conceptul de boala al alcolicilor

[junelu]

CONCEPTUL DE BOALÃ

AL ALCOOLISMULUI SAU AL ALTOR DEPENDENŢE DE SUBSTANŢE



Norman Miller. M. D.
Doug Toft










Programul “Sf. Dimitrie Basarabov”
pentru recuperarea persoanelor dependente de alcool
sau alte droguri
si a familiilor acestora
-APRILIE 2002-
Cluj-Napoca


Alcoolismul este o boală:
În afara unui concept

Astăzi ideea de alcoolism ca boală este acceptată doar parţial. Studiile care întreabă oamenii despre natura alcoolismului dau nişte rezultate care să ne lămurească. În 1979, un studiu raporta că 85% dintre practicanţi văd alcoolismul ca o boală - acelaşi procent care vedea şi boala coronară arterială, hipertensiunea şi epilepsia ca boală (1). În 1988 un Studiu Gallop îi întreba pe cei din publicul larg dacă alcoolismul este o boală :
 78% din cei chestionaţi au fost total de acord cu asta.
 10% au fost de acord într-o anumită măsură.
 5% nu au fost de acord.
 1% nu şi-au exprimat nici o opinie.
Acelaşi studiu arată că publicul este nesigur în legătură cu termenul de boală. atunci când oamenii au fost întrebaţi care dintre variantele de mai jos descriu ceea ce simt în legătură cu alcoolismul:
 60% au spus că este o boală sau afecţiune.
 31% că este o problemă mentală sau psihologică.
 23 % că este lipsă de voinţă.
 16% că este o slăbiciune morală.
 6% au fost nesiguri.(2)
Motivele pentru care oamenii sunt ambivalenţi în legătură cu natura bolii sunt complexe. Motivul principal pentru care oamenii sunt confuzi în legătură cu conceptul de boală al alcoolismului, este pentru că necesită înţelegerea nu numai ştiinţifică, dar şi a ideilor despre judecata morală, liberul arbitru şi a stigmei dependenţei.
Această broşură explorează fiecare dintre aceste aspecte.
 În primul rând, vom urmări istoria conceptului de boală.
 Apoi, definim termenii adicţie şi boală, explicând cum alcoolismul se încadrează ambelor definiţii.
 Urmează să analizăm alternativele conceptului de boală şi să explorăm ideea de responsabilitate personală, în felul în care se aplică aceasta conceptului de boală.
 În final, vă vom răspunde la câteva întrebări puse frecvent pe tema conceptului de boală.

Alcoolismul şi adicţia de o substanţă chimică sunt similare în ceea ce priveşte caracterizarea după criteriile definiţie de boală. Fiind dat faptul că fiecare drog are un efect specific asupra fiecărui individ , caracteristica esenţială a dependenţei care ne permite să diagnosticăm şi să prezicem progresia, fiind aceeaşi pentru fiecare drog, incluzând alcoolul. Cu toate astea, în această broşură termenul de alcoolism include şi dependenţa de un alt drog.
Fraza conceptul de boală, în special conceptul, atrage atenţia. Fraza a fost folosită de către oamenii care vedeau alcoolismul ca boală. Asta nu implică, faptul că alcoolismul ca şi boală este doar o încercare sau duce lipsă de evidenţe – cât de cât un concept. Credem că alcoolismul poate fi calificat ca boală şi scopul nostru este să vă explicăm ce înseamnă.

Istoria conceptului de boală

Conceptul de boală datează încă de pe vremea vechilor greci. Hippocrates, părintele medicinei, a lăsat câteva explicaţii ale conceptului de boală în secolul V A.D. El spunea că bolile sunt cauzate de un dezechilibru al elementelor naturale din corpul uman, în special ale pământului, aerului, focului şi apei. De-alungul istoriei, teoreticieni ai cauzelor bolilor au atribuit cauze cu totul diferite bolilor fizice faţă de cele psihiatrice. Teoreticieni proeminenţi, chiar până în decursul perioadei moderne, susţineau că tulburările psihiatrice sunt cauzate de către spirite rele, care luau stăpânire asupra corpului şi minţii şi care necesita exorcizarea.
Cam prin secolul XIX, unele boli erau considerate defecte de caracter sau degenerări morale. Printre acestea erau: sifilisul, alcoolismul şi cele mai multe dintre tulburările psihiatrice, incluzând schizofrenia sau tulburarea maniaco-depresivă. Cam până la începuturile secolului XX, tulburările mentale au căpătat caracterul de boală.
Medici din S.U.A. au recunoscut pentru prima dată alcoolismul ca boală prin scrierile lui dr. Bejamin Rush, fondatorul Asociaţiei Americane de Psihiatrie. La sfârşitul sec. XVIII dr. Rush a identificat alcoolismul ca o boală în care:
 Alcoolul este cauza.
 Lipsa controlului asupra comportamentului este simptomul caracteristic.
 Abstinenţa totală este singura cură eficientă.(3)
Domeniul tratamentului alcoolismului nu a venit împotriva acestei simple dar extraordinare observaţii clinice.
Alcoolismul şi-a asumat pe deplin statutul de boală pe la mijlocul sec. XX. Asociaţia Medicală Americană a declarat oficial alcoolismul ca boală în 1956, într-un articol dintr-o revistă numit „Spitalizarea pacienţilor cu Alcoolism”, menţionând următoarele:
Alcoolismul trebuie privit ca şi în perspectiva pur medicală. Consiliul de Sănătate Mentală al Asociaţiei, Comitetul pentru Alcoolism, ca şi profesia în general acceptă acest sindrom al alcoolismului ca o boală, care merită pe deplin atenţia medicilor.(4)
Această afirmaţie constituie acceptarea oficială a conceptului de boală de către profesia de medici din S.U.A., cu toate că nu toţi medicii acceptau această poziţie. În realitate, conceptul de boală al alcoolismului nu a fost acceptat pe scară largă de către medici.

Formula simplă a dr.-ului Silkworth
De-alungul istoriei medicale, unii medici au sprijinit cu entuziasm conceptul de boală. În anii 30, în timp ce lucra cu alcoolicii în Spitalul Orăşenesc din New York, dr. William Silkworth a ajuns la o simplă formulă pentru a explica alcoolismul. El a afirmat că alcoolismul este o alergie fizică la alcool, prezentă doar la cei care erau predestinaţi să ajungă alcoolici, dar nu şi la băutorii temperaţi.(5)

Clarificarea conceptului de boală
Dr. Harry Tiebout, un psihiatru, a lucrat în deaproape cu membrii Alcoolicilor Anonimi în anii 40 şi 50 pentru a perfecţiona conceptul de boală, definit de dr. Silkworth şi de către alţii din AA. În scrierile din reviste medicale, Tiebout a aplicat teoria psihodinamică a lui Freud, în descrierile sale despre alcoolism. În special, el a accentuat semnificaţia mecanismelor defensive ale negării, raţionalizării şi minimalizării în alcoolism. El a deosebit predarea (renunţarea) de complezanţă şi importanţa atingerii celei dintâi în stabilirea unei recuperării susţinute. El a intervievat mulţi alcoolici în practica sa psihiatrică.(6)

Munca lui Jellinek
Conceptul de boală şi-a primit afirmarea definitivă din partea lui Elvin Morton Jellinek, un profesor de cercetare în psihologia aplicată la Universitatea din Yale. În 1960, Jellinek a publicat o carte intitulată Conceptul de Boală al Alcoolismului. El a concluzionat că majoritatea din evidenţe vin în favoarea alcoolismului ca boală. Jellinek vedea alcoolismul ca o adicţie similară cu orice altă dependenţă de droguri. El a şi prevăzut faptul că termenul de dependenţă de alcool nu va câştiga teren, datorită stigmei pe care o are cuvântul adicţie. (7)

Evidenţele se înmulţesc
Creşterea rapidă a Alcoolicilor Anonimi, fondat în 1935, reprezintă dezvoltarea eficientă a programelor de tratament al alcoolismului, bazate pe conceptul de boală.
De asemenea, acumularea în acelaşi timp a evidenţelor ştiinţifice au adus un suport important. Studiile sofisticate despre alcoolism au stabilit cu certitudine că alcoolismul are importante caracteristici asemeni altor boli, aducând suficiente dovezi cum că alcoolismul este transmis genetic. Ne vom întoarce la acest capitol după ce vom revizui mai în detaliu natura adicţiei ca boală.

Natura adicţiei
Institutul Naţional al Alcoolismului şi al Abuzului de Alcool a definit recent alcoolismul în aceşti termeni: „Abuzul de alcool implică tipare persistente de consum mare de alcool asociat cu serioase consecinţe de sănătate şi/sau imposibilitatea funcţionării sociale adecvate”. În contrast, definim alcoolismul(adicţia de alcool) ca o preocupare în procurarea de alcool, folosirea compulsivă(repetată) a alcoolului în ciuda consecinţelor adverse şi tipare de recădere în consumul de alcool în ciuda acestor consecinţe.
Venind în sprijinul acestor trei criterii ale adicţiei, mai este lipsa de control a alcoolicului; un alcoolic nu îşi poate controla consumul său de alcool în timp ce bea. Rezultatul consumului de alcool, astfel duce la consecinţe adverse. Această pierdere a controlului faţă de alcool, odată instalată, va persista pe tot parcursul vieţii sale şi îi va distruge viaţa. Efectele includ, tulburări în relaţiile interpersonale şi la locul de muncă, asemenea unui sigur declin fizic şi mental. Pentru un alcoolic, singura metodă de control este abstinenţa.
Adicţia de alcool este un proces morbid. Mai simplu spus, îi va cauza alcoolicului moartea dacă nu este tratată.

Natura bolii
Multe dicţionare definesc boala pur şi simplu ca o slăbiciune sau maladie. Dicţionarul Webster’s Ninth New Collegiate spune că boala este „o condiţie a unui animal sau plantă vie sau a unei părţi a acesteia care împiedică funcţionarea funcţiilor vitale”. Un sinonim este „maladia”(9). Aceasta este o definiţie destul de cuprinzătoare, care permite ca multe condiţii să fie calificate ca boală. Dicţionarul Dorland’s Illustrated Medical defineşte boala ca o „deviaţie de la sau o întrerupere a structurii sau funcţiei normale a oricărei părţi, organ sau sistem (sau combinaţie a acestora) al corpului care se manifestă printr-o serie de simptoame sau semne, a căror etiologie, patologie şi prognoză este sau nu este cunoscută”.(10)
Alcoolismul se încadrează exact în aceste definiţii. Adicţia de alcool este un proces morbid. Mai simplu spus, îi va cauza alcoolicului moartea dacă nu este tratată. Alcoolismul produce de asemenea şi semne sau simptome patologice, afectând multe organe în corpul uman.
Postulatele lui Koch, create de Robert Koch, un eminent microbiolog, menţionează necesitatea ca câteva criterii să fie îndeplinite înainte de a denumit ceva cauză a unei boli, furnizând o definiţie a bolii. (11) Strategia esenţială a lui Koch, folosită iniţial în studiul cu bacterii, era să identifice un agent bacterigen ce poate fi cauza bolii. Apoi a izolat agentul de gazdă şi l-a pus la o altă gazdă pentru a vedea dacă cauzează aceeaşi boală. Dacă da, şi putea fi izolat din nou, s-a concluzionat că agentul este cauza bolii.
Alcoolismul îndeplineşte aceleaşi criterii. Putem observa la început comportamentul dependentului care rezultă atunci când alcoolicul bea. Apoi dăm alcoolul unei alte persoane care este vulnerabilă genetic la alcool; consumul de alcool determină alcoolism la ambele persoane.
Luându-ne libertatea de a transfera câteva din postulatele lui Koch de la bacterii la alcool, există o analogie clară între cele două: îi dai unei persoane vulnerabile genetic, alcool şi unei persoane susceptibile, infecţia cu bacterii. La fel cum bacteria poate fi considerată cauza pneumoniei, alcoolul poate fi identificat cauza alcoolismului.



De ce este alcoolismul o boală
Suportul teoriei bolii alcoolismului vine din mai multe perspective, în afară de definiţiile din dicţionar şi postulatele lui Koch. Acestea includ;
 Studii ştiinţifice
 Experienţe ale tratamentului
 Precedente legale
Partea care urmează le studiază pe fiecare dintre ele.

Conceptul de boală este valid din punct de vedere ştiinţific
Ştiind că alcoolismul este o boală, putem descrie cu acurateţe şi prezice comportamentul alcoolicului. Descrierea şi predicţia comportamentului este scopul de bază al ştiinţei, iar conceptul de boală se încadrează acestui scop.
Mai departe, numim alcoolismul ca boală pentru că a fost susţinut de studiile ştiinţifice pe biologia umană. Acest lucru este important. Pentru ca ştiinţa să considere o anumită condiţie ca boală în sec XX, acea condiţie trebuie să aibă o bază fizică. Domeniile ştiinţei care furnizează informaţii despre fiziologia alcoolismului sunt biochimia şi genetica.

Chimia alcoolismului şi a altor dependenţe de droguri
Nu înţelegem încă pe deplin baza fizică a alcoolismului sau a altor dependenţe. Cu toate astea, evoluţia recentă în cunoaşterea chimiei creierului şi a acţiunii drogurilor asupra creierului a generat importante teorii legate de preocuparea şi compulsia (repetarea) consumului de alcool sau de alte droguri. Aceste teorii bazate pe studii animale şi umane au venit în sprijinul alcoolismului ca boală. În acelaşi timp contraargumentează îndoielile multor oamenii, în special alcoolici sau dependenţi de droguri, care nu vor accepta alcoolismul ca boală sau a oricărei alte condiţii ca boală fără explicaţii fiziologice.

Teoria TIQ
Această teorie ilustrează importante similarităţi între alcool şi opiacee (heroina). TIQ-urile (tetrahydroisoquinolines) sunt formate prin asocierea unui neurotransmiţător din creier şi un compus metabolic produs de alcool. Dopamina, unul din aceste neurotransmiţătoare, este importantă în mai multe funcţii ale creierului: de exemplu, în comportamentul recompensei şi activitatea motorie. Şi probabil un exces de dopamină este legat de schizofrenie. Acetaldehida este formată de acţiunea enzimatică a dehidrogenazei alcoolului (dehidrogenaza alcoolului este prima enzimă din reacţia lanţ care descompune dioxidul de carbon în apă) asupra alcoolului. Dopamina şi acetaldehida se combină apoi în creier sub forma TIQ, şi această substanţă chimică acţionează asupra receptorilor opiaceelor.
În rezumat, este considerat că alcoolul este convertit în substanţe chimice care acţionează în acelaşi loc din creier ca şi morfina sau heroina. Alte date sugerează chiar o legătură: 1) animalele injectate cu TIQ vor bea într-un mod dependent; şi 2) descompuşii produşi de TIQ (salinsol) s-a regăsit şi la oamenii alcoolici. (12)

Deficienţa de serotonină
O altă explicaţie a bazei fizice în alcoolism este deficitul de serotonină (serotonina este neurotransmiţătorul care reglează cele 5 simţuri: vederea, auzul, tactul, gustul, mirosul; pe lângă asta somnul, agresivitatea şi foamea). La alcoolici s-au descoperit nivele semnificativ de mici ale activităţii serotoninice din sânge. Nivelul de serotonină este mai scăzut în timpul perioadei de băut, dar creşte în timpul abstinenţei.
Studiile pe animale, cărora li s-a administrat stimulare serotoninică artificială vor bea mai puţin alcool decât cei cărora nu li s-a administrat. Animalele care preferă, de asemenea, alcoolul în locul apei au nivele mai scăzute de serotonină în creier.
Descoperirile din aceste surse sugerează ca nivele scăzute de serotonină îl determină pe alcoolic să bea şi poate contribui la pierderea controlului, aşa cum face substanţa chimică TIQ. (13)

Alcoolismul ca o stare de imbold (stimulentă, de întrecere)
Alcoolul (sau alte droguri) pot să stimuleze anumite stări, cum ar fi: foamea, setea, sexul sau alte comportamente de supravieţuire. Sursa acestor stări de imbold este sistemul limbic, o parte primitivă a creierului în care îşi are centrul memoria şi stările de dispoziţie. Se pare că satisfacerea acestor imbolduri se asociază în memoria consumatorului cu satisfacerea setei promise de alcool sau alte droguri; consumul de alcool sau alte droguri devine atât de necesar pentru persoana dependentă aşa cum sunt şi aceste instincte de bază.
De aceea preocuparea de procurare, de consum compulsiv şi de recădere devin imbolduri de bază pentru persoana dependentă sau alcoolică - asemănătoare cu instinctele de sex sau foame. Consumul recurent autonom de alcool şi droguri este similar cu stările instinctuale şi ilustrează lipsa controlului ce caracterizează dependenţa de alcool sau alte droguri. În acest fel, alcoolismul şi dependenţa de droguri a fost considerată ca o boală a sistemului limbic.

Studiile genetice - O Undă de lumină
În anii recenţi, o descoperire a adus cea mai importantă undă de lumină în ceea ce priveşte alcoolismul ca boală: faptul că alcoolismul poate fi transmis genetic. Multe cercetări ştiinţifice s-au documentat cu certitudine asupra faptului că alcoolismul se află printre bolile care se transmit genetic. Oamenii de ştiinţă şi un vechi istoric Plutarch, spunea că "din beţivi, beţivi se nasc".
Conform conceptului de boală, felul în care alcoolul interacţionează cu neurochimia din creierul unui alcoolic se iniţiază alcool-ismul. Vulnerabilitatea genetică joacă un rol foarte important în interacţiunea aceasta. Anumiţi indivizi au tendinţa să dezvolte o dependenţă când sunt expuşi la alcool. Interacţiunea unică a alcoolului cu substanţele neurochimice de obicei nu se întâmplă într-un creier non-alcoolic.

Alcoolismul familial
Studiile genetice au folosit 4 metode de bază pentru studiul alcoolismului ca o boală primară. Prima metodă a fost folosită de Jellinek, care a scris despre alcoolismul familial. Jellinek şi mulţi alţii au descoperit că alcoolismul se transmite în familie; un alcoolic are o şansă mult mai mare decât un non-alcoolic să aibă în familie un membru care să fie alcoolic. De fapt, studiile au descoperit că mai mulţi din 50% dintre alcoolici au o istorie familială a alcoolismului - cel puţin un alt membru al familiei este alcoolic. Şi dacă un alcoolic are cel puţin un membru de familie alcoolic, el sau ea e probabil să aibă alţi membrii în familie care sunt alcoolici.

Să o spunem mai simplu, alcoolicii sunt născuţi şi nu sunt făcuţi.

Studiile de adopţie
Astfel de studii au dus la o a doua metodă de studiu al alcoolismului ca şi boală: privind rolul tiparului biologic care produce un alcoolic. Studiile de adopţie din câteva ţări au arătat dramatic că biologia determină dezvoltarea alcoolismului. Aceste studii au urmărit copii adoptaţi care s-au separat de părinţii lor naturali înainte ca copii să aibă 6 luni. Copii care mai târziu au devenit alcoolici au avut de cele mai multe ori părinţi naturali alcoolici - mult mai des decât copii non-alcoolici. Mai departe, alcoolismul părinţilor foster, nu a putut prezice care din aceşti copii adoptaţi au devenit alcoolici.(15)
Cu alte cuvinte, se pare că structura genetică de la părinţii biologici determină alcoolismul la copii adoptaţi, nu neapărat mediul familial oferit de părinţii adoptivi. Mai simplu, alcoolicii sunt născuţi şi nu sunt făcuţi.

Studiile pe gemeni
Studiile pe gemeni sunt o a treia metodă de cercetare. Aici evidenţa este clară că predispoziţia genetică există la alcoolism. Gemenii identici(univitelini) sunt mult mai dispuşi să fie concordanţi pentru alcoolism decât gemenii neidentici (bivitelini) (concordanţa pentru alcoolism înseamnă că ambii gemeni sunt alcoolici. Discordanţa că doar unul este alcoolic). Gemenii identici au aceeaşi structură genetică; cei fraternali nu au. Cu cât rata este mai mare pentru gemenii identici, cu atât demonstrează că predispoziţia genetică poate fi centrală în determinarea faptului dacă o persoană va avea sau nu alcoolism.

Studii la persoanele cu risc crescut
O a patra metodă de studiu genetic se concentrează pe persoanele cu risc crescut - aceia care nu sunt alcoolici, dar au o rudenie de sânge care este. Conform acestor studii, persoanele cu risc pentru alcoolism au aceleaşi caracteristici cu alcoolici şi au de asemenea caracteristici care diferă semnificativ de cele ale non-alcoolicilor. E posibil să aibă chiar semne care să indice alcoolismul chiar înainte de instalarea bolii. Semne posibile sunt legate de sistemul auditiv din creier care dau rezultate şi undele P-3. Un alt exemplu este un ritm accelerat alpha in encefalogramă (EEG), care rezultă la consumul de alcool. În completare, oamenii cu risc crescut pot să bea mai mult fără să se îmbete, arătând o toleranţă la alcool, prin semne subiective sau obiective. Persoanele cu risc crescut prezintă o senzaţie slabă de intoxicare, pot să îşi coordoneze mult mai bine actele motorii, pot să îşi relaxeze muşchii mult mai bine şi au un nivel mult mai scăzut în sânge de serotonină.

Genele alcoolismului
Genele conţin ADN, care este materialul genetic responsabil pentru transmiterea moştenirii genetice de la o generaţie la alta. Există studii care, chiar dacă sunt neconcludente, par să ducă la posibilitatea izolării genelor care apar cel mai des la alcoolici decât la non-alcoolici. Gena receptorului dopaminergic D2 a fost în atenţia unui astfel de studiu.(17)
Dacă anumite gene sunt considerate a fi indicatori concludenţi ai alcoolismului, un alt instrument de diagnosticare va fi disponibil de acum înainte pentru a susţine conceptul de boală.

Conceptul de boală este valid terapeutic
Acceptarea alcoolismului ca boală s-a extins şi a redefinit abordarea noastră în tratarea acestei condiţii. Evidenţele apar în urma dezvoltării Alcoolicilor Anonimi, un program compatibil cu conceptul de boală. În 1939, membrii Alcoolicilor Anonimi erau cu sutele. Prin 1976, AA estima că membrii acestuia sunt cam 1 milion, care participau în 28 000 de grupuri AA. În ultimul timp se estimează ca existând
73 000 de grupuri AA, întâlnindu-se în 114 ţări.(18) Milioane de oamenii implicaţi în AA acceptă conceptul de boală al alcoolismului.

Odată ce bea, alcoolicul are nu are mai mult control asupra consumului, decât un pacient de cancer asupra creşterii celulelor maligne.

Programul AA se bazează pe un set de principii numite Cei 12 Paşi. Conform Pasului Unu, alcoolicul trebuie să accepte pierderea controlului asupra alcoolului, care implicit şi din experienţă va creşte pe parcursul timpului: "Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului - că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră." Cuvântul „neputinţă” arată lipsa de control, şi cel de "nu mai eram stăpâni" arată consecinţele adverse ale alcoolismului. E lipsa controlului care e definiţia centrală a alcoolismului ca boală. Odată ce consumă alcool, un alcoolic nu are control mai mult asupra consumului de alcool decât are asupra creşteri celulelor canceroase maligne. Astfel conceptul de boală este înglobat în limbajul celor 12 Paşi.
Pentru ca alcoolicii să înceapă recuperarea, ei trebuie să se confrunte cu pierderea controlului. Pentru un alcoolic, sprijinul pe propria Putere a Voinţei pentru a-şi opri consumul de alcool după primul pahar, este de fapt neeficientă. Chiar unul dintre cele mai comune motive de recădere este că alcoolicul, fie că nu poate, fie că nu vrea să accepte acest aspect fundamental al bolii. Fără acceptarea pierderii controlului, un alcoolic poate recădea chiar la câteva zile sau la câţiva ani de abstinenţă.
Din perspectiva tratamentului, este crucial pentru alcoolici să accepte faptul că a pierdut controlul asupra alcoolului şi ştiu că alcoolismul este o boală - şi nu o lipsă a voinţei sau o slăbiciune morală. Alcoolicul este deja plin de autocondamnare. Teorii ale alcoolismului care întăresc această ruşine, considerându-i pe alcoolici vinovaţi pentru consumul lor anormal de alcool, nu au reuşit să vină în sprijinul abstinenţei.

Conceptul de boală este valid din punct de vedere legal
Curţile de judecată sprijină ideea că alcoolismul este o dependenţă şi că adicţia de alcool este o boală. Într-un caz, Curtea Supremă de Justiţie A Statelor Unite legifera următoarele "consumul de băuturi alcoolice poate să se dezvolte de la un fapt nebăgat în seamă, într-o stare de boală a alcoolismului cronic". Această decizie spune mai departe că "este cunoscut, şi avertizările cum, că permiterea consumului de băuturi alcoolice, dacă nu este restrictiv …duce la indulgenţă excesivă. Trebuie să fim avertizaţi, dacă continuăm, nevoia de băuturi alcoolice poate să ducă la o beţie din obişnuinţă şi la consecinţe nedorite de cineva". Aici Curţile admit nu numai că alcoolismul este o boală, dar şi că acest lucru se ştie în cadrul publicului larg. (19)
Recent, Curtea Supremă A Statelor Unite a decis ca doi alcoolici să nu beneficieze de ajutoarele (pensia) Administraţiei Veteranilor. Dar această Curte, a menţionat foarte clar că decizia nu se referea la faptul că alcoolismul este sau nu o boală, se referea la ideea dacă alcoolicii sunt vinovaţi de "comportament iraţional intenţionat", aşa cum era definit de o lege anterioară. În acest caz, Curtea nu a negat faptul că sursa "comportamentului iraţional intenţionat" era boala alcoolismului. Făcând asta, Curtea de fapt a sprijinit ideea de boală - evitând să argumenteze legal o condiţie care se baza pe evidenţe ştiinţifice şi medicale.(20)
Unii oameni nu au ţinut cont de acest lucru şi s-au folosit de cazul Administraţiei Veteranilor ca şi evidenţe împotriva conceptului de boală. Mai specific, au citat fraza "comportament iraţional intenţionat", care pare să contrazică ideea de pierdere a controlului. La anumite momente, totuşi putem să-i punem responsabili pe alcoolici pentru comportamentul intenţionat. O astfel de perspectivă este compatibilă cu cunoştinţele noastre că alcoolismul este o boală. Este adevărat, alcoolicii nu au control asupra vulnerabilităţii genetice faţă de alcool. Dar asta nu înseamnă că au pierdut controlul faţă de toate aspectele comportamentului lor. Chiar şi autorii cărţii Alcoolicii Anonimi, textul de bază al AA-ului vorbesc de „îndărătnicia egoistă neînfrânată ” ce îl caracterizează pe alcoolic. Într-adevăr, cei 12 Paşi îl fac pe alcoolic să facă ceva spre recuperare – ceea ce implică responsabilitate personală. O judecătorie din Maryland şi-a exprimat credinţa în validitatea legală asupra conceptului de boală, chiar mult mai clar decât a făcut-o Curtea Supremă.
Nu există suficiente evidenţe legale pentru juriu pentru ca alcoolismul cronic să fie rezultatul unui scop intenţionat… Din contră, testamentul arată că el de fapt şi-a exersat voinţa pentru a-şi opri şi controla dorinţele. Rezultatul bolii este o slăbiciune a voinţei şi a caracterului care l-a determinat să recurgă la alcool. Consumul de alcool în primele faze a fost voluntar, dar nu se putea dovedi că pe acea vreme băutorul era conştient despre pericolul latent al obiceiului său, deci în timp ce consumul de alcool a fost un act voluntar, dar ignorarea efectelor implicite, nu face din asta o expunere voluntară către u pericol neaşteptat şi greu de depistat al bolii alcoolismului cronic. Rezultatul indulgenţei faţă de o dorinţă nu înseamnă că rezultatul a fost intenţionat ales, pentru că dacă actorul este ignorant sau nu recunoaşte pericolul actului său, nu poate fi considerat a fi răspunzător pentru consecinţele acestuia.
În luarea deciziilor multe judecătorii, la diferite nivele – municipale, judeţene, naţionale, federale – considerau alcoolismul ca o boală. Judecătoriile nu îl scuză pe alcoolic pentru consecinţele alcoolismului; asta i-ar permite să bea în continuare. În schimb Judecătoriile îi acordă alcoolicului o şansă: fie primesc pedeapsa întreagă pentru infracţiunile comise sub influenţa alcoolului, fie acceptă un plan de reabilitare.
Sistemul legal permite mustrarea infractorului alcoolic şi repararea pentru multe crime, sentinţele judecătoreşti fiind în concordanţă cu acest lucru. La fel, un judecător va permite alcoolicilor să accepte responsabilitatea pentru boala lor, să-şi exprime regretul faţă de consecinţele criminale şi să urmeze voluntar o formă de program de tratament. Judecătoriile furnizează astfel corecţia pentru o boală foarte răspândită. Mii de alcoolici au început recuperarea cu această intervenţie legală.

Alternative la conceptul de boală

Alcoolismul ca un defect moral
Oamenii care neagă faptul că alcoolismul este o boală, de multe ori o alătură ideii de degenerări morale. Aliniindu-ne conceptului moral al alcoolismului, trebuie să reflectăm la acest proces:
• Abilităţile alcoolicului de a-şi exersa voinţa proprie asupra băutului sunt afectate.
• Această persoană alege cu o voinţă nestânjenită să bea excesiv şi are control complet asupra acestei decizii.
• Alcoolismul este astfel o expresie voită a unui defect de caracter, cum ar fi alte „păcate” sau autoindulgenţa şi autodistructivitatea.
Această viziune are un anumit merit. Aşa cum am arătat înainte, responsabilitatea personală joacă un rol important în recuperarea din alcoolism – şi în recuperarea din alte boli, diabetul, artrita fiind câteva din acestea. De asemenea pierderea controlului faţă de consumul de alcool creează şi mai multe dileme.
Chiar aşa, alcoolicii nu îşi pot controla vulnerabilitatea la alcool. Acest lucru este sprijinit de:
• Experienţa clinică cu modelul AA.
• Spusele a mii de alcoolici.
• Studiile genetice.
Recuperarea din această boală nu rezidă în încercările inutile ale alcoolicului să îşi controleze consumul de alcool, ci în decizia alcoolicului de a începe o viaţă bazată pe abstinenţă. În scurt timp, conceptul de defect moral al alcoolismului a devenit nerezonabil odată ce se recunoaşte lipsa de control a alcoolicului faţă de alcool.
Câteva studii care examinează această pierdere a controlului, demonstrează că alcoolicii nu pot consuma alcool normal sau fără să fie dependenţi. Un studiu longitudinal a confirmat că mai puţin de 1% din alcoolicii studiaţi consumă alcool cu consecinţe serioase(23).

Factorul negării
Câteva studii arată că alcoolicii nu prezintă o pierdere a controlului faţă de consumul de alcool. Cercetătorii implicaţi, au adus alcoolici în laborator, le-au pus întrebări despre istoria lor şi despre capacitatea de a controla consumul, şi le-au examinat comportamentul. Ei au concluzionau că unii alcoolici pot fi învăţaţi să bea normal după o perioadă de timp.(24)
Problema centrală a acestei abordări este negarea – refuzul alcoolicului de a admite pierderea controlului. Această negare poate crea dificultăţi în diagnosticul alcoolicilor, atât cât şi în identificarea consecinţelor adverse în comportamentul lor abuziv de alcool. Subestimarea negării alcoolicului duce la probleme în confirmarea pierderii controlului.
Pentru a străpunge negarea, cercetătorii au nevoie de istorii în plus ale consumului de alcool ale alcoolicilor, de la persoane care îl/o cunosc.
Mai mult de atât, pierderea controlului în timp variază pentru fiecare alcoolic în parte. Ca rezultat, cercetările încrucişate ale pierderii controlului (care au loc numai în anumite perioade de timp din viaţa alcoolicului), pot să piardă din vedere instinctul de a bea.
Un obstacol pentru ca nonalcoolicii să înţeleagă alcoolismul ca boală se leagă de chestiunea morală. Nonalcoolicii de multe ori îi văd pe alcoolici din propria perspectivă şi experienţă – aceea a oamenilor care pot controla consumul de alcool. Prin definiţie, băutorii normali îşi controlează cantitatea băută, şi au puţine consecinţe adverse datorită consumului de alcool. Ei nu pot să înţeleagă impulsul alcoolicului de a bea necontrolat. Când acest lucru este trecut cu vederea, alcoolismul apare ca o lipsă de voinţă. În realitate, predispoziţia alcoolicului spre boală îi subminează abilitate lui/ei de a bea consistent păstrând controlul.

Alcoolismul ca „Băut excesiv/înrăit”
O altă alternativă la conceptul de boală este să caracterizeze alcoolismul ca orice formă de băut excesiv. Carte lui Herb Fingarette „Băutul excesiv: Un Mit Al Alcoolismului ca boală” este un exemplu clasic al felului său de gândire. De fapt el pretinde că alcoolismul nu există, dar băutul excesiv există. El argumentează mai departe că băutorii excesivi nu pierd controlul faţă de alcool, şi astfel nu suferă de boala alcoolismului. El se bazează pe câteva studii care să îi vină în sprijinul ideii sale.(25)
Din păcate, Fingarette ignoră multe studii care arată clar pierderea controlului pentru alcoolici. El ignoră de asemenea şi afirmaţiile a mii de alcoolici în recuperare, care le atestă lipsa lor de putere în faţa alcoolului. Mai departe, Fingarette desconsideră marea cantitate de evidenţe genetice care arată că alcoolismul este o boală. Pe lângă asta, el nu ia în considerarea multitudinea de alcoolici cu o istorie familială a alcoolismului.
În realitatea, alcoolismul poate fi deosebit de băutul excesiv care nu este adictiv. Cu toate, că alcoolul este prin definiţie, un lucru important pentru consumatorul înrăit, pierderea controlului asupra consumului nu este neapărat un factor. Ceea ce deosebeşte băutul înrăit în sine, de băutul înrăit al alcoolicului, este faptul că băutorul înrăit nonalcoolic poate, şi de multe ori o va face, să se abţină de la alcool atunci când consecinţele devin destul de serioase. În contrast, băutorul înrăit care este alcoolic continuă să bea în ciuda consecinţelor adverse.
În practica actuală, poate ne este greu să distingem clar băutorul înrăit de alcoolic. Un mare studiu naţional vorbeşte direct de această chestiune. Într-un studiu epidemiologic, 20 000 de oameni au fost intervievaţi în 5 oraşe. Cercetătorii au descoperit cam acelaşi procent de oameni atât pentru băutori înrăiţi la fel şi pentru alcoolici. Studiul a arătat că rata generală a alcoolismului a fost de 15% - la fel ca şi pentru băutorii înrăiţi. Câţi oameni care sunt doar băutori înrăiţi şi sunt în progres spre alcoolism nu se ştie, cu toate că băutul înrăit este un factor de risc pentru alcoolism. (26)

Factorul „definiţia”
Definiţia lui Fingarette despre băutul înrăit este aceeaşi ca şi a clinicienilor despre alcoolism. El afirmă că băutul înrăit devine o activitate centrală cu consecinţe în viaţa băutorului. El vorbeşte de asemenea de preocuparea compulsivă de a bea alcool. Această descriere a băutului înrăit este esenţial aceeaşi pentru consumul adictiv. Destul de curios, el ajunge să numească acest fel de consum de alcool ca boală.
Fingarette evaluează că „alcoolicii nu sunt lipsiţi de ajutor; că ei pot să recâştige controlul asupra vieţii lor… În ultima analiză, alcoolicii trebuie să vrea să se schimbe şi să aleagă să se schimbe”. El concluzionează că „alcoolismul nu este o boală; asumpţia responsabilităţii personale, este de asemenea un semn de sănătate, dar supunerea inutilă şi falsă faţă de anumite autorităţi medicale este o patologie”.(27)
Susţinătorii conceptului de boală ar fi de acord cu Fingarette la ultimele puncte de vedere. Aşa cum am menţionat mai devreme, punctul de răscruce în recuperare, conform conceptului de boală, este responsabilitatea personală. Alcoolicii trebuie să-şi accepte alcoolismul şi să aibă un nou comportament înainte ca recuperarea să înceapă.
Cu toate că se foloseşte de definiţia curentă a alcoolismului, spunând că el are un consum excesiv. Fingarette nu vrea să considere alcoolismul ca o boală. În respingerea alcoolismului ca boală, el respinge arbitrar şi definiţia de bază a adicţiei, care este sprijinită de evidenţe ştiinţifice predominante. Rezistenţa lui la conceptul de boală nu este nici nouă şi nici rară; stigma de a fi alcoolic – de a nu mai avea control asupra consumului de alcool – este veche.
Este una să respingi evidenţele care arată că alcoolismul este o boală şi alta să respingi conceptul de boală în sine. Fingarette nu oferă nici o alternativă eficientă pentru cei care au o viaţă haotică datorită compulsiei lor de a bea.

Alcoolismul – o adaptare la probleme
Modelul adaptării pentru consumul de alcool este o altă alternativă de a privi alcoolismul ca boală. Modelul arată că problemele individuale şi sociale cauzează consum de alcool. Exemple de astfel de probleme sunt sărăcia, crima, şomajul, violenţa domestică şi abuzul sexual. Modelul sugerează că alcoolicul a eşuat în atingerii maturităţii – el sau ea nu au o independenţă economică, nu se bazează pe propriile puteri şi pe propria responsabilitate faţă de alţii. Datorită defectelor de caracter, se spune că alcoolicii se adaptează mediului prin consumul adictiv de alcool.
Din moment ce aduce în atenţie perspectiva moralistică alcoolismului, modelul adaptativ este destul de popular. Se bazează pe conceptul vechi al înţelegerii alcoolismului: liberul arbitru sau puterea voinţei. Acest concept a circulat timp de secole; îl întâlnim în filosofii religioase şi în conceptele moralităţii sociale. Şi-a găsit locul în teoriile psihologice ale sfârşitului de secol XIX şi începutul secolului XX, cum ar fi cele ale lui Freud, Fromm şi a neo-Freudienii. Multe din aceste teorii atrag atenţia asupra unei cauze morale a bolii. Oamenii se îmbolnăvesc din cauza unui caracter slab şi a lipsei de hotărâre. În acest caz, teoria este aceea că oamenii aleg să bea pentru a face faţă dificultăţilor, în locul alegerii unor moduri mai sănătoase şi mai productive de a le face faţă.
Modelul adaptativ are şi anumite puncte tari. Concentrează atenţia pe cauză şi efect, ceea ce a încurajat cercetările ştiinţifice. Acest model ne aminteşte, de asemenea, că există mulţi factori care determină expunerea spre potenţialul substanţelor chimice dependente. În legătură cu asta, modelul adaptativ este destul de atrăgător pentru că oferă scuze pentru consumul de alcool al alcoolicului, şi nu neapărat acceptă alcoolismul ca boală. Alcoolicul practicant poate să îşi justifice aproape întotdeauna comportamentul, referindu-se la anumite probleme care îl determină să continue băutul.

Factorul examinării ştiinţifice
Chiar aşa, modelul adaptativ nu este în atenţia examinării ştiinţifice. Modelul poate să fie atrăgător, însă nu explică de ce anumiţi oameni expuşi unor probleme sociale devin dependenţi de alcool şi alţii nu. Nu îi include nici pe cei care nu sunt deprivaţi din punct de vedere social, dar dezvoltă alcoolism. Cei mai mulţi dintre alcoolici au slujbe şi familii şi sunt destul de integraţi în societate. Dar minoritatea de alcoolici este dezavantajată şi deprivată.
Stresul social, disponibilitatea băuturilor alcoolice, atitudinea faţă de băut, restricţiile morale legate de alcool – toţi sunt factori importanţi, determinând gradul de expunere la alcool. Dar acestea nu au fost confirmate ştiinţific prin experimente ca o cauză necesară şi suficientă pentru adicţie, pentru că ar respinge miezul modelului adaptativ.
Modelul conceptului de boală afirmă că problemele economice, sociale, familiale, individuale şi morale rezultă din abuzul de droguri adictive; ele nu cauzează alcoolismul, aşa cum pretinde modelul adaptativ. În scurt timp modelul adaptativ şi-a schimbat lanţul cauzal în direcţia opusă.
Conceptul de boală este consistent cu scopurile metodelor ştiinţifice – de a prezice comportamentul şi să stabilească cauzele comportamentului. A permis astfel cercetărilor medicale despre alcoolism să avanseze. Reîntoarcerea la modelul adaptativ, cu tentele sale emoţionale şi religioase, ar împiedica progresul medical şi ar lăsa modele de tratament ineficiente – acele care ar considera că rezolvarea problemelor sociale sau externe, ar face ca alcoolismul să dispară.

Alcoolismul ca automedicaţie
Mulţi oamenii văd alcoolismul ca un produs(rezultat) al unei alte condiţii şi nu ca o boală primară. Aceia care sprijină ipoteza automedicaţiei împărtăşesc acest punct de vedere. În loc să vadă alcoolismul ca o condiţie fundamentală, susţinătorii acestei ipoteze văd alcoolismul ca o manifestare a unei condiţii psihologice. Alcoolicul foloseşte băutul ca o automedicaţie, ca un mod de a se elibera de conflictul psihologic, cum ar fi anxietatea sau depresia. Acest gen de conflict necesită tratament; atunci când este tratat cu succes, alcoolismul se va rezolva de la sine.
Ipoteza automedicaţiei a influenţat profund două domenii în care a fost aplicată: psihanaliza şi psihiatria biologică.

Ipoteza automedicaţiei în psihanaliză
În teoria psihanalitică, ego-ul este intermediarul între puternicele impulsii ale id-ului şi a supergo-ului punitiv – cei doi factori ai minţii inconştiente. Ori de câte ori există un conflict între aceste două forţe, ego-ul prins la mijloc, este în conflict. Tensiunea ego-ului, rezultă din încercările de a rezolva conflictul, motivează ego-ul de a căuta să se elibereze. Un mod pentru alcoolic să uite de tensiune, de a elibera ego-ul stresat, este să scape prin băut.
Teoria psihanalitică reflectă o viziune populară existentă de mii de ani: alcoolismul poate să existe, dar nu este în sine o boală. Mai mult, este secundar, este rezultatul unei tulburări psihologice. Aici se leagă teoria psihanalitică de ipoteza automedicaţiei.
Cu toate astea, teoria psihanalitică a furnizat termeni utili pentru descrierea procesului mintal implicat în alcoolism. Conceptul de minte conştientă, minte inconştientă, negare, minimalizare, raţionalizare şi mecanisme defensive sunt de ajutor în descrierea procesului adictiv.
Nici mai mult, nici mai puţin, teoria nu oferă un cadru pentru tratamentul dependenţei. Evidenţe clinice au arătat că descoperirea şi rezolvarea acestor conflicte nu se adresează adicţiei. Mai mult, continuarea consumului de alcool duce chiar la mai multe conflicte psihologice. Rezolvarea acestora necesită tratamentul adicţiei ca şi prim pas.
Pe lângă asta, teoria psihanalitică eşuează în explicarea adicţiei. Cu toate că teoria poate să fie validă în descrierea consumului de alcool, nu ia în considerare băutul adictiv – comportamentul care este indicatorul cheie pentru dependenţă, ca boală. Teoria psihanalitică oferă o explicaţie pentru consumul voit de alcool şi droguri; nu explică de ce alcoolicii continuă să bea chiar dacă consecinţele negative le depăşeşte de mult pe cele pozitive. Conflictele cauzate de consumul adictiv de alcool pot să fie mult mai mari decât acelea care au motivat consumul de alcool. Stresul original al ego-ului este pierdut şi este înlocuit de o agitaţie copleşitoare datorată băutului adictiv.

Factorul personalităţii
Evidenţele împotriva teoriei psihanalitice, ca explicaţie pentru alcoolism provin din studiile personalităţii. Ne putem aştepta ca un conflict psihologic să producă un anumit tip de personalitate – una vulnerabilă la dependenţa de alcool. George Valliant urmărind un grup mare de oameni, cu variate tipuri de personalitate, a urmărit într-o perioadă îndelungată de timp care dintre aceste tipuri vor fi mai dispuse să dezvolte alcoolism. Acest studiu, şi altele asemănătoare, nu au găsit nici o legătură semnificativă între tipul de personalitate şi dezvoltarea alcoolismului. (28)
În schimb o anumită trăsătură de caracter pare să se formeze din boala alcoolismului peste timp. Această personalitate alcoolică este caracterizată de egocentrism, trăsături antisociale, imature şi dependente. Bineînţeles că aceste trăsături pot să fie predominante la alcoolici chiar înainte ca boala să evolueze. Dar ele au devenit exagerate atunci când alcoolicul începe să evolueze în boală.
Principiile psihologice prezic rezolvarea conflictelor de ego prin psihoterapie – un proces care poate să fie destul de extins şi pe o perioadă mai lungă. Odată ce psihoterapia este terminată, alcoolicul nu va mai fi nevoit să bea ca automedicaţie pentru stresul pe care îl are. Acesta este unul din punctele slabe: de multe ori nu se poate lucra cu alcoolicul până când acesta nu a încetat băutul. Se şi ştie de fapt, că psihoterapia nu poate progresa atâta timp cât alcoolicul nu încetează băutul.
Aici vin punctele tari ale conceptului de boală, care spune că în primul rând alcoolicul trebuie să înceteze băutul şi să înceapă să se comporte în moduri care îi menţin abstinenţa. Numai atunci poate fi adresat conflictul alcoolicului şi rezolvat prin psihoterapie. Cu alte cuvinte, o schimbare de comportament – opritul din băut – trebuie să se facă înainte de a aştepta orice schimbări în gândire sau sentimente. Atâta timp cât băutul se continuă, schimbările semnificative în gândire sau sentimente sunt handicapate de alcoolism. Psihoterapia este, folositoare pentru anumiţi alcoolici în recuperare, mai ales atunci când este asociată cu tratamentul pentru adicţie.
Aceasta este abordarea celor 12 Paşi ai Alcoolicilor Anonimi. Paşii presupune recunoaşterea de către alcoolicul în recuperare să fie conştient de conflicte prin luarea unui inventar moral, şi apoi să le rezolve prin restituire, reparând greşelile faţă de alţii acolo unde este cu putinţă. Dar rezolvarea acestor conflicte se face doar după ce s-a ajuns la abstinenţă.

Ipoteza automedicaţiei în psihiatria biologică
Ipoteza automedicaţiei este folosită de asemenea în psihiatria biologică. Aceasta din urmă, ca şi teoria psihanalitică, vede alcoolismul ca un rezultat al altor condiţii. Aceste condiţii include depresia, anxietatea sau tulburările de personalitate care provin din biochimia creierului. Deci, alcoolismul nu este considerat o tulburare primară. Deoarece depresia sau anxietatea – tulburările primare – produc durere psihologică, suferindul se foloseşte de alcool sau alte droguri pentru a-şi elibera tensiunea.
Psihiatria biologică are anumite merite legate de alcoolism. Ne sugerează să avem în vedere biochimia creierului pentru înţelegerea comportamentului şi stărilor mentale. Aşa cum Silkworth spunea, alcoolismul reprezintă de fapt o „alergie” fizică la alcool. La baza acestei alergii stau schimbările în biochimia creierului, în momentul în care alcoolul interacţionează cu celulele nervoase ale alcoolicului. Se apropie de asemenea şi de originile biologice ale bolilor psihiatrice, ajutând şi la înţelegerea alcoolismului.
Din nou, psihiatria biologică explică alcoolismul bazat pe un concept vechi şi popular, acela al consumului voit de alcool, evitând astfel a face faţă cu stigma alcoolismului, concentrându-se pe anumite condiţii „preferabile”, cum ar fi anxietatea sau depresia.

Factorul primar
Psihiatria biologică nu se potriveşte cu acest tablou clinic. Studiile arată foarte clar că alcoolul de multe ori produce depresie, dar nu şi că alcool eliberează de depresie. Într-un studiu, 3 grupuri de oameni au primit alcool: 1. alcoolici depresivi; 2. nonalcoolici depresivi; şi 3. nonalcoolici nondepresivi.
Au fost măsurate stările lor şi afectele (expresiile emoţiilor) acestora. În mod surprinzător, alcoolicii depresivi au avut cele mai puţine beneficii în termeni de euforie şi în îmbunătăţirea afectelor datorate băutului. (29)
Aceste observaţii provenite din studii, cum ar fi cel prezentat anterior, confirmă faptul că alcoolicii nu beau ca să se simtă mai bine, băutul, de fapt, poate să îi facă să se simtă mai rău. Se pare că alcoolicii beau în ciuda depresiei şi nu din cauza ei. Mai multe decât atât, presupunerea că alcoolicii beau din cauza depresiei provine din observarea comportamentului nonalcoolicii depresivi în timp ce beau.
Ajungem la concluzii similare când examinăm comportamentul băutor la persoane nonalcoolice cu tulburări maniaco-depresive. Oamenii cu acest diagnostic reduc deseori consumul de alcool în timpul episoadelor depresive, şi îşi măresc consumul de alcool în timpul episoadelor maniacale. Creşterea consumului în timpul maniei e însoţită de hiperactivitate şi judecată deficitară. Consumul redus de alcool din timpul depresiei este legat de efectul de ansamblu asupra creierului asupra căruia acţionează ca şi depresiv.
Situaţia e asemănătoare în cazul anxietăţii. Nu există nici un studiu care să arate că anxietatea conduce la băutul alcoolic. De fapt, există studii care arată că persoanele anxioase evită alcoolul şi îşi reduc consumul. Asta se întâmplă, poate, pentru că, după cum arată alte studii, alcoolul, în loc să diminueze anxietatea, o creează, atât în timpul intoxicaţiei, cât şi al sevrajului. De exemplu, consumul cronic de alcool produce sevraj, anxietatea fiind unul dintre simptomele acestuia. Similar, cocaina determină sistemul nervos simpatic să producă o stare severă de anxietate, incluzând tulburările de panică întâlnite şi în alcoolism.
Tratamentul alcoolismului este mai eficient dacă înlăturăm ipoteza automedicaţiei şi acceptăm că alcoolismul este o boală primară – şi nu una secundară care a fost cauzată de o alta – şi că este o boală cauzată de interacţiunea între alcool şi biochimia creierului unei persoane care are o predispoziţie genetică pentru alcoolism.
Ipoteza automedicaţiei are anumite puncte tari, atât în teoria psihanalitică, cât şi în psihiatria biologică, dar în practică ea nu face decât să prelungească alcoolismul şi să rişte alte afecţiuni asupra alcoolicului. În plus, promovează un tratament inutil, ca de exemplu atunci când un client „îndură” terapia în timp ce bea. Apoi ea poate conduce la tratament dăunător, ca şi atunci când anti-depresivele sunt prescrise pentru alcoolici activi. Per ansamblu, alcoolicii sunt predispuşi la depresie, supra-doze, suicid. 25% dintre alcoolici comit suicid şi mulţi mai mulţi au tentative de sinucidere. În cele din urmă, aplicarea ipotezei automedicaţiei îl distrage pe alcoolic de la a se concentra asupra alcoolismului ca problemă şi de la căutarea unui tratament specific pentru acesta.

PARADOXUL RESPONSABILITĂŢII PERSONALE
Un paradox este un principiu contrar părerilor general acceptate sau a bunului simţ – care poate fi adevărat. Multe paradoxuri se nasc în diagnosticarea şi tratamentul alcoolismului. Pot fi dificil de acceptat dacă nu credem că tratamentul bazat pe conceptul de boală îl poate ajuta cu adevărat pe alcoolic să se recupereze, altfel spus că există dovezi care să arate că tratamentul bazat pe paradoxuri reuşesc să îl menţină pe alcoolic abstinent.
Unul dintre paradoxurile de bază în tratament şi care e bazat pe conceptul de boală este cel referitor la control. Pentru a se recupera din alcoolism, o persoană trebuie să dea dovadă de control: să se angajeze la a se abţine de la consumul de alcool. Totuşi, termenul de boală implică pierderea controlului. În mod repetat, alcoolicii nu pot controla cât de mult şi cât de des beau. Nici nu pot să prevadă care vor fi consecinţele băutului lor. La prima vedere, parcă am vrea să zicem că alcoolicii deţin controlul –şi, totuşi, nu e aşa. Şi-atunci, cum de se recuperează alcoolicii?




Boala ca şi poziţia de victimă
Însuşi conceptul de boală implică ideea unei anumite condiţii fizice pe care cel în cauză nu o poate controla. Prin urmare, persoana bolnavă devine, se pare, o victimă. Această noţiune e istorică, regăsită în parabole biblice şi mituri antice. Cu toţii am citit despre spirite rele care posedă o victimă neajutorată şi îi cauzează acesteia o boală fizică. Un exemplu e dat şi în povestea vindecării de către Iisus a orbului sau a altor suferinzi prin exorcizare – gonirea „duhurilor necurate”. Sau, un zeu grec omnipotent s-a mâniat pe cineva şi a hotărât să-l pedepsească dându-i o boală. Ca şi în unele povestiri din Vechiul Testament, uneori, pedepsele nu sunt legate de ceva ce a făcut persoana în cauză sau gravitatea bolii e cu mult mai mare decât gravitatea greşelii făcute. În orice, caz, Dumnezeu face o victimă, iar victimele nu sunt cu nimic responsabile pentru bolile lor.

Pierderea controlului se manifestă asupra vulnerabilităţii faţă de o substanţă chimică, şi nu faţă de schimbarea atitudinilor şi a stilului de viaţă.
Alcoolicul e neputincios faţăde alcool, dar nu şi faţă de alcoolism.

Această noţiune de victimizare e deseori aplicată în alcoolism. Pe de o parte, recuperarea din boala alcoolismului e bazată pe responsabilitatea personală: alcoolicul participă activ în reabilitarea sa. Pe de altă parte, după cum arată foarte clar conceptul de boală, alcoolicul nu poate face uz de puterea voinţei pentru a depăşi adicţia. În schimb, el sau ea sunt victime ale unui lanţ de forţe care le retează din puterea voinţei.
Semnificaţia responsabilităţii în tratarea bolii
Există un mod de a clarifica acest paradox al responsabilităţii personale. E important să observăm că responsabilitatea alcoolicului se extinde doar până la un moment bine definit: angajamentul de a nu bea primul pahar. Dacă alcoolicul bea primul pahar, îşi pierde controlul asupra alcoolului. Mai apoi, această responsabilitate se referă la abstinenţă – o refacere totală şi voluntară a stilului de viaţă al alcoolicului. Pierderea controlului este faţă de substanţă, nu faţă de schimbarea atitudinilor sau a stilului de viaţă. Alcoolicul este neputincios în faţa alcoolului, nu şi a alcoolismului, exact aşa cum diabeticul nu şi-a cauzat boala, dar poate participa la un program pentru diabet.
În lipsa unui tratament adecvat, alcoolicul e deseori lipsit de ajutor în faţa bolii, ca şi în cazul celui care moare din cauza hipertensiunii. Nici una dintre persoane nu e vinovată de boala pe care o are; boala nu poate fi încadrată într-un verdict „vinovat”. Dar, când alcoolicii acceptă alcoolismul ca pe o boală şi urmează tratamentul, ei îşi asumă un nou destin. Acceptanţa alcoolicului reprezintă o schimbare fundamentală care apare în timp în atitudine şi personalitate – o schimbare care rezultă din implicarea voluntară şi activă într-un program de tratament. În cele din urmă, alcoolicul poate – şi trebuie – să aleagă schimbarea. Atunci când are loc acest lucru, el sau ea încetează să mai fie o victimă a bolii, a alcoolismului.
Pe scurt, conceptul de boală este pe deplin compatibil cu noţiunea că alcoolicii au un anumit control asupra comportamentului lor şi, în cele din urmă, asupra tratării bolii lor. Alcoolicii nu sunt responsabili pentru vulnerabilitatea lor genetică la alcoolism. Totuşi, alcoolicii sunt responsabili pentru boala lor, dacă vedem „responsabilitatea” ca fiind acceptarea faptului că boala există şi că alcoolicii sunt în stare să îşi schimbe stilul de viaţă.
Spunem deseori că oamenii sunt responsabili pentru recuperarea din boala lor, chiar dacă nu au nici un control asupra factorilor organici care au condus la boala respectivă. În realitate, oamenii bolnavi sunt rareori victime în adevăratul sens al cuvântului pentru că de multe ori ei au un oarecare control asupra instaurării şi progresiei bolii. În timpul tratamentului, propria voinţă şi responsabilitatea pot juca un rol activ, iar compararea alcoolismului cu alte boli clarifică şi mai bine acest aspect.

Responsabilitatea personală în alcoolism şi alte afecţiuni
Afecţiunile cardiace coronariene
Un exemplu îl constituie afecţiunile cardiace coronariene. În ultimii ani, medicilor le e tot mai greu să privească bolile coronariene în felul în care privesc alte boli. Tradiţional, boala implica faptul că pacientul este o victimă a unor forţe externe şi pe care nu le poate controla, aşa cum nu poate controla nici dobândirea, nici tratarea ei.
Acest lucru nu se aplică întotdeauna la bolile cardiace pentru că, de cele mai multe ori, ele se datorează unor factori ce ţin de stilul de viaţă al pacientului şi care pot fi controlaţi de către acesta. Printre aceste cauze se numără dieta bogată în grăsimi, obezitatea, personalităţi predispuse la stress, fumatul şi hipertensiunea arterială. Tratamentul eficient al bolilor coronariene incipiente depinde în mai mare măsură de schimbarea acestor factori, decât de medicamentaţie. Schimbarea factorilor de viaţă e necesară şi în cazul recuperării din alcoolism unde modelele medicale şi tratamentele nu se extind dincolo de dezintoxicarea alcoolicului şi îngrijirea complicaţiilor acute şi cronice.
Hipertensiunea
Alcoolismul este asemănător şi cu hipertensiunea. Nici una dintre cele două boli nu are o origine determinată cu exactitate, dar ambele cauzează afecţiuni somatice (originea alcoolismului poate fi o vulnerabilitate genetică, dar nu se ştie de ce unii oameni sunt vulnerabili, iar alţii nu). Complicaţiile fizice şi psihice cauzate de hipertensiune sunt la fel de devastatoare ca şi cele cauzate de alcoolism. Ca şi în cazul acestuia din urmă, hipertensiunea e puternic influenţată de stilul de viaţă al persoanei care poate include şi un consum cronic de alcool. Mai mult, sevrajul alcoolic produce deseori o creştere a presiunii sangvine şi a ritmului cardiac.
Tratamentul preferat pentru hipertensiune este frecvent legat de dietă, pierderea din greutate, diminuarea stresului – schimbări ale stilului de viaţă despre care se crede că sunt subordonate puterii voinţei persoanei, ca şi în cazul alcoolismului.

Cancerul
Tratamentul cancerului este un alt exemplu grăitor despre rolul responsabilităţii personale faţă de boală. Un pacient cu cancer are o tumoare malignă – creşterea necontrolată a unui ţesut din corpul său. Acest nou ţesut va afecta funcţionarea normală a organelor şi, fără intervenţia adecvată, şi capacitatea vitală a organismului.
Nu obişnuim să-i învinovăţim pe cei bolnavi de cancer pentru boala lor, dar le dăm responsabilitatea de a se implica în tratament. Cei care neagă faptul că au această boală sau că au un risc crescut pentru a o dobândi, nu se grăbesc să primească un diagnostic sau un tratament prompt. Acestea sunt decizii – decizii conştiente asupra cărora individul are deplin control. Câţi dintre oamenii care suferă de cancer şi se văd ca fiind invincibili, îşi neagă diagnosticul şi, ca urmare, evită responsabilitatea de a urma un tratament?
Mai mult, studiile arată că oamenii s-ar putea să aibă mai mult control asupra apariţiei şi dezvoltării cancerului decât se credea în trecut. Pentru mai multe tipuri de cancer, prevenţia a devenit o realitate. Toate aceste sunt posibile pe parcurs ce aflăm mai multe despre cauzele cancerului. De exemplu, cancerul pulmonar e cauzat, de obicei, de fumat, iar cancerul cervical la femei poate rezulta din anumite practici sexuale. Cancerul gastric e asociat cu anumite diete, iar cancerul de sân cu luarea pastilelor anti-concepţionale.

Diabetul
Diabetul este un alt exemplu relevant. Această boală are o bază fiziologică: hiperglicemia (cantitatea crescută de zahăr în sânge); un medicament, insulina, care e folosită în tratament. Diabeticul trebuie însă să îşi asume responsabilitatea pentru boala sa, astfel încât să îşi auto-administreze insulina. Dacă el sau ea nu vor sau nu pot să facă acest lucru, pot urma consecinţe serioase – exact ca şi alcoolicul care refuză să-şi accepte responsabilitatea pentru boala sa şi pentru tratamentul acesteia.

Responsabilitatea personală în cei 12 Paşi
Un alt mod de a înţelege aceste concepte este de a revedea cei 12 Paşi ai Alcoolicilor Anonimi. Aceşti Paşi sunt o puternică afirmare a responsabilităţii proprii. Ei îi cer alcoolicului să îşi admită neputinţa în faţa alcoolului. În acelaşi timp, Paşii îi cer să acţioneze astfel încât să acţioneze în sprijinul recuperării sale. Făcând asta, Paşii vor stabili un echilibru între pierderea controlului şi opţiunea alcoolicului de a-şi reorienta viaţă – un echilibru care a ghidat recuperarea a milioane de oameni.

[boboc]

Salut junelu! Am început citirea romanului fluviu Mi-am propus câte un articol pe zi. Bine, acum este noapte, dar m-am culcat devreme şi nemaiavând somn deocamdată, am început lectura pe care mi-o tot propuneam de o vreme.
Deficitul de serotonină îl determină pe alcoolic să bea, sau băutul scade cantitatea de serotonină la nivelul creiarului închizând astfel cercul vicios? În primul caz, ce anume (altceva decât alcoolul) scade cantitatea de serotonină din creier ducând la dorinţa de a bea şi cum anume poate fi aceasta crescută (să nu-mi spui că ciocolata este o soluţie )
Noapte bună, sau bună dimineaţa

[junelu]

mai am informatii ti le pot trimite pe e-mail dfaca vrei!

[proco]

Salut Junelu, sunt Proco, am citit tot ce ai scris pana la capat sunt total de acord cu ce au scris diversi celebri cercetatori sau doctori, dar am o nelamurire la care poate ai un raspuns. Celebrul dr. Jarvis care are una din cele mai mari clinici de tratare a alcoolismului din U.S.A. si consacratul,celebrul dr. Bill au sesizat la alcoolici lipsa de potasiu in organism. Astfel mergand pe aceasta conceptie potasul se regaseste in cunscuta miere de albine in procent mare. O cura de 48 de ore dupa reteta data de dr.Jarvis testata me mii de pacienti da un rezultat fantastic. esta voba de 300 de gr. de miere de albine luata dupa un program fix. Daca o vrei iti dau mailul meu: [...]. Salut te astept