021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

ghid pentru familie1

junelu
Boboc
Boboc
Mesaje: 52
Membru din: 12 Noi 2009, 18:35

ghid pentru familie1

Mesaj de junelu »

1. INTRODUCERE LA TERAPIA DE GRUP


"Oamenii se maturizează, se schimbă, au satisfacţii şi învaţă doar în interacţiune cu alţi oameni. Comunicarea cu ceilalţi e esenţială pentru dezvoltarea sinelui. Aceasta e esenţa existenţei."

Ce este grupul de terapie?
Grupul de terapie este acea formă de tratament în care câteva persoane se întâlnesc împreună cu 1-2 terapeuţi profesionişti pentru a discuta despre problemele lor comune: alcoolismul, necunoaşterea de sine, dificultăţi în a conştientiza şi exprima sentimentele, alcoolismul , ca boală de familie, etc. De obicei, şedinţa de grup durează o oră şi jumătate.
Cum te poate ajuta pe tine grupul de terapie?
Principalul motiv pentru care grupul de terapie e folositor e faptul că membrii se află într-o situaţie reală, de viaţă, în care ei pot experimenta sentimente din viaţa de zi cu zi. Adesea, tocmai aceste sentimente stau la baza dificultăţilor întâlnite la serviciu sau în viaţa cotidiană, în relaţiile cu ceilalţi oameni.
Spre deosebire de viaţa de zi cu zi, aceste întâlniri de grup le dau membrilor posibilitatea atât de a-şi exprima adevăratele sentimente, cât şi de a analiza cauzele acestora. Astfel de analize şi exprimări ale sentimentelor sunt esenţiale pentru înţelegerea eului şi a relaţiilor interpersonale.
Pentru că e, totuşi, “o situaţie de viaţă”, în grup apar problemele zilnice din relaţiile cu ceilalţi. Deoarece este o şedinţă de tratament, membrii se pot ajuta unii pe alţii pentru a recunoaşte modelele de comportament care le cauzează probleme şi pentru a găsi altele noi. Încurajat de alţii, individul câştigă mai multă încredere faţă de capacitatea lui de a se folosi ce a învăţat.

Care este scopul grupului?
Scopul imediat este de a descoperi “cine suntem” şi ce trebuie să schimbăm, mai apoi. Deşi de multe ori spunem că “ştiu exact cine sunt, ce vreau şi ce e bine pentru mine”, suntem departe de adevăr şi, astfel, recădem din nou şi din nou. Un mod prin care poate fi ilustrat acest lucru este “fereastra Johari” care reprezintă patru aspecte ale eu-lui nostru, dintre care doar două sunt ne sunt cunoscute.
(1) Ştiut de noi şi
ştiut de alţii (2) Ştiut de noi, dar neştiut de alţii

(3) Neştiut de noi, dar ştiut de alţii (4) Neştiut de noi şi neştiut de alţii

Fereastra nr.1 e deschisă, e vizibilă atât pentru “noi”, cât şi pentru “ceilalţi” şi conţine lucruri pe care dorim să le împărtăşim cu alţii - interesele mele, vocaţia, valorile, etc., aşa-zisele “informaţii publice” despre noi.
Fereastra nr.2 e secretă. Noi ştim despre noi lucruri pe care nu vrem să le ştie şi alţii. Ne temem să nu fim priviţi ca fiind “slabi de înger” dacă vom lăsa să se vadă la noi sentimente de ostilitate, suspiciune, inferioritate, resentimente sau auto-compătimire. Ne e teamă să nu pierdem iubirea celorlalţi dacă vor şti adevărul despre noi. Ne e teamă de schimbare, vrem să ne păstrăm o anumită imagine pe care am reuşit să ne-o formăm în relaţiile cu ceilalţi, fără să ne gândim că, în realitate, nevoile, dorinţele, valorile noastre se schimbă odată cu vârsta.
E drept, uneori nu ştim cum să ne exteriorizăm sentimentele pentru că nu am fost învăţaţi să o facem. Ştim, însă, cum să ne ascundem adevărata identitate sau să jucăm anumite roluri. Societatea încurajează şi ea suprimarea acelor emoţii sau sentimente pe care le consideră inacceptabile.
Desigur, există şi momente în care exprimarea sinceră a sentimente lor nu e posibilă, iar jucarea unui rol e necesară pentru a te putea integra într-un sistem social care are anumite reguli şi o disciplină a sa. Secretul e să “adaptezi” aceste lucruri: să ţii ceva şi pentru tine, atunci când vrei, dar şi să fii în stare să fii sincer şi deschis, fără să îţi fie teamă. Suntem fiinţe umane, vii, “pline” de sentimente pe care le putem eticheta ca fiind “confortabile sau inconfortabile”, “plăcute sau neplăcute”, dar niciodată ca “bune sau rele”.
Atunci când ne asumăm riscul de a arăta cine suntem cu adevărat, exprimându-ne spontan sentimentele, putem spune că ne “nivelăm” sentimentele - o tehnică importantă în procesul de auto-descoperire. În grupul de terapie sentimentele (supărarea, tristeţea, teama, ruşinea, durerea, bucuria, speranţa, etc.) sunt fapte. “Ce simţi în legătură cu acest lucru?” e o întrebare pusă frecvent aici pentru a ne ajuta să ne concentrăm asupra acestor fapte. Mânia “îmbuteliată” sau frica ascunsă par să conducă la recăderi mai mult decât oricare alte sentimente şi, în acelaşi timp, sunt cel mai greu de exprimat. Poate ai observat deja că atunci când vorbeşti despre un sentiment îi reduci intensitatea, în schimb ce păstrarea lui în secret pare să îi mărească puterile. Dacă nu rişti acum să spui adevărul şi să încerci să te auto-descoperi, atunci când vei fi pregătit să faci acest lucru?
Dacă nu suntem deschişi şi evităm să numim un sentiment, ne ascundem prin ceea ce numim “mecanisme de apărare sau defensive”, grupul de terapie fiind util în a identifica aceste mecanisme. În tabelul următor vei putea găsi câteva dintre ele:

Analizarea, Apărarea, Acuzarea, Agresiunea, Ameninţarea, Aprobarea, Argumentarea, Aroganţa, Blamarea, Generalizarea, Intelectualizarea, Interogarea Complacerea Dezbaterea Evadarea Explicarea Intimidarea, Judecarea, Justificarea, Minimalizarea, Râsul, Moralizarea, Negarea, Proiectarea, Ocolirea, Evitarea, Retragerea, Raţionalizarea, Tăcerea, Ţipătul, Teoretizarea, Vorbitul compulsiv

În cele mai multe cazuri, comportamentele şi atitudinile defensive sunt “scuturi” neintenţionate si automate împotriva unei ameninţări reale sau imaginare asupra stimei noastre de sine. Scoţând în evidenţă aceste comportamente defensive avem şansa de a dărâma zidul care ne desparte de ceilalţi şi care ne ţine prizonieri pentru că ele ne blochează atât apropierea faţă de ceilalţi, cât şi faţă de noi înşine. Încercând să ne reprimăm sentimentele neplăcute, le blocăm şi pe cele plăcute, de afecţiune sau bucurie. “Nu puteam să spun cuiva că îl plac dacă nu beam ceva înainte”. Recunoscând obstacolele în calea auto-cunoaşterii noastre vom avea posibilitatea de a privi dincolo de ele pentru a descoperi sentimentele ascunse pe care le avem. Explicaţiile nesfârşite pot ascunde sentimente de vină şi inadecvare. Ştim că multe dintre acestea sunt lucruri noi pentru tine, dar, odată ce te vei obişnui cu ele, va trebui să ai încredere in instinctele tale. Exteriorizările spontane tind să fie mult mai sincere.
Mulţi dintre noi credem că ne cunoaştem pe noi înşine şi ne e frică să ne arătăm ca persoane rele, deci ne e greu să ne asumăm riscul de a spune adevărul şi de a fi originali. Dar ce avem de pierdut? Aduceţi-vă aminte de nereuşitele încercări de a ne schimba. De vreme ce nu putem schimba ceva ce nu vedem şi nu acceptăm că trebuie schimbat, trebuie să ne întrebăm: “accept cu adevărat un lucru, dacă îl ţin secret?” Riscul de a fi deschis este cheia. Când eşti tentat să te retragi în tăcere, adu-ţi aminte că toţi suntem în aceeaşi barcă şi că frica e un sentiment comun pentru cei nou-veniţi în grup.

Suntem “orbi” faţă de fereastra nr.3, deşi ceilalţi o văd destul de clar. Tonul vocii noastre, poziţia umerilor, a capului, expresia feţei, le spun altora lucruri pe care noi nu le vedem la noi înşine. De multe ori, un străin poate vedea la noi, într-o oră şi jumătate, lucruri pe care noi le-am descoperit după ani întregi de auto-examinare. Când cineva ne spune cum anume ne vede, ne confruntă. Confruntarea e o tehnică esenţială în trecerea de la auto-amăgire la auto-descoperire. Această “suprafaţă oarbă” ilustrează că suntem dependenţi de capacitatea altora de a risca să ne confrunte pentru a afla ceea ce noi nu putem vedea despre noi. “E nevoie de doi pentru a-l cunoaşte pe unul”.
Îţi trebuie curaj pentru a risca confruntarea. În trecut, ne-am adaptat sinceritatea faţă de ceilalţi, astfel încât să le putem păstra aprobarea. Totuşi, dacă ţinem la colegii noştri de grup şi dacă vrem ca şi ei, la rândul lor, să fie sinceri faţă de noi, le vom spune cum anume îi vedem. Confruntarea înseamnă a-i face cuiva cunoştinţă cu propria persoană, cu “eul” său aşa cum îl vedem noi. Acest lucru e mai eficient atunci când vorbeşti cu preocupare şi ilustrezi prin exemple comportamentul sau informaţiile confruntate.
“Ĩmi pari centrat pe tine pentru că vorbeşti doar despre tine…”; “Pari ostil pentru că răspunzi sarcastic”; “Vocea ta e aşa de tristă, încât văd că-ţi plângi de milă.”; “Faţa ta e aşa de roşie, pari aşa de mânios.”; “Ion, de fiecare dată când Dan te confruntă începi să te justifici în loc să spui ce simţi faţă de asta. Ce simţi, de fapt, în legătură cu ceea ce ţi-a spus Dan?” sau "Ion, păstrezi o tăcere lungă după fiecare confruntare în loc să spui ce simţi. Cum te simţi atunci când te retragi în tăcere?
Deseori, în loc să confruntăm pe cineva cu nişte lucruri pe care le-am observat la el - ce spune, cum arată, etc -, facem greşeala de a ghici şi de a pune întrebări - “Pun pariu că te baţi cu soţia.” sau “Părinţii tăi au fost foarte severi?”. O altă greşeală e să dai sfaturi în locul să confrunţi: “Nu te mai lăsa călcat în picioare!”. Dacă vrei să confrunţi pe cineva cu acest lucru, poţi să îi spui: “Ĩi laşi pe ceilalţi să te trateze de parcă ai fi un preş!”
Ĩn acest fel nu ne jucăm de-a Dumnezeu, ci lăsăm persoana să se vadă dintr-un alt unghi şi avem încredere că va căuta un sfat dacă are nevoie de el.
Confruntarea reprezintă descrierea a ceea ce am observat la persoana pe care o confruntăm. Sfaturile, discuţiile, ghicitul a ceva la care nu am fost martori nu e confruntare. Confruntarea e ca şi cum ai avea o oglindă în care cel de lângă noi poate vedea cum anume îl vedem noi.
Suntem de folos ca şi “confruntatori” atunci când nu încercăm neapărat să schimbăm pe cineva, ci încercăm să o ajutăm să se perceapă într-un mod cât mai real. Schimbarea, dacă are, totuşi, loc, vine mai târziu, atunci când persoana decide acest lucru şi acceptă ajutorul spiritual pe care programul A.A îl descrie.
Imaginaţi-vă un grădinar pregătind pământul de care e nevoie pentru ca seminţele să poată încolţi şi creşte, mai târziu, graţie darului unei Puteri Superioare, sau un medic dezinfectând o rană pentru a crea un mediu care să primească darul vindecării. Schimbarea pe care o căutăm cu toţii poate fi numită şi vindecare sau creştere, dezvoltare. Din cauza orbirii noastre egocentrice şi auto-amăgirii, toţi suntem dependenţi de alţii pentru a ne întregi imaginea noastră şi a putea primi darul Puterii Superioare, iar confruntarea ne ajută în acest sens.
Fereastra nr. 4 e subconştientă şi invizibilă atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi. Deşi nivelarea şi confruntarea scot la iveală frânturi din inconştient, acest lucru e “un bonus”, şi nu un scop al grupului.
Ce se întâmplă în grupul de terapie?
Grupul de terapie este ca “un laborator de experimentare a vieţii”. Limitele si regulile de aici diferă de cele ale altor grupuri sociale sau situaţii. Unul dintre principiile terapiei de grup este că fiecare persoană va fi încurajată să reacţioneze sincer şi personal. Va fi încurajată să spună, de exemplu: “Nu îmi place ce spui!”. Aici ni se dă ocazia să ne comportăm şi să relaţionăm în feluri în care nu am îndrăzni în alte părţi, să fim noi înşine.
Când ne aflăm pentru prima dată într-un grup de terapie avem tendinţa să arătăm că ne simţim normal, când, de fapt, de cele mai multe ori suntem speriaţi şi nu ne “simţim în apele noastre”. Vrem să ştim dacă facem bine ceea ce facem şi cum este mai bine să ne comportăm şi să acţionăm. Această căutare a celei mai bune căi este determinată de dorinţa de a fi perfecţi. În cele din urmă, ajungem să fim preocupaţi doar de ceea ce “trebuie” să fim, să facem, să simţim. Suntem defensivi, secretoşi, închişi în noi, ne temem că ceilalţi nu ne vor simpatiza, că nu ne vor înţelege sau ne vor judeca şi critica pentru ceea ce vom spune.
Ne mai putem simţi inhibaţi şi pentru că e posibil ca cei din grup să ne fie străini şi să nu avem încredere în ei. Uneori, încercăm zile întregi să îi convingem pe consilieri şi pe ceilalţi din grup că nu avem nevoie de nici un fel de ajutor.
Dincolo de aceste stări, stau sentimente de teamă, de ruşine şi mândrie care merg mână în mână cu boala alcoolismului şi cu codependenţa. În acest grup nu ne concentrăm pe ce ar trebui să fie, ci pe ceea ce este acum şi pe ceea ce dorim şi avem nevoie.
E bine, însă, să ştim de la început că în noi zace un potenţial nedescoperit, abilităţi şi calităţi pe care nu ştim că le avem, dar care vor ieşi la iveală în discuţiile de grup şi care ne pot ajuta în recuperarea noastră. Tot în grup vom avea ocazia să fim mai deschişi faţă de ceilalţi şi să descoperim la noi acele lucruri pe care nu le cunoaştem despre noi, să înlăturăm acele “pete oarbe” ale auto-descoperirii noastre.
Vom avea ocazia să ne “şlefuim” prin intermediul discuţiilor şi relaţiilor din cadrul grupului; vom spune aici lucruri pe care nu am îndrăznit să le spunem în altă parte, ne vom integra în grup, vom înlătura teama că ceilalţi vor descoperi că am fost falşi sau prefăcuţi. În cei 12 Paşi se spune că “eşti atât de bolnav pe cât eşti de secretos”. Odată ce le vei dezvălui altora cum eşti, te vei simţi mai sănătos şi mai puţin temător, adică vei începe procesul de recuperare.
Vei vedea că nu eşti singur, că nimeni nu te va judeca sau învinovăţi, că vei primi înţelegere şi că vei fi acceptat, că nu va trebui să mai suferi în singurătate de acum încolo.
Poate că te sperie acum gândul de a face aceste lucruri, însă dacă vei lăsa acest sentiment să te domine îi vei da atât de multă putere asupra ta, încât nu vei mai putea creşte, nu vei putea face nimic pentru recuperarea ta.
Vei învăţa foarte multe lucruri în cadrul grupului; nu vor fi lecţii ca la şcoală, nu va trebui să memorezi nimic. În schimb, vei învăţa mai multe despre “realitate”, despre ceea ce este dincolo de ceea ce crezi sau vrei tu să fie, vei învăţa să faci diferenţa între ceea ce poţi schimba şi ceea ce nu, vei învăţa să-ţi accepţi neputinţa, să înţelegi când aceasta e înlocuită de “neajutorarea învăţată”, de credinţa că nimic din ceea ce vei face nu va ieşi bine. Vei învăţa care sunt miturile despre recuperare şi care sunt lucrurile adevărate; de ex., nu vei mai crede că toate problemele tale se vor sfârşi după ce vei deveni abstinent sau că te vei simţi întotdeauna bine dacă vei veni la grupul de tratament. Asta pentru că adevărul e că vei continua să ai diferite probleme, însă, acum, vei putea să le faci faţă mult mai bine, vei găsi soluţii mult mai bune decât ai fi făcut-o în vremea în care consumai alcool. Şi la fel de adevărat este că recuperarea nu te va transforma într-o persoană perfectă, iubită, acceptată şi respectată de toţi. Această aşa-numită “dorinţă de glorie” e combătută de Alcoolicii Anonimi care ştiu că perfecţionismul poate fi o problemă foarte gravă pentru alcoolicii aflaţi în recuperare, spunând că ceea ce se urmăreşte este progresul, şi nu perfecţiunea. Vei învăţa în grup că trebuie să te accepţi ca fiinţă umană căreia îi este imposibil să atingă idealuri supraomeneşti şi că doar acceptând acest lucru vei putea primi şi accepta ajutorul care ţi se oferă.
Un alt lucru pe care îl vom învăţa în recuperare este că starea noastră de bine nu trebuie să depindă de felul în care ne privesc ceilalţi pentru că dependenţa de alte persoane poate pune în pericol dezvoltarea personalităţilor noastre, putând ajunge să trăim cu handicapul de a fi fericiţi şi de a ne simţi bine doar atunci când ceilalţi sunt drăguţi cu noi. Asta nu înseamnă că va trebui să îi ignorăm total pe ceilalţi şi să urmărim exclusiv fericirea noastră.

Ce se întâmplă dacă nu te simţi confortabil în grup?

Din diferite motive, multe persoane nu se simt confortabil în legătură cu participarea lor la grup împreună cu alţi oameni. Astfel de anxietăţi sunt de înţeles, însă trebuie ştiut faptul că acestea pot să întârzie foarte mult procesul recuperării. Nu trebuie decât să perseverezi în a participa la şedinţele de grup; vei observa că acestea vor dispărea şi vor fi înlocuite de sentimente mult mai confortabile.

Ce se aşteaptă de la tine ca membru al grupului?
În primul rând, ţi se va cere să păstrezi strict confidenţiale toate discuţiile care au loc în cadrul grupului. Acest lucru e important din două motive:
1. membrii grupului nu vor fi mult mai deschişi şi sinceri;
2. orice sentiment exprimat în afara grupului micşorează nevoia exprimării lui în cadrul următoarei şedinţe de grup; astfel de sentimente trebuie canalizate către grup, astfel încât şi ceilalţi membri să beneficieze de ele.
Deci, CE SE SPUNE ĨN GRUP, RÃMÂNE ĨN GRUP!

Cum ar trebui să te comporţi în grup?
Nu trebuie să te forţezi să te comporţi într-un fel sau altul. Dacă vrei să te alături unei discuţii, fă-o; dacă preferi să taci, eşti liber să faci asta. Priveşte ce fac ceilalţi şi analizează-ţi sentimentele în timpul întâlnirilor, dar şi înainte şi după întâlniri.
E important să realizezi că membrii "fac toată munca" în grup, în timp ce terapeutul face doar comentarii sau dă sugestii din când in când; el nu ţine prelegeri şi nici nu dă sfaturi; membrii grupului vor avea cea mai mare responsabilitate pentru discuţiile şi activităţile din cadrul grupului.
Va trece un număr de întâlniri până când să conştientizezi ce se întâmplă cu adevărat în grup. Cu cât te vei integra mai mult, cu atât te vei simţi mai bine, vei începe să înţelegi adevărata semnificaţie a grupului şi te vei implica emoţional. Diferenţa e ca şi cea între a privi pe cineva dansând şi a dansa tu însuţi - numai atunci când participi şi tu înţelegi cum e de fapt.
În consecinţă, pentru persoanele care vin prima dată la grup e imposibil să înţeleagă şi să evalueze cu adevărat această formă de terapie până nu trec 4-6 întâlniri. Primele întâlniri sunt cele mai dificile; poate vei vrea să abandonezi grupul din diferite motive. E important să nu te laşi prins de ele, ci să înţelegi că discutând deschis despre ele, vei ajunge la o mai profundă introspecţie şi o mai bună cunoaştere a ta.
În lista următoare vei regăsi doar câteva idei despre ce e “recomandabil” să faci în timpul şedinţelor de grup şi ce nu. Astfel……exprimă-ţi sentimentele (nu există răspunsuri corecte sau greşite!).
…reflectă înapoi ceea ce vezi la ceilalţi - şi bune, şi rele.
…scrie-ţi Jurnalul zilnic al sentimentelor şi adu-l în fiecare zi la grup.
Dar……..nu încerca să salvezi pe nimeni…nu dormi. …nu fuma…nu “şuşoti”
…nu umbla prin cameră fără permisiune …nu evita întrebările directe
…fără “e prea greu”…..fără “habar n-am”. …fără picioare pe scaun
…fără pălărie…fără ochelari de soare …fără guma de mestecat sau ceai…
Şi nu uita: ceea ce vei învăţa în grup îţi va fi de folos în tot în ceea ce faci!




Alcoolismul ca boală de familie

Există simptome identificabile ale alcoolismului ca boală de familie. Fiecare membru este afectat.
Într-o familie sănătoasă există anumite reguli pe care le respectă atât părinţii, cât şi copiii în viaţa lor de zi cu zi.
Dar, în familia unui alcoolic nu există reguli sau regulile există dar sunt dependente de alcoolic. Ceea ce a fost permis ieri este interzis astăzi.
Cei mai mulţi dintre noi ştim că o relaţie implică un oarecare efort, un proces de cerere şi ofertă. Alcoolicul e preocupat doar de consumul său; relaţiile interpersonale nu intră, astfel, în prim plan.

Acest lucru poate fi frustrant pentru tine, ca soţie sau parteneră a alcoolicului. “încerc să mă înţeleg cu soţul meu, dar nu are nici un sens, cred că e ceva ce nu fac cum trebuie”. În momentul în care alcoolicul te vede învinovăţindu-te şi simţindu-te “de nimic”, va şti cum să profite de acest lucru şi să te menţină în dezechilibru. Vina este transferată şi partenerul îşi acceptă responsabilitatea.
În acest moment tu te îmbolnăveşti. Nu mai ai grijă de sentimentele sau nevoile tale, dar trăieşti într-o continuă dependenţă faţă de comportamentul alcoolicului. Toate suişurile şi coborâşurile din viaţa ta sunt simple reacţii la acţiunile acestuia. Cu cât trăieşti mai mult în aceste condiţii, cu atât mai tulburate vor fi gândirea şi caracterul tău. În esenţă, contribui fără să vrei la boala alcoolicului. Astfel, alcoolismul devine o boală de familie. Copiii îţi vor urma modelul, atitudinile şi comportamentele tale - din proprie iniţiativă sau la îndrumările tale.

Dar, ajutorul este posibil pentru tine. Trebuie să fii conştient de persoana care ai devenit. Trebuie să ştii că eşti singura persoană care îţi poţi schimba atitudinile proprii. Această schimbare poate să se reflecte asupra copiilor tăi.
Deoarece părinţii sunt prima sursa de socializare şi educare pentru cei mai mulţi copii, ei sunt de asemenea şi ultimul punct de referinţă pentru copii, în acţiunea lor de explorare a lumii. Imaginează-ti efectul pe care îl are modelul de părinte alcoolic asupra felului în care înţelege copilul o relaţie. În timp ce alţi copii trăiesc cu încurajări, laude, acceptare, îngăduinţă, corectitudine şi onestitate, copilul alcoolicului trăieşte cu ostilitate, criticism, frică, gelozie şi autocompătimire. În timp ce alţi copii trăiesc în prietenie şi învaţă că lumea este un loc frumos în care poţi să trăieşti, copilul dintr-un cămin alcoolic trăieşte în ostilitate şi crede că lupta este singura cale de a se relaţiona.

Ciclul reacţiilor negative şi distructive este tocmai boala familiei. Aceasta este tragedia alcoolismului şi scopul acestui program este de a ajuta familiile alcoolicilor. Acesta începe prin a-i învăţa pe membrii familiei cum să-şi recâştige controlul asupra propriilor vieţi (cum să întrerupă ciclul reîntăririlor).


Ce este codependenţa?

Codependenţa poate fi definită ca un set de comportamente dezadaptative, complusive, învăţate de membrii familiei pentru a supravieţui într-un mediu în care există multă durere emoţională şi stres. În familiile în care un membru abuzează de alcool este absolut normal ca ei să se îngrijoreze, să fie afectaţi de acest consum. Este un proces reacţionar, adică membrii familiei acţionează ca rezultat al consumului de alcool şi al problemelor cauzate de acesta.
Un codependent este o persoană preocupată de controlul propriilor comportamente şi a celorlalţi şi care îşi ignoră propriile nevoi ca urmare a contactului direct sau indirect cu un alcoolic (alcoolicul originar poate fi chiar un bunic sau chiar stră-bunic).
Câteva dintre tulburările codependenţei sunt: perfecţionismul, dependenţa de muncă, vorbirea compulsivă, mâncatul compulsiv, minciuna compulsivă, relaţii dependente. Alte tulburări pot fi legate de achiziţia de status, prestigiu, achiziţii materiale, putere şi control, astfel încât comportamentele lor dăunează interacţiunilor sociale cu membrii familiei, colegii de muncă, prietenii.


Caracteristicile codependenţilor sunt:

 Stima de sine scăzută, autocritica crudă, nevoia de aprobare din exterior – codependenţii pot fi dependenţi de relaţii. Ei simt că nu au valoare proprie, şi că sunt valoroşi doar în relaţie cu alţii.
 Dificultăţi în dezvoltarea unei relaţii sănătoase, în special pentru partenerii care găsesc siguranţa doar în acest tip de relaţie.
 Lipsa limitelor – codependenţii nu se pot vedea ca persoane diferite, cu idei şi emoţii separate. Sunt atât de extremi încât preiau emoţiile altor oameni, cum ar fi furia, ca şi cum ar fi a lor, fără să îşi dea seama ce se întâmplă. Nu ştiu unde este limita între ei şi alţii.
 Manevrarea impresiilor – codependenţii cred că pot controla impresiile altora faţă de ei. Încearcă să se prezinte tot timpul ca persoane bune, şi sunt preocupaţi de ce zic alţii despre ei.
 Neîncredere în percepţiile lor – ei nu cred că au o impresie adecvată despre o situaţie decât dacă acestea au fost validate de cineva din exterior. Chiar dacă ei înşişi au idei şi percepţii bune, au încredere în cei din jur mai degrabă decât în ale lor personale.
 Preocupaţi de ceilalţi – datorită faptului că codependenţii sunt orientaţi spre exterior, ajung să fie îngrijoraţi pentru alţii (alcoolic sau nu), neglijându-se pe sine.
 Adicţii –codependenţii de multe ori pot dezvolta o dependenţă chimică, sau să devină dependenţi de muncă, putere, mâncare. Aceste dependenţe sunt foarte periculoase şi trebuie recunoscute şi tratate cât de repede posibil.






Caracteristicile codependenţilor


1. Noi provenim din familii în care nevoile emoţionale nu ne-au fost satisfăcute. Suntem personalităţi dependente, terifiate de abandon şi facem orice ca să ne păstram o relaţie. Nimic nu este prea scump, ne ia prea mult timp sau este prea problematic pentru partenerul nostru.

2. Noi devenim grijulii, în special cu partenerii, care într-un anumit fel au nevoie, în încercarea de a îndeplini prin alţii, nevoile copilăriei. Facem confuzie între dragoste şi milă, şi avem tendinţa de a „iubi” pe acei oameni care au nevoie să fie „salvaţi” şi de care ne este „milă”.

3. Încercăm să ne schimbăm partenerii dacă sunt reci emoţional în unii calzi, grijulii, prin dragostea noastră, aşa cum am încercat să ne schimbăm părinţii în îngrijitorii de care aveam nevoie şi îi doream atât de mult.

4. Vedem viaţa prin viziunea victimelor şi suntem atraşi de slăbiciune în dragostea noastră, prieteniile şi relaţiile apropiate.

5. Suntem căutători ai aprobării, dispuşi să aşteptăm, să sperăm şi să încercăm mai mult şi mai mult până când ne pierdem identitatea în acest proces.

6. Avem sentimente de vinovăţie când ne gândim la noi, şi jumătate din această vinovăţie, responsabilitate, învinovăţire o vom pune într-o relaţie.

7. Ne judecăm pe noi foarte aspru şi avem un simţ foarte scăzut al stimei de sine. Credem că trebuie să ne câştigăm dreptul nostru de a ne bucura de viaţă.

8. Simţim că trebuie să-i controlăm pe partenerii noştri şi relaţia, având o foarte mică siguranţă în copilărie. Aceste eforturi de control sunt mascate, şi de cele mai multe ori apar ca fiind de ajutor.

9. Devenim dependenţi de senzaţional şi de durerea emoţională. Entuziasmul unei relaţii instabile poate veni ca un contraatac tendinţei de depresie.

10. De cele mai multe ori suntem dependenţi de droguri, alcool şi / sau anumite alimente; sau avem caracteristicile bolii alcoolismului de familie, chiar dacă nu bem deloc.

11. Fiind prinşi în relaţii haotice, instabile şi dureroase emoţional ne dă posibilitatea să ne vedem mai bine propriile greşeli sau responsabilitatea faţă de noi.

12. Suntem mult mai conştienţi de visul nostru, despre cum am vrea să fie o relaţie, decât cum este în realitate.

13. Cei mai mulţi dintre noi îşi pierd abilitatea de a-şi exprima sau simţi sentimentele ca o consecinţă a negări noastre.

14. Reacţionăm, mai mult decât acţionăm.



Alcoolismul - boală de familie şi Recuperarea


- familia este angrenată în alcoolismului unuia dintre membrii ai familiei, de obicei partenerii sau persoanele care se ocupă de grija alcoolicului sunt cele mai afectate. Această angrenare se produce treptat, prin comportamente care la prima vedere pot să nu pară ieşite din comun. În schimb ceea ce simt membrii familiei este foarte important începând cu neîncredere, suspiciune, îngrijorare, negare. Mai jos sunt descrise cele câteva comportamente care sunt manifestările familiei la boala alcoolismului.
- Familia este cea care controlează totul pentru că văd cum consumul de alcool a scăpat de sub control (numără paharele consumate, caută băutură în casă) – este obsesia lor - Îi înlătură toate piedicile pentru a-i uşura viaţa alcoolicului – astfel alcoolicii reuşesc să persiste în comportamentul lor. Ei fac ameninţări care nu sunt duse la împlinire, doar pentru a-l speria pe alcoolic. Adiacent acestor comportamente apar alte probleme, cu copiii, la serviciu, pe lângă casă. Îndreptându-şi întreaga atenţie către alcoolic şi comportamentul acestuia, familiei nu îi mai rămâne timp şi energie pentru alte probleme.
- Anxietatea – îşi fac griji în legătură cu nota de plată, copii, slujbă, preia responsabilităţile alcoolicului, îi menţine starea de neajutorare învăţată - partenerul de căsnicie scuză totul – alcoolicul nu mai trebuie să găsească nici o scuză în faţa copiilor, rudelor (un complice excelent pentru alcoolic) – familia doreşte să ascundă ruşinea – în acest fel îi dă superioritate morală alcoolicului (alcoolicul deţine puterea şi partenerul controlul). Îngrijorarea, iritabilitatea, depresia, comportamente iraţionale, neglijare personală sunt manifestări ale anxietăţii şi ruşinii.
- Furia - familia doreşte să îl pedepsească pe alcoolic pentru ceea ce face; se răzbună pe el pentru a plăti durerea şi frustrările cauzate de consumul de alcool, prin diferite comportamente iraţionale, învinuirea altora, izolare, infidelitate, evadare, remuşcări, gelozie.
- Partenerul îi face imposibil de recunoscut situaţia clară – atitudinea de ajutor şi complicitate tragică îl împiedică pe acesta să perceapă situaţia sa şi să îşi asume consecinţele faptelor sale – îl menţine în negare pe alcoolic; familia îi acceptă promisiunile; cred că problema a dispărut după o perioadă de abstinenţă. Găsesc alibi, se retrag social, pierd capacitatea de a găsi scuze. Cu toate că comportamentele alcoolicului sunt evidente familia poate să admită cu greu faptul că ei sunt alcoolici şi să îşi recunoască comportamentele auto-distructive.
- Sentimentele de vinovăţie – cred că ceea ce s-a întâmplat are legătură cu ceva ce a făcut sau nu. (vezi Alcoolismul - un Caruselul negării). Partenerii sau chiar copiii pot cădea în depresie cronică, ajung la tentative de sinucidere, şi chiar cu o resemnare. Acesta este fundul sacului pentru familie.

Recuperarea începe cu tine însuţi:
- lucrează la propriile probleme – conştientizare, speranţă, acceptare, dorinţa sinceră de ajutor
- participă la întâlnirile Al-Anon
- schimbarea atitudinii şi abordarea problemei.
În loc de
Obsesia controlului – detaşare
- învăţăm să ne relaxăm
- nu îi lăsăm pe alţii să ne rănească
- plasăm lucrurile în perspectivă
Îngrijorare şi negare – ne îndreptăm spre soluţie
- ne exprimăm sentimentele; spunem ce avem de spus
- încetăm să ne învinovăţim pentru ce fac alţii, avem încredere în noi înşine
- nu aşteptăm să fim perfecţi
- avem grijă de noi înşine, schimbarea obiceiurilor zilnice,
- să recunoaştem problemele pe care le avem; comportamente autodistructive, rolurile
- învăţăm că avem de ales
- împărtăşim celorlalţi problemele noastre, ne facem un nou cerc de prieteni
- apreciem valorile spirituale, ne examinăm spiritual
CUM: “Lasă-le şi lasă-l pe Dumnezeu să lucreze”; “Capitularea”; “Acceptarea”




PROCESUL RECUPERĂRII – e un proces prin care ne schimbăm. Cele mai importante idei aici, sunt de a învăţa când e momentul de a face ceva şi când este momentul de a lăsa lucrurile să se întâmple. Mai jos sunt prezentate stadiile recuperării aşa cum sunt descrise în cartea “Beyond Codependency” de Melody Beattie, Cap.3, pag 23-34:
1. Supravieţuirea / Negarea – ne folosim mecanismele de coping pentru a supravieţui. Nu vedem lucrurile prea dureroase şi nici emoţiile prea dureroase nu le simţim. “Totul este bine”, fără să ne dăm seama că aceste comportamente sunt autodistructive , chiar dacă uneori ne lăudăm cu acestea: “Uite de câtă lume am eu grijă”, “Uite ce am făcut ca să îl controlez”, “Am să îmi primesc recompensa în rai”. Cu toate astea ajungi la un moment dat când se adună prea multe şi simţim cum viaţa nu mai este pe făgaşul normal, simţim că e de nestăpânit. Nu ştim ce, dar ştim că ceva trebuie să se schimbe. Mergem către stadiul următor.
2. Reidentificarea – două evenimente importante au loc aici: ne identificăm pe noi înşine şi comportamentele noastre (Sunt Ioana, codependent în recuperare, sau copil adult sau Al-Anon). În loc să ne mai mândrim cu comportamentele de coping, începem să le vedem ca autodistructive; şi capitulăm – admitem lipsa de putere asupra problemelor altor persoane, asupra trecutului, asupra circumstanţelor, uneori asupra noastră şi a sentimentelor noastre – adoptăm o relaţie realistă cu puterea voinţei noastre – unii ajung să aibă o imensă eliberare când ajung la acest punct în recuperare – “M-am bucurat atât de mult să descopăr că nu sunt nebună, ci sunt codependentă”. Alţii se simt furioşi “Bine că a trebuit să aştept până la 60 de ani să îmi dau seama de ce viaţa mea e întoarsă pe dos”. Cel mai important este că începem să simţim sentimente pe care am încercat să le îngheţăm de atâta timp – sentimentul de pierdere pentru unii este mai intens decât pentru alţii.
- în această perioadă căutăm ajutor profesionist, relaţionăm cu alţi oameni care sunt în recuperare, stabilim o relaţie cu Puterea noastră Superioară, şi cu noi înşine.
- Să ne aducem aminte că suntem mai mult decât durere, ne îndreptăm spre speranţă.
3. Problema esenţială – ajungem la lumină – devenim mai conştienţi – ne analizăm trecutul şi vedem cum codependenţa ne-a afectat viaţa; ne stabilim noi scopuri, ne descurcăm mai bine cu detaşarea, stabilim limite, facem faţă mai bine sentimentelor, inclusiv celor de mânie; învăţăm noi abilităţi de viaţă. În acest stadiu recuperarea nu mai înseamnă atât de mult a face faţă unei alte persoane. Devine o chestiune personală, începem să avem propriile vise şj speranţe, nu ale altora. Este perioada experimentărilor. Devenim mai confortabili cu noile comportamente, şi mai stânjeniţi faţă de cele vechi. Este momentul încercării şi erorii. Este momentul să avem răbdare
4. Reintegrare – pe parcursul recuperării ne-am zbătut cu chestiuni legate de neputinţă şi descoperirea unei Puteri Superioare. Acum vine momentul paradoxal, ne descoperim propria putere, prin capitulare şi neputinţă. Devenim capabili să facem posibilul – adică să ne trăim propriile vieţi. Ne descoperim pe noi înşine ca persoane imperfecte dar demne de iubire şi evident adecvate. Ne simţim confortabil cu noi înşine. Putem dărui iubire şi altora şi să o primim în moduri sănătoase. Acceptăm faptul că suntem destul de buni aşa cum suntem. Nu mai încercăm să reprimăm sentimentele, facem greşeli şi acceptăm acest lucru, învăţând cât putem din ele, chiar dacă tendinţa este să controlăm, suntem siguri că nu îi putem controla pe ceilalţi. Uneori alunecăm în îngrijorare, ruşine şi martirism. Dar ieşim afară. Ne simţim vinovaţi când stabilim limite, spunem nu, sau refuzăm să avem grijă de cineva. Suntem încrezători că a avea grijă de noi înşine este spre binele tuturor. Acceptăm faptul că problemele sunt o parte a vieţii, nu ne blocăm în ele, dar avem încredere mai mare în capacitatea noastră de a le face faţă. Chiar dacă avem zile mai gri, ştim că trec. Viaţa devine mai mult decât doar ceva ce trebuie să îndurăm. Iubirea este iubire, distracţia este distracţie, viaţa merită trăită. Şi noi devenim recunoscători.
5. Geneza – este un nou început, nu finalul – am descoperit un stil de viaţă care funcţionează, acesta este programul de recuperare, fără să aibă o îngrădire temporală. Vine din îndurarea lui Dumnezeu. Este un proces gradual, de vindecare, predictibil, dar în acelaşi timp un proces spiritual. Cum contribuim noi?
- mergi la întâlniri de 12 Paşi
- aplici cei 12 Paşi şi alte concepte spirituale în viaţa noastră.
- Lucrezi cu un terapeut.
- Mergi la seminarii
- Menţii o atitudine de onestitate, deschidere şi bunăvoinţă de a încerca
- Lupta cu frustrarea şi disconfortul de a schimba
- Relaţionarea cu alte persoane în recuperare
- Citeşti meditaţii zilnice şi altă literatură în acest domeniu
- Continui să mă predau.

Bibliografie:
1. “Beyond Codependency” de Melody Beattie, Cap.3, pag 23-34
2. Alcoolul şi familia – Reinhold Ruthe
Scrie răspuns