COSMARUL DOCTORULUI BOB 3

[tudor]

In sfirsit, tatal meu a trebuit sa trimita un doctor din localitatea in care m-am nascut care a reusit sa ma aduca acasa si am stat in pat aproape doua luni inainte de a ma aventura in afara casei. Am stat pe linga casa inca doua luni si apoi am plecat sa imi redeschid cabientul. Cred ca m-am speriat total de ceea ce s-a intimplat, ori doctorul m-a speriat, probabil si una si alta, asa incit nu m-am atins de bautura din nou pina cind a venit prohibitia si nu mai aveai voie sa cumperi bautura in tinutul nostru.

Prin promulgarea Amendamentului de Lege Nr 18, m-am simtit la adapost. Stiam ca fiecare va cumpara citeva sticle, sau lazi de alcool dupa cum le permitea mina, si in curind bautura va disparea. De aceea, nu va face nici o diferenta chiar daca si eu as bea pina se termina un pic. La acel moment nu mi-am dat seama de proviziile nelimitate pe care guvernul le-a repartizat ca sa fie obtinute de doctori si nu de producatorii clandestini care in curind aparusera la orizont. Am baut cu moderatie la inceput, dar mi-a luat numai un scurt timp sa ma intorc din nou la obiceiurile vechi prin care am ajuns la asa dezastru inainte.

In urmatorii trei ani, m-am imbolavit de doua distince fobii, una a fost frica de a nu putea sa dorm si cealalta a fost frica de a ramine fara bautura. Nefiind un om bogat, stiam ca daca nu stau treaz indeajuns ca sa cistig bani, nu o sa mai am bani sa beau. De aceea, de cele mai multe ori nu luam bautura de dimineata, pe care o doream asa de mult, dar in loc luam o doza mare de sedative sa-mi linistesc senzatia de voma care ma deranja teribil. Ocazional, cedam dorintei de a bea dimineata, si cind se intimpla nu-mi lua mai mult decit citeva ore inainte de a nu mai fi bun de nimic. Aceasta imi micsora sansele de a scoate pe ascuns bautura pentru seara aceea, care in schimb insemna o noapte de framintare in pat, urmata de senzatiile de voma de dimineata cu dureri de nesuportat. De-a lungul urmatorilor cincisprezece ani mi-am dat seama indeajuns ca niciodata nu o sa ma mai duc beat la spital si foarte rar primeam bolnavi la cabinetul meu particular, daca bausem. Uneori ma ascundeam intr-unul din cluburile al caror membru eram, si alteori aveam obiceiul de a ma inregistra la cite un hotel sub nume fals. Dar prietenii mei de obicei ma gaseau si ma duceau acasa daca imi promiteau ca n-o sa fie cearta.

Daca sotia mea planuia sa plece in vizita uneori dupa-amiaza, aduceam o mare provizie de lichior pe ascuns in casa si o ascundeam in gramada de carbuni, in sifonier, deasupra capului usii, deasupra grinzilor din camara si in sparturi in dusumeaua camarii.

De asemenea, am folosit cufere si lazi, cosuri pentru depozitarea cutiilor de tabla si chiar si lada cu cenusa. Bazinul de apa de la toaleta niciodata nu l-am folosit, pentru ca parea prea usor de descoperit pentru sotia mea. Am aflat mai tirziu ca sotia ii inspecta foarte des. Obisnuiam sa pun sticle de o litra sau de o jumatate in manusi imblanite si sa le arunc pe veranda deschisa cind in zilele de vara venea intunericul. Vinzatorul meu clandestin ascundea bautura sub scara din spatele casei unde o puteam gasi cind vroiam. Uneori o aduceam in buzunare, dar uneori imi erau inspectate si devenea foarte riscant. Uneori am pus bautura in sticle de o jumatate de litru si puneam citeva in carimbul sosetei. Aceasta a mers fumusel pina cind sotia mea si cu mine ne-am dus sa vedem Wallace Beery in piesa "Remorcherul Annie", dupa care ascunderea sticlelor in carimbul sosetei nu a mai tinut.

Nu voi lua spatiu sa relatez toate intimplarile mele din spital si din sanatoriu.

In aceasta perioada eu si ostia am devenit mai mult sau mai putin ostracizati de prietenii nostri. Nu ne mai invitau pentru ca ma imbatam cu siguranta, iar sotia era ingrozita sa invite pe cineva din acelasi motic. Frica mea de insomnie imi cerea sa ma imbat in fiecare seara, dar ca sa pot cumpara bautura pentru noaptea urmatoare, trebuia sa stau treaz in timpul zilei, cel putin pina la ora patru dupa amiaza. Aceasta rutina a continuat cu citeva intreruperi timp de saptesprezece ani. A fost un cosmar oribil, sa te imbeti, sa lupti cu greata dimineata, sa iei doze mari de sedative ca sa poti lucra si sa cistigi un ban si asa mai departe la nesfirsit. Obisnuiam sa fac promisiuni sotiei, pritenilor si copiilor mei, ca nu ma voi mai atinge de bautura – promisiuni care rareori ma tineau treaz chiar pentru acea zi, desi am fost foarte sincer cind am promis.

In beneficiul celor cu inclinatii experimentale, as mentiona asa numitul experiment cu bere. Cind berea a fost din nou permisa, am crezut ca sint in afara pericolului. Puteam sa beau oricit de multa bere. Era nevatamatoare; nimeni nu se imbata din bere. Deci, am umplut camara cu virf, cu permisiunea bunei mele sotii. N-a trecut mult pina am ajuns sa beau o lada si jumatate pe zi. Am pus pe mine aproape 15 kilograme in aproape doua luni, aratind ca un porc si fiind incomodat de o respiratie scurta. Mi-a venit ideea ca daca oricum miroase a bere nimeni nu putea sa spuna ca am baut altceva, deci am inceput sa intaresc berea cu alcool curat. Fara asteptare, rezultatul a fost foarte rau si experimentul cu bere s-a terminat.