ei s-au declarat de principiul că AA-ul trebuie să rămînă mereu sărac. Politica financiară a Fundaţiei va consta dintr-un fond modest pentru cheltuieli şi o rezervă prudentă. Ei au luat dificila hotărîre de a refuza oficial cei zece mii de dolari şi au adoptat o alta, categorică şi explicită, ca toate cadourile similare să fie refuzate în viitor. Credem că, chiar în acel moment, principiul sărăciei Societăţii noastre s-a fixat, ferm şi definitiv, în Tradiţia AA.
Cînd faptele acestea au fost făcute publice, a avut loc o reacţie profundă. Celor obişnuiţi cu nesfîrşitele campanii pentru obţinerea de fonduri, Comunitatea AA le prezenta o imagine aparte şi recomfortantă. Editorialele favorabile, în ţară şi în străinătate, au generat un val de încredere în integritatea Alcoolicilor Anonimi. Ele subliniau faptul că iresponsabilii au devenit responsabili şi că, integrînd principiul independenţei lor financiare în Tradiţiile Comunităţii, Alcoolicii Anonimi au făcut să renască un ideal pe care epoca aproape că-l dăduse uitării.

TRADIŢIA 8
„ Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămînă
mereu neprofesionişti, dar centrele noastre de servicii
pot angaja personal calificat."
Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu va conţine niciodată acea categorie aparte, a specialiştilor. Am reuşit să cîştigăm o doză de înţelegere a vechii expresii: "Ce-ai primit gratis, dai mai departe gratis." Am descoperit că, la nivel profesionist, banii şi spiritualitatea nu pot face casă bună. Aproape nici o metodă de recuperare din alcoolism n-a fost o reuşită a lumii specialiştilor, fie ei din sfera religiei, ori a medicinei. Aceasta nu înseamnă că tăgăduim reuşitele respectivilor specialişti în alte domenii; însă, acceptăm, cu mintea limpede, faptul că noi nu putem lucra după metodele lor. Ori de cîte ori am încercat să facem o profesiune din Pasul 12, rezultatul a fost întotdeauna acelaşi: obiectivul nostru unic a fost sacrificat.
Alcoolicii, pur şi simplu, nu vor da ascultare unuia care face Pasul 12 contra cost. Aproape de la bun început, am avut convingerea că transmiterea mesajului, prin discuţii faţă în faţă cu un alcoolic care suferă, nu se poate fonda decît pe dorinţa de a ajuta şi a fi ajutat. Cînd un membru AA vorbeşte ca să cîştige bani din asta, fie la o şedinţă AA, fie cu un nou venit între patru ochi, îşi poate face şi sieşi un deserviciu. Motivul banului îl compromite, şi compromite tot ce spune sau face el pentru celălalt. Acest lucru a fost întotdeauna atît de evident, încît prea puţini membri AA au făcut Pasul 12 contra unei taxe.
În ciuda acestei certitudini, este adevărat că puţine subiecte au mai provocat atîtea controverse în Comunitatea noastră, ca cel al profesionalismului. Îngrijitorii care măturau podelele, bucătarii care prăjeau hamburgerii, secretarii din birourile noastre, autorii cărţilor AA - pe toţi aceştia i-am văzut ţinte ale atacurilor îndîrjite, pentru că, citindu-i pe mînioşii lor acuzatori, "făceau bani de pe urma AA~lui." Ignorînd faptul că aceste servicii nu erau nicidecum Pasul 12, vocile critice îi denunţau ca profesionişti pe acei slujbaşi care îndeplineau adesea servicii ingrate, pe care nu le-ar fi putut face, sau nu le-ar fi dorit, nimeni altcineva. Strigăte şi mai puternice de protest s-au auzit atunci cînd unii membri AA au început să conducă anumite case de sănătate pentru alcoolici, la oraş sau la ţară, sau cînd alţi membri au acceptat să fie angajaţi ai unor organisme, ocupîndu-se de incidenţa alcoolismului în întreprinderi, sau cînd alţii au început să lucreze ca asistenţi medicali în spitale pentru alcoolici ori au intrat în domeniul educaţiei privind alcoolismul. În toate aceste situaţii şi în altele similare, se reproşa folosirea cunoştinţelor şi experienţei însuşite în AA, în schimbul unor sume de bani, acei oameni lucrînd ca profesionişti.
Totuşi, în cele din urmă, s-a văzut linia de demarcaţie între profesionalism şi non-profesionalism. Atunci cînd căzuserăm de acord asupra faptului că Pasul 12 nu putea fi vîndut pe bani, fuseserăm înţelepţi. Dar, cînd am declarat că AA-ul nu putea să angajeze personal pentru servicii şi că nici un membru AA nu putea transmite cunoştinţele noastre în alte domenii de activitate, plecam de fapt urechea la sfaturile fricii - frică spulberată azi, în întregime, de lumina experienţei.
Să luăm cazul portarului şi al bucătarului, dintr-un club. Ca un club să poată funcţiona, trebuie să fie locuibil şi primitor. Am încercat munca voluntară - cei care au prestat-o s-au săturat urgent de măturat podele şi de făcut cafele şapte zile pe săptămînă. Pur şi simplu nu şi-au mai făcut apariţia, după o vreme. Încă mai important, era faptul că un club gol nu putea răspunde la telefon, dar era o invitaţie directă pentru beţivii care o făceau lată şi se întîmpla să aibă o cheie a clubului. Deci, cineva trebuia să aibă grijă de club, cu normă întreagă. Dacă angajam un alcoolic, nu trebuia să-i plătim mai mult decît unui nealcoolic. Serviciul acesta nu era Pasul 12; el făcea posibil Pasul 12. Era o chestiune de serviciu, pur şi simplu.
AA-ul însuşi nu putea funcţiona fără angajaţi cu normă întreagă. La sediul Fundaţiei* şi în oficiile intergrupale, nu puteam folosi nealcoolici ca secretari; trebuia să avem acolo oameni al căror suflet vorbea limbajul AA. Dar, în clipa în care i-am angajat, ultra-conserva¬torii şi temătorii au strigat: "Profesionalism!" La un moment dat, situaţia acestor slujitori de nădejde devenise aproape de neîndurat. Nu li se cerea să împărtăşească în şedinţele AA, pe motiv că "ei făceau bani pe spezele AA-ului." Uneori, erau chiar ocoliţi de semenii lor AA. Pînă şi cei mai miloşi din fire îi defineau ca pe "un rău necesar." Comitetele au profitat din plin de aceasta atitudine generală, ca să le micşoreze salariile. Oamenii aceştia, ziceau cei din comitete, au o şansă să-şi recîştige o parte din virtuţi dacă lucrează pentru cît mai puţini bani. Aceasta mentalitate a durat ani de zile. Apoi, am văzut că, dacă o secretară tenace răspundea la zeci de apeluri telefonice zilnic, asculta tînguielile a douăzeci de neveste de alcoolici, aranja internări şi găsea naşi pentru zece nou-veniţi, şi apoi, mai dădea şi dovada de blîndeţe şi diplomaţie faţă de beţivul furios - care era nemulţumit de postul pe care-l ocupa ea pentru aşa un salariu gras - atunci, cu siguranţă o asemenea persoană nu putea fi considerată un AA profesionist. Ea nu făcea o profesie din Pasul 12, ci făcea posibil acest Pas. Îl ajuta pe omul care bătea la uşa AA-ului să găsească acel strop de linişte, de care avea el atîta nevoie. Voluntari din cadrul comitetelor, ori alţi membrii cu răspunderi, puteau fi de mare ajutor în acest gen de serviciu, dar nu li se putea pretinde să care această povară din zori şi pînă noaptea.
La biroul Fundaţiei, se repeta aceeaşi poveste. Opt tone de cărţi şi broşuri pe lună nu se împachetează, nici nu se expediază singure, în toate colţurile lumii. Saci întregi de scrisori, cu toate problemele AA imaginabile, de la cea a unei inimi singuratice de eschimoş pînă la durerile creşterii în cadrul a mii de grupuri, aşteaptă răspuns de la oameni care ştiu despre ce este vorba. Trebuie menţinute contacte corecte cu lumea de afară. Reţeaua vitală a AA-ului trebuie întreţinută în stare de funcţionare. Deci, angajăm personal din membrii AA. Îi plătim bine şi ei îşi merită salariile. Sînt secretari calificaţi, dar, cu siguranţă, nu sînt AA profesionişti.
Probabil că teama va încolţi în inima fiecărui membru AA, la gîndul că, într-o zi, numele nostru va fi exploatat de cineva contra unei mari sume de bani-gheaţă. Cea mai slabă sugerare a unui fenomen de acest gen, produce întotdeauna un uragan de proteste. Iar noi descoperim mereu că uraganele au stilul de a lăsa prăpăd în urma lor, indiferent de cine a avut sau n-a avut dreptate. Uraganele sînt întotdeauna fenomene exagerate.
Nici un membru AA n-a avut de îndurat atît de multe şocuri emoţionale ca cel care a îndrăznit să accepte o slujbă în cadrul vreunui organism exterior AA-ului, angajat în problema alcoolismului. O universitate căuta un membru AA, care să educe publicul în privinţa alcoolismului. O companie voia un director de personal, care să fie versat în problemă. O casă de sănătate din mediul rural, subvenţionată de stat, voia un director care să se priceapă cum trebuie procedat cu beţivii. O municipalitate voia un lucrător social cu experienţă, care ştie ce face alcoolismul în cadrul familiei. O comisie de stat în problema alcoolismului voia un cercetător plătit. Toate acestea sînt doar cîteva dintre posturile pentru care au fost solicitaţi membrii AA. Cînd şi cînd, cîte un membru AA cumpără o casă de sănătate, în care cei mai prăpădiţi şi mai oropsiţi alcoolici puteau găsi îngrijirea necesară. Întrebarea era - şi încă mai este: se pot eticheta aceste activităţi drept profesioniste, conform Tradiţiei AA?
Noi credem că nu. Membrii care îşi aleg asemenea cariere, cu norma întreagă, nu fac o profesiune din Pasul 12. Drumul către aceasta concluzie a fost lung şi spinos. La început, n-am putut înţelege care era adevărata problemă. Pe atunci, de îndată ce un membru AA presta asemenea activităţi, era imediat tentat să să folosească numele Alcoolicilor Anonimi în scopuri publicitare sau pentru adunare de fonduri. Casele de sănătate, activităţile educaţionale, corpurile legislative, comisiile - toate făceau reclamă faptului că membrii AA erau în serviciul lor. Pe negîndite, membrii respectivi nu ezitau să-şi dezvăluie identitatea, ca să poată bate mai bine toba în legătură cu micuţele lor activităţi sau întreprinderi. Din acest motiv, cîteva cauze foarte bune şi tot ce ţinea de ele, au îndurat critici nedrepte din partea unor grupuri AA. Cel mai adesea, aceste atacuri erau purtate la strigă¬tul: "Profesionalism! Tipul ăsta face bani, pe spatele AA-ului!" Şi to¬tuşi, nici unul dintre oamenii aceştia nu fuseseră angajaţi pentru Pasul 12. În nici unul dintre aceste cazuri nu fusese violată Tradiţia non¬profesionalismului, ci aceea a anonimatului. Scopul unic al AA-ului fusese compromis, iar numele Comunităţii a fost greşit folosit.
Este semnificativ acum faptul că aproape nici un membru nu-şi mai rupe anonimatul la nivel public, că aproape toate temerile acestea au dispărut. Vedem că nu avem nici un drept, şi nici nu este nevoie să-i descurajăm pe membrii AA care doresc să lucreze în acele dome¬nii mai vaste. De fapt, ar fi un act antisocial să le interzicem aşa ceva. Nu putem declara AA-ul un organism atît de ermetic, încît membrii săi să-şi ţină în cea mai mare taină cunoştinţele şi experienţa. Dacă un membru AA, în activitatea sa socială, poate deveni un mai bun cercetător, educator sau director - de ce să n-o facă? Toată lumea e în cîştig, iar noi n-am pierdut nimic. Este adevărat că unele proiecte la care s-au ataşat unii membri AA au fost prost concepute, dar acest lucru nu schimbă cu nimic principiul afirmat mai sus.
Aceasta a fost palpitanta avalanşă de evenimente care au conturat, în cele din urmă, Tradiţia AA cu privire la non-profesiona¬lism. Pasul 12 al metodei noastre nu trebuie făcut niciodată pentru bani, dar cei care lucrează din greu pentru noi îşi merită salariile.

TRADIŢIA 9
"Este bine ca AA, ca, comunitate, să nu aibă o
organizare strictă vreodată; dar, putem constitui
consilii sau comitete de servicii, direct responsabile
faţă de cei în slujba cărora se află."
Cînd a fost scrisă pentru prima dată Tradiţia 9, formularea ei era: "Comunitatea Alcoolicilor Anonimi are nevoie doar de cea mai sumară organizare posibilă." În anii care au urmat, ne-am schimbat părerea în legătură cu aceasta. Astăzi, putem spune fără ezitare că Alcoolicii Anonimi - ca întreg - nu au nevoie de nici un fel de organizare. Apoi, aparent în contradicţie cu aceasta, procedăm la crearea de consilii şi comitete speciale de servicii, care sînt cu adevărat organizate. Cum se poate, deci să avem o mişcare nestructurată, care să poată crea, şi chiar creează, o structură de servicii pentru sine însăşi? Scrutînd acest paradox, oamenii se întreabă: "Ce vor să zică prin ‚nici un fel de organizare’?"
Păi, să vedem. A auzit cineva vreodată despre vreo naţiune, vreo religie, vreun partid politic sau chiar vreo asociaţie de binefacere, care să nu aibă reguli de participare? A auzit cineva vreodată despre un organism care să nu poată impune o anumită disciplină membrilor săi, prin forţa unor reguli şi reglementări indispensabile? Nu este în obiceiul oricărei societăţi de pe suprafaţa pămîntului să acorde unora dintre membrii săi autoritatea de a pretinde celorlalţi să-i urmeze supuşi, precum şi de a pedepsi ori exclude pe cei care încalcă regulile? Din cauza acestui obicei, fiecare naţiune, de fapt, fiecare formă de societate, trebuie să fie condusă de cîte un guvern administrat de fiinţe umane. Puterea de a dirija sau de a guverna este esenţială acestor structuri organizate, pretutindeni în lume.
Şi totuşi, Alcoolicii Anonimi sînt o excepţie. Comunitatea noastră nu este concepută după acest tipar. Nici Conferinţa Serviciilor Generale, nici Consiliul Administrativ, nici cel mai modest comitet al vreunui grup nu poate trasa nici măcar o singură directivă unui membru AA, nici nu-l poate obliga s-o respecte, ca să nu mai vorbim de vreun fel sau altul de sancţionări. Am încercat toate acestea de multe ori, dar au fost sortite unui eşec total, de fiecare dată. Grupurile au încercat să-i dea afară pe unii membri, dar cei alungaţi au revenit în sălile de şedinţe AA, zicînd: "De asta depinde viaţa noastră; nu ne puteţi alunga." Comitetele au instruit deseori mulţi membri AA să nu se mai ocupe de cei care recidivau repetat; dar li se replica mereu: "Este treaba mea cum îmi fac eu Pasul 12. Cine sînteţi voi să mă judecaţi?" Aceasta nu înseamnă că un membru AA nu acceptă sfaturi sau sugestii de la membrii cu experienţă; dar, cu siguranţă, nu vor primi niciodată ordine. Cine este mai neagreat decît un membru cu vechime care, mutîndu-se în altă localitate, încearcă să spună grupului de acolo cum să-şi conducă treburile? Acest om şi toţi cei ca el, care "stau de veghe, în permanentă alertă, de dragul AA-ului," întîmpină cea mai încăpăţînată rezistenţă sau, mai rău, ceilalţi vor rîde de ei.
S-ar putea crede că Birourile din New York ar fi o excepţie. Cu siguranţă, Birourile au nevoie de o oarecare autoritate. Dar, deja cu mult timp în urmă, atît administratorii, cît şi funcţionarii de acolo, au descoperit că, tot ce pot ei face, este să dea sugestii şi numai din cele blajine. În plus, ei s-au obişnuit să bată moneda pe cîteva fraze, care sînt şi astăzi incluse în majoritatea scrisorilor lor: "Desigur, voi aveţi libertate deplină de a proceda exact cum doriţi. Dar, cele mai multe experienţe ale Comunităţii noastre sugerează..." Această atitudine este foarte departe de a fi aceea a unei guvernări de undeva din centrul AA-ului, nu-i aşa? Recunoaştem că alcoolicilor nu li se poate dicta nimic - individual sau în grup.
La acest punct, mai că-l şi auzim pe un ecleziast exclamînd: "Ăştia fac din nesupunere o virtute!" I se alătura şi un psihiatru care spune: "Nişte copilaşi sfidători! Nu vor să se maturizeze şi să se conformeze obiceiurilor sociale!" Omul de pe stradă declară: "Eu unul, nu-i înţeleg. Cred că nu-s întregi la minte!" Dar, nici unul dintre aceşti observatori n-a remarcat elementul acela unic în lume, specific Alcoolicilor Anonimi. Dacă vreun membru AA nu urmează, cum se pricepe el mai bine, sugestiile Celor 12 Paşi ai recuperării, el îşi semnează, mai mult ca sigur, propria condamnare la moarte. Întoarcerea la băutură şi distrugerea sa nu sînt sancţiuni impuse de oameni aflaţi în autoritate; ele rezultă din propria-i nesupunere la principii spirituale.
Grupul însuşi poate ajunge sub aceeaşi ameninţare cruntă. Dacă grupul AA nu se conformează suficient celor 12 Tradiţii, se va deteriora şi va pieri. Deci, noi, cei din AA, respectăm principiile spirituale, la început pentru că n-avem încotro şi, pînă la urmă, pentru că îndrăgim genul de viaţă pe care îl generează o asemenea supunere. O mare suferinţă şi o mare iubire sînt sursa disciplinei membrilor AA; nu avem nevoie de alţi gardieni disciplinari.
Acum este limpede că nu este necesar să numim comitete care să ne guverneze; dar, este la fel de limpede şi că va fi mereu nevoie de personal autorizat, care să ne servească. Este vorba aici de diferenţa dintre spiritul investirii cu autoritate şi spiritul de a sluji, două concepte care, uneori, sînt diametral opuse. Tocmai în acest spirit al slujirii ne alegem comitetul grupului - comitet neoficial şi care se supune rotaţiei; în acelaşi spirit ne alegem asociaţia intergrupală zonală, precum şi membrii pentru Conferinţele Serviciilor Generale ale Alcoolicilor Anonimi, în cadrul AA-ului, ca întreg. Pînă şi Fundaţia noastră, pe vremuri un consiliu independent, astăzi răspunde direct, în faţa Comunităţii. Membrii administraţiei AA sînt gardienii şi catalizatorii serviciilor noastre mondiale.
Exact aşa cum abstinenţa împlinită este obiectivul personal al fiecărui membru AA, obiectivul serviciilor noastre este să pună abstinenţa împlinită la îndemîna tuturor celor care o vor. Dacă nimeni nu se ocupă de corvezile grupului, dacă nimeni nu răspunde la apelurile telefonice ale zonei, dacă nu răspundem la scrisorile primite, atunci, AA-ul - aşa cum l-am cunoscut noi - va înceta să funcţioneze. Liniile noastre de comunicare cu cei care au nevoie de ajutorul nostru vor fi întrerupte.
AA-ul trebuie să funcţioneze, dar, în acelaşi timp, trebuie să evite pericolele îmbogăţirii peste măsură, ale prestigiului şi ale puterii instalate, care tentează, de obicei, alte societăţi. Deşi la prima vedere, Tradiţia 9 pare să aibă de a face cu probleme pur practice, atunci cînd este în plină funcţionare, se dovedeşte a fi reper al unei societăţi fără organizare, animată doar de spiritul de a sluji - o adevărată fraternitate.

TRADIŢIA 10
"Comunitatea AA nu exprimă nici o opinie referitoare
la vreun subiect exterior; este foarte important ca
numele AA să nu fie amestecat niciodată în
controverse publice."
De la întemeierea sa, Comunitatea Alcoolicilor Anonimi n-a fost divizată, niciodată de nici o controversă majoră. Într-o lume plină de conflicte, niciodată AA-ul nu a luat poziţie publică, faţă de nici o chestiune. Însă, aceasta nu este o virtute cîştigată. Aproape că s-ar putea spune că ne-am născut cu ea, căci, după cum a declarat un membru vechi "practic, eu n-am auzit niciodată vreo discuţie înfocată, pe teme politice, religioase sau de reformă, între membrii AA. Cîtă vreme nu purtăm discuţii contradictorii pe aceste teme între noi, este lucru sigur că nu vom face aceasta, nici la nivel public."
Parcă dintr-un instinct profund, am ştiut, de la bun început că indiferent de genul provocării, nu trebuie să luăm partea nimănui în nici o controversă, nici măcar pentru o cauză dreaptă. Întreaga istorie a omenirii ne pune la dispoziţie spectacolul naţiunilor şi grupărilor sfîşiate, pînă la urmă, din cauză că au fost proiectate pentru controversă sau ademenite în ea. Altele s-au dezintegrat din cauza convingerii lor că numai ele aveau dreptate şi au încercat să impună restului omenirii aceste "convingeri de aur." În vremurile noastre, am văzut milioane de oameni murind în războaie politice şi economice, deseori provocate de diferenţe religioase sau rasiale. Trăim în iminenta posibilitate a unui nou holocaust care să determine cum să fie guvernaţi oamenii şi cum să fie împărţite între ei produsele naturii şi truda. Acesta este climatul în care s-a născut şi - prin îndurarea lui Dumnezeu - a înflorit totuşi, AA-ul.
Să insistăm din nou asupra faptului că aceasta reţinere de a participa la controverse, între noi sau cu alţii, nu trebuie considerată ca o virtute cu totul deosebită şi care să ne facă să ne simţim superiori altor oameni. Nu înseamnă nici că membrii ai Alcoolicilor Anonimi, acum cetăţeni redaţi omenirii, o să dea îndărăt din faţa responsabilităţilor individuale, ca să acţioneze după ceea ce înţeleg ei că ar fi spiritul dreptăţii, în privinţa problemelor vremurilor noastre. Dar, cînd vine vorba despre AA, ca întreg, este o cu totul altă treabă. În aceasta privinţă, nu intrăm în controverse publice, pentru că ştim că Societatea noastră ar pieri, dacă am face-o. Noi privim supravieţuirea şi răspîndirea Alcoolicilor Anonimi ca pe ceva infinit mai important, decît greutatea cuvîntului nostru colectiv referitor la orice altă cauză. Din moment ce recuperarea din alcoolism înseamnă viaţa însăşi pentru noi, este imperios necesar să ne păstrăm întreaga forţă a mijloacelor noastre de supravieţuire.
Aceasta poate suna de parcă alcoolicii din AA au devenit brusc nişte pacifişti şi au format o familie mare şi fericită. Desigur, este departe de a fi aşa. Oameni precum sîntem, ne ciorovăim între noi. Înainte de a ne găsi linia de plutire, AA-ul arată, cel puţin la suprafaţă, ca o neîncetată ciorovăială. Un director de corporaţie, care tocmai votase o investiţie de o sută de mii de dolari, sosea în toiul unui business meeting şi exploda de nervi la ideea cheltuirii a douăzeci şi cinci de dolari pentru timbrele necesare corespondenţei. Displăcîn¬du-le modul de a conduce treburile grupului din partea cîtorva, jumătate dintre membrii se retrăgeau mînioşi şi formau un alt grup, mai pe placul lor. Membrii mai vechi, ofensaţi pentru o vreme, îşi "luau jucăriile şi plecau." Atacuri pline de amărăciune erau îndreptate împotriva celor suspectaţi de dependenţă mixtă. În ciuda zarvei lor, măruntele noastre dispute n-au reuşit să facă rău AA-ului nici cît e negrul sub unghie. N-au fost decît o părticică din lecţia despre învăţarea traiului şi muncii împreună. Să mai notăm şi că ele s-au purtat aproape întotdeauna pe tema: cum să facem AA-ul mai eficient, cum să facem să fie cît mai bine, pentru cît mai mulţi alcoolici.
Societatea Washingtonienilor, o mişcare a alcoolicilor, fondată la Baltimore acum un secol, aproape că descoperise răspunsul la problema alcoolismului. La început, societatea era compusă doar din alcoolici care încercau să se ajute reciproc. Primii membri prevăzuseră faptul că era mai bine să se dedice acestui unic scop. În multe aspecte, Washingtonienii erau asemănători Alcoolicilor Anonimi de astăzi. Numărul membrilor lor atinsese cifra de o sută de mii. Dacă ar fi fost lăsaţi în pace, să-şi vadă de treabă şi să se concentreze asupra unicului lor scop, poate că ar fi descoperit restul răspunsului. Dar n-a fost să fie aşa. Dimpotrivă, Washingtonienii au permis politicienilor şi reformatorilor, atît alcoolici cît şi ne-alcoolici, să folosească societatea în scopurile lor personale. Abolirea sclaviei, de exemplu, a fost la vremea aceea o controversă politică furtunoasă. Curînd, purtători de cuvînt ai Washingtonienilor luau violent poziţie în public, pe această temă. Poate că societatea ar fi supravieţuit controversei legate de abolirea sclaviei, dar şi-a pierdut orice şansă, din clipa în care s-a hotărît pentru o reformă a obiceiului băutului, al întregii Americi. Atunci cînd Washingtonienii au pornit în cruciada temperanţei, şi-au pierdut complet, în cîţiva ani, eficienţa în ajutarea alcoolicilor.
Alcoolicii Anonimi n-au uitat lecţia dată de Washingtonieni. Studiul eşecului acelei mişcări i-a determinat pe primii membrii AA să ţină Comunitatea departe de controverse publice. Aşa a fost aşezată piatra fundamentală pentru Tradiţia 10: "Comunitatea AA nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect exterior; este foarte important că numele AA să nu fie amestecat niciodată în controverse publice."

TRADIŢIA 11
"Politica noastră de relaţii publice se bazează mai
degrabă pe atragere, decît pe reclamă; ne este
întotdeauna necesară păstrarea anonimatului
personal, la nivel de presă, radio, film."
Comunitatea AA nu s-ar fi putut niciodată dezvolta aşa cum s-a dezvoltat, fără sprijinul unui număr impresionant de prieteni binevoitori. În întreaga lume, publicitatea bogata, variată şi întotdeauna favorabilă, a fost mijlocul principal de a-i aduce pe alcoolici în Comunitate. În birourile şi cluburile AA, precum şi în căminele noastre, telefonul suna în mod constant. O voce spune: "Am citit un articol în ziar...," alta spune: "Am auzit un program la radio...;" o a treia zice: "Am văzut ceva despre AA, la televizor...." Nu exagerăm deloc cînd spunem că jumătate dintre membrii AA au venit printre noi pe aceste căi.
Cei care întreabă de noi nu sînt numai alcoolici sau familiile lor. Doctorii citesc lucrări medicale despre Alcoolicii Anonimi şi ne cer informaţii suplimentare. Preoţii găsesc articole în publicaţiile religioase şi cer şi ei detalii. Patronii află că mari întreprinderi ne-au dat aprobarea lor şi doresc să afle ce se poate face în privinţa alcoolismului, la firmele lor.
Din acest motiv, s-a născut pentru noi o mare responsabilitate ¬aceea de a dezvolta cea mai potrivită politică de relaţii publice pentru Alcoolicii Anonimi. Prin multe experienţe deosebit de grele, am ajuns - credem - la ceea ce trebuie să fie. În multe privinţe, este exact invers decît se practică în mod curent, în promovarea ideilor. Am descoperit că noi trebuie să ne bazăm pe principiul atragerii şi nu pe cel al reclamei.
Haideţi să vedem cum funcţionează cele două idei contrastante - atracţia şi, respectiv, reclama. Un partid politic doreşte să cîştige alegerile, deci va face reclamă virtuţilor conducerii sale, ca să atragă voturi. O societate de caritate are nevoie de fonduri; de aceea, pe antetul scrisorilor expediate în acest scop, vor fi menţionate numele distinselor persoane al căror sprijin poate fi obţinut. O mare parte a vieţii politice, economice şi religioase în lume depinde de reclama făcută conducătorilor. Prezenţa unor nume care simbolizează o cauză sau o idee, răspunde unei profunde nevoi umane. Membrii AA nu se îndoiesc de aceasta. Dar, trebuie să privim lucrurile aşa cum stau ele, şi anume că, a fi expus ochiului public, implică riscuri mari, mai ales în cazul nostru. Prin însuşi temperamentul nostru, aproape fiecare dintre noi am fost nişte promotori necontrolaţi - imaginea unei societăţi formate aproape numai din promotori ne îngrozea. "Ţinînd cont de acest factor exploziv, ştiam că trebuia să exersăm auto-cenzura înţeleaptă.
Aceasta auto-cenzură ne-a adus un rezultat uimitor: o publicitate mult mai în favoarea noastră, decît ne-ar fi adus toată arta sau tot talentul celor mai grozavi agenţi de presă AA. Evident, Comunitatea noastră avea nevoie de un anumit tip de publicitate; şi am ajuns la concluzia că era infinit mai bine să-i lăsăm pe prietenii noştri s-o facă. Şi chiar aceasta s-a şi întîmplat, la nişte proporţii incredibile. Veterani ai presei, aşa sceptici cum sînt cei din această breaslă, au pornit în lumea largă să transmită mesajul AA. Pentru ei, noi reprezentam mult mai mult decît un punct de plecare pentru articole bune. Reprezentanţii mass-mediei ne-au devenit prieteni, aproape în toate cazurile.
La început, oamenii presei nu reuşeau să înţeleagă de ce refuzam orice urmă de publicitate personală. Îi nedumerea faptul că ţineam atît de mult la anonimat. Apoi, ne-au înţeles. Aveau în faţa lor un fenomen rar în lumea contemporană: o societate dornică de a-şi face cunoscute principiile şi acţiunea, nicidecum membrii. Presa a fost incintată de această atitudine. Şi, din acel moment, bunii noştri prieteni au vorbit despre AA cu un entuziasm pe care nu l-ar fi putut egala nici membrii noştri cei mai înflăcăraţi.
A fost o vreme în care presa americană credea în anonimatul membrilor AA, mai abitir decît membrii înşişi. La un moment dat, aproape o sută dintre membrii noştri îşi rupeau anonimatul în public. Din cele mai bune intenţii, aceştia spuneau că principiul anonimatului era o prostie fără rost, odată ce s-a depăşit faza de pionierat. Ei erau convinşi că mişcarea AA ar avansa mult mai rapid şi mai mult, dacă s-¬ar folosi metodele moderne de publicitate. Membrii AA, ziceau ei, numărau şi multe celebrităţi locale, naţionale sau internaţionale. Dacă acestea ar fi consimţit (precum şi făcuseră unii), de ce să nu li se facă publică apartenenţa la AA? Aceasta i-ar fi încurajat pe mulţi alţii să adere. Erau argumente plauzibile, dar-din fericire pentru noi ¬prietenii jurnalişti nu le împărtăşeau.
Fundaţia AA*a trimis scrisori pretutindeni, în America de Nord, chiar şi celor mai mici publicaţii, pentru a preciza că politica noastră de relaţii publice consta din atragere, nu din reclamă; şi pentru a sublinia că anonimatul personal constituie cea mai eficace protecţie a membrilor AA. Din acest moment, redactorii-şefi şi corectorii au retras deseori din conţinutul articolelor, numele şi fotografiile membrilor AA şi adesea le reaminteau membrilor ambiţioşi principiul anonimatului în AA. Această strînsă cooperare ne-a ajutat, cu siguranţă. N-a mai rămas, decît ici şi colo, cîte un membru AA care-şi dezvăluie identitatea în public.
Pe scurt, acestea au fost etapele naşterii Tradiţiei 11, a Alcoolicilor Anonimi. Pentru noi, ea reprezintă mult mai mult decît o solidă politică de relaţii publice. Nu este vorba în ea doar de renunţarea la renumele personal. Aceasta Tradiţie ne reaminteşte, concret şi fără încetare, că ambiţia personală nu-şi are locul printre AA. Este Tradiţia care permite fiecărui membru să protejeze, în mod activ, Comunitatea noastră.

TRADIŢIA 12
"Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradiţiilor
noastre şi ne reaminteşte neîncetat să plasăm
principiile deasupra personalităţilor."
Substanţa spirituală a anonimatului este sacrificiul. Pentru că Cele 12 Tradiţii AA ne cer, în mod repetat, să renunţăm la dorinţele personale în favoarea binelui comun, ne dăm seama că spiritul de sacrificiu - bine simbolizat prin anonimat - este temelia tuturor Tradiţiilor. Tocmai bunăvoinţa dovedită a membrilor AA de a face aceste sacrificii, le dă oamenilor încredere în viitorul nostru.
Dar, anonimatul nu s-a născut din încredere; la început, el a fost pruncul fricilor noastre. Primele noastre grupuri fără nume, de alcoolici, erau nişte societăţi secrete. Candidaţii puteau da de noi numai prin anumiţi prieteni de încredere. Cea mai vagă idee despre publicitate, chiar şi doar pentru munca noastră, ne cutremura. Deşi eram acum foşti băutori, tot mai credeam că trebuia să ne ascundem din calea neîncrederii şi a dispreţului public.
Cînd a apărut Big Book-ul, în 1939, i-am dat titlul de Alcoholics Anonymous (Alcoolicii Anonimi). În introducerea cărţii, se putea citi afirmaţia aceasta: "Este important să rămînem anonimi, deoarece sîntem prea puţin numeroşi în acest moment, pentru a putea face faţă numărului mare de solicitări, ce-ar putea veni după publicarea acestei cărţi. Şi, cum majoritatea dintre noi sîntem oameni de afaceri sau de alte profesiuni, nu ne-am putea achita de sarcinile noastre într-o asemenea eventualitate." Printre linii, putem citi aici, cu uşurinţă, teama noastră ca un număr mare de nou-veniţi ne-ar putea rupe anonimatul.
Odată cu mărirea numărului de grupuri, au crescut şi problemele legate de anonimat. Entuziasmaţi de însănătoşirea spectaculoasă a cîte unui frate alcoolic, discutam uneori aspecte intime şi răscolitoare ale cazului său, care erau de fapt destinate doar urechilor naşului AA. Victima îndurerată declara atunci că încrederea sa a fost trădată. Cînd asemenea povestiri începeau să circule în afara AA-ului, pierderea încrederii în promisiunea de păstrare a anonimatului era gravă. Ea i-a îndepărtat pe mulţi de noi. Era clar, numele şi povestea fiecărui membru AA trebuiau să rămînă confidenţiale, dacă omul dorea acest lucru. Aceasta a fost prima noastră lecţie în aplicarea în practică a anonimatului.
Cu necumpătare caracteristică, totuşi, unii membri noi nu s-au sinchisit deloc de discreţie. Voiau să comunice metoda AA, în gura mare, de pe acoperişuri şi o şi făceau. Alcoolici abia treziţi din ultima beţie, alergau pe toate drumurile, şi-şi spuneau povestea cu înflăcărare, oricui voia să asculte. Alţii s-au grăbit să apară în faţa microfoanelor şi a camerelor de luat vederi. Uneori, trăgeau o beţie lamentabilă şi părăseau grupul, tunînd şi fulgerînd. Din membri AA, deveniseră vedete AA.
Acest fenomen de contrast ne-a forţat să cădem pe gînduri. Se punea limpede întrebarea: "Cît de anonim este nevoie să fie un membru AA?" Maturizarea noastră ne-a clarificat faptul că nu puteam fi o societate secretă, dar era la fel de clar şi că nu puteam fi nici o suită de spectacole de vodevil. Ne-a trebuit mult timp pentru trasarea unei poteci sigure între aceste extreme.
Ca o regulă generală, cel mai adesea, noul-venit voia ca familia lui să ştie imediat ce încerca el să facă. A mai vrut să le-o spună şi altora, care încercaseră să-i ajute - medicului, preotului, prietenilor apropiaţi. Pe măsură ce cîştiga încredere, simţea că era corect să explice noul său mod de viaţă patronului şi asociaţilor din afaceri. Cînd apăreau ocazii de a fi de ajutor, găsea că-i era uşor să vorbească despre AA aproape oricui. Aceste dezvăluiri discrete l-au ajutat să-şi piardă sentimentul de teamă faţă de stigmatul aplicat alcoolismului şi l-au făcut să răspîndească vestea despre AA, în localitatea în care trăia. Mulţi bărbaţi şi femei au intrat în AA, ca urmare a unor asemenea conversaţii. Deşi nu respectau strict litera anonimatului, astfel de comunicări erau în spiritul acestuia.
Dar a devenit evident că metoda din-om-în-om era prea limitată. Munca noastră ca atare, avea nevoie să fie făcută publică. Grupurile AA ar trebui să ajungă repede, la cît mai mulţi alcoolici disperaţi cu putinţă. În consecinţă, multe grupuri au început să ţină şedinţe AA deschise prietenilor interesaţi şi publicului, aşa încît cetăţeanul obişnuit să vadă cu ochii săi despre ce era vorba în AA. Reacţia tuturor, referitoare la şedinţele noastre, era de simpatie şi căldură. Curînd, grupurile au început să primească solicitări, în vederea trimiterii de vorbitori AA, ca să prezinte metoda în faţa organizaţiilor civice, a grupurilor religioase, şi a societăţilor medicale. Pentru ca anonimatul să fie păstrat la aceste tribune, reporterii prezenţi în sală erau avertizaţi să nu folosească nume sau fotografii, iar rezultatul era minunat.
Apoi, au venit primele noastre ieşiri în marea publicitate, care ne tăiau respiraţia. La Cleveland, articolele din Plain Dealer despre noi, au adus grupurilor din localitate cîteva sute de membri noi, peste noapte. Veştile publicate despre cina oferită de Dl. Rockefeller pentru Alcoolicii Anonimi a ajutat la dublarea numărului membrilor, într-un singur an. Faimosul articol semnat de Jack Alexander în Saturday Evening Post a făcut din AA o instituţie naţională. Asemenea omagii au creat ocazii pentru o şi mai mare recunoaştere. Şi alte ziare şi reviste voiau povestiri AA. Companii cinematografice voiau să ne filmeze. Radioul, apoi televiziunea, ne asediau cu propuneri de interviuri. Ce era de făcut?
Cînd a apărut acest val de oferte de a fi prezentaţi ca top al aprobării publice, ne-am dat seama că lucrul acesta ne putea face fie un bine incalculabil, fie un mare rău. Totul avea să depindă de direcţia în care va fi canalizat. Pur şi simplu, nu ne puteam permite să riscăm să-i lăsăm pe membrii noştri să se prezinte pe sine drept nişte messia reprezentînd AA-ul, în faţa marelui public. Instinctul de promotori din noi ne putea duce la pierzanie. Ar fi fost destul ca unul singur să se îmbete în public sau să cadă în ispita de a se folosi de numele AA-ului în interes personal - şi dauna putea fi ireparabilă. La acea altitudine (presă, radio, filme, televiziune), anonimatul - şi numai anonimatul 100% - era unicul răspuns posibil. Aici, principiile trebuiau să vină înaintea personalităţilor, fără nici o excepţie.
Aceste experienţe ne-au învăţat că anonimatul este umilinţa reală în acţiune. Este o calitate spirituală bine infiltrată şi care este nota caracteristică a vieţii AA de pretutindeni. Animaţi de spiritul anonimatului, încercam să renunţăm la dorinţele noastre naturale de distincţie personală ca membri AA, atît printre semenii alcoolici, cît şi în faţa marelui public. Credem că, atunci cînd lăsăm de-o parte aceste aspiraţii foarte umane, fiecare dintre noi poate participa la ţeserea mantiei protectoare, care acoperă întreaga noastră Societate şi sub care putem creşte şi lucra în unitate.
Sîntem siguri că umilinţa, exprimată prin anonimat, este cea mai eficace protecţie de care ar putea beneficia AA-ul vreodată.

Înapoi la “ALCOOLICI ANONIMI”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 3 vizitatori