carte7
Scris: 12 Noi 2009, 18:51
CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII
1. Este necesar ca prosperitatea noastră comună să se afle pe primul loc; restabilirea personală depinde de unita¬tea Comunităţii A.A.
2. Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubi¬rii aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup.
3. Singura cerinţă pentru a deveni membru A.A. este dorinţa de a înceta băutul.
4. Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate privinţe¬le, cu excepţia chestiunilor care afectează alte grupuri sau A.A.-ul în ansamblu.
5. Nici un grup nu are alt stop primordial unic decât să transmită mesajul său alcoolicului care mai suferă.
6. Este foarte necesar ca nici un grup A.A. să nu sprijine, să nu finanţeze şi să nu intituleze ca A.A. nici un alt organism, înrudit sau nu cu Alcoolicii Anonimi, ca nu cumva problemele de bani, proprietate sau prestigiu să ne distragă de la obiectivul nostru primordial.
7. Este bine ca fiecare grup A.A. să se autofinanţeze după nevoi şi să refuze contribuţii din afară.
8. Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămână mereu neprofesionişti, dar centrele noastre de servicii pot an¬gaja personal calificat.
9. Este bine ca A.A.-ul, ca şi comunitate, să nu aibă o or¬ganizare strictă vreodată, dar putem constitui consilii sau comitete de servicii direct responsabile faţă de cei în slujba cărora se află.
10. Comunitatea A.A. nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect exterior; este foarte important ca numele A.A.-ului să nu fie amestecat niciodată în controverse publice.
11. Politica noastră de relaţii publice se bazează mai degrabă pe atragere decât pe reclamă; ne este întotdeauna nece¬sară păstrarea anonimatului personal la nivel de presă, radio, film.
12. Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradiţiilor noas¬tre şi ne reaminteşte neîncetat să plasăm principiile deasupra personalităţilor.
CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII (Forma lungă)
Experienţa noastră, ca membri A.A., ne-a învăţat că:
1. Fiecare membru al Alcoolicilor Anonimi este doar o părtici¬că dintr-un mare întreg. Comunitatea A.A. trebuie să continue să existe; fără ea, cei mai mulţi dintre noi vom muri, mai mult ca sigur. De aceea, bunăstarea noastră comună vine pe primul loc, urmată imediat de cea individuală.
2. Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu iubitor, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup.
3. Este foarte necesar ca A.A-ul să se afle la dispoziţia tuturor celor care suferă de alcoolism. Din acest motiv, nu putem refuza să ajutăm pe nici unul dintre cei care vor să se însănătoşească. În plus, este de dorit ca adeziunea la A.A. să nu fie condiţionată de contribuţii băneşti sau de supunerea la nişte reguli. De îndată ce doi sau trei alcoolici se întrunesc, având abstinenţa ca scop prioritar, ei se pot considera un grup A.A., dacă acel grup nu are şi o altă afiliere.
4. În privinţa "politicii" sale interne, este necesar ca fiecare grup A.A. să răspundă în faţa unei singure autorităţi: conştiinţa grupului. Dar atunci când planurile unui grup privesc şi bunăstarea grupurilor învecinate, este nevoie să fie consultate şi acestea. De asemenea, nu este de dorit ca vreun grup sau comitet zonal ori vreun membru A.A. să facă ceva ce ar afecta profund A.A.-ul ca întreg, fără să se consulte mai întâi cu Administraţia Consiliului Serviciilor Generale. În astfel de cazuri, bunăstarea noastră comună este de o importanţă supremă.
5. Este necesar ca fiecare grup al Alcoolicilor Anonimi să constituie o entitate spirituală, care are un singur stop prioritar - acela de a transmite mesajul său alcoolicilor care mai suferă.
6. Problemele de bani, proprietate şi autoritate ne pot distrage mult prea uşor de la scopul nostru spiritual primordial. De aceea, considerăm că este bine ca orice proprietate, chiar dacă este de reală utilitate pentru A.A., să aparţină unei organizaţii sau societăţi cu administraţie ne-A.A., separând astfel aspectul material de cel spiritual. Este important ca grupul A.A., ca atare, să nu intre niciodată în afaceri. Organismele care sprijină A.A.-ul, precum cluburile sau spitalele, care nu pot funcţiona fără achiziţionarea şi gestionarea de proprietăţi, trebuie să funcţioneze separat de A.A., aşa încât grupurile A.A. să poată avea libertatea de a se detaşa oricând de astfel de organisme. În consecinţă, este necesar ca acestea să nu poarte numele de A.A. Administrarea lor trebuie să intre doar în responsabilitatea celor care le susţin financiar. Se pare că o administraţie A.A. este fructuoasă în cazul unora dintre cluburi, dar nu şi în acela al spitalelor sau al altor centre de sănătate, care trebuie să rămână exterioare A.A.-ului şi sub controlul direct al medicilor. Un grup A.A. poate coopera cu ori¬cine, dar nu este indicat ca această cooperare să meargă mai de¬parte, către afiliere (implicită sau explicită). Este nevoie ca grupul A.A. să rămână complet independent.
7. Este important ca problema banilor să fie rezolvată exclusiv prin autofinanţare, adică prin contribuţiile benevole ale membrilor. Considerăm că este înţelept să se ajungă la metoda autofinanţării cât mai curând după constituirea grupului; că orice solicitare publică de fonduri în numele Alcoolicilor Anonimi este deosebit de primejdioasă, indiferent de cine o face - grupurile A.A., cluburile, spitalele sau alte organisme exterioare; că acceptarea de donaţii mari din orice sursă sau de contribuţii care implică obligaţii de orice fel, este neînţeleaptă. Considerăm ca îngrijorătoa¬re orice acumulări de fonduri care depăşesc nivelul unei rezerve prudente pentru nevoile reale ale grupului. Experienţele repetate ne-au arătat că nimic nu ne poate distruge mai sigur moştenirea spirituală decât disputele inutile cu privire la proprietate, bani şi autoritate.
8. Este foarte important ca Alcoolicii Anonimi să rămână pentru totdeauna o comunitate fără specialişti. Prin specialişti înţelegem persoane experte în psihologia alcoolismului, care sunt angajate sau care acordă consultaţii cu plată. Putem utiliza, la nevoie, serviciile unor alcoolici calificaţi ca psihologi (ca să nu fie nevoie să angajăm ne-alcoolici) şi-i putem recompensa financiar. Dar serviciul adus în cadrul "Pasului 12", aşa cum se practica el în A.A., urmează să se facă întotdeauna pe gratis.
9. Fiecare grup A.A. necesită doar un minim de organizare. Conducerea cea mai bună este cea prin rotaţie. Grupurile mici îşi pot alege un secretar; grupurile mari supun rotaţiei un comitet; grupurile din oraşele mari îşi formează un comitet central sau intergrupal, pentru care este nevoie de un secretar cu normă întreagă. Administraţia Serviciilor Generale constituie, de fapt, comitetul serviciilor generale ale Alcoolicilor Anonimi. Membrii acestuia au rolul de paznici ai Tradiţiilor noastre şi administrează banii din contribuţiile voluntare care servesc sprijinirii financiare a Biroului Serviciilor Generale, de la New York. Grupurile conferă celor din Administraţia Serviciilor Generale autoritatea de a se ocupa de relaţiile noastre publice şi prin ei este garantată integritatea principalei noastre reviste, The A.A. Grapevine ("Viţa de vie a A.A.-ului"*Cititorul va înţelege mai bine umorul membrilor A.A. care au optat pentru acest titlu, dacă va şti că în engleza americană, în jargon, "grapevine" este echivalentul jargonului românesc "radio şanţ ". [Nota trad]
. Toţi reprezentanţii din conducerea A.A.-ului sunt aleşi dintre acei membri care au dovedit că sunt animaţi de spiritul dăruirii de sine. În calitatea de conducători ai A.A.-ului, ei nu sunt decât slujitori de încredere şi cu experienţă, care acţionează spre binele întregii Comunităţi. Titlurile nu le conferă nici un fel de autoritate reală; ei nu guvernează. Ca să poată sluji cu folos, ei trebuie mai întâi să se bucure de respectul general al membrilor A.A.
10. Este imperios necesar că nici un grup sau membru A.A. să nu exprime vreodată opinii în numele Comunităţii A.A. - în spe¬cial opinii care ar duce la controverse de natură politică, de luptă împotriva alcoolului, de reforme morale sau sociale ori de crez religios. Grupurile de Alcoolici Anonimi nu se opun nimănui şi nu pot exprima nici o opinie referitoare la astfel de subiecte.
11. Este bine ca relaţiile noastre cu marele public să se carac¬terizeze prin anonimatul personal. Considerăm că este necesar ca A.A.-ul să evite reclama senzaţională. Este bine ca numele şi foto¬grafiile noastre, în calitate de membrii A.A., să nu fie făcute publi¬ce prin mass-media. Este important ca relaţiile noastre publice să fie călăuzite după principiul atracţiei, nu al reclamei. Nu este niciodată nevoie să ne aducem singuri elogii. Simţim că este mai bine să-i lăsăm pe prieteni să ne recomande.
12. Şi în fine, noi, Alcoolicii Anonimi, considerăm că princi¬piul anonimatului are o semnificaţie spirituală imensă. El ne ajută să nu uitam să plasăm principiile deasupra personalităţilor şi să practicăm o smerenie reală - cu scopul ca binecuvântarea de care ne bucurăm să nu ne dea niciodată "fumuri" şi ca să trăim mereu cu cea mai profundă recunoştinţă faţă de Cel Care domneşte peste noi toţi.
EXPERIENŢA SPIRITUALĂ
Termenii de „experienţă spirituală” şi „trezire spirituală” sunt folosiţi de multe ori în această carte care, la o lectură atentă, arată ca schimbarea de personalitate necesară pentru a aduce cu sine însănătoşirea din alcoolism, s-a manifestat în cazul nostru într-o mare varietate de forme.
Însă este adevărat că prima ediţie a cărţii noastre i-a lăsat pe mulţi cititori cu impresia că aceste schimbări de personalitate (sau trăiri religioase) ar trebui să fie neapărat bruşte şi spectaculoase. Din fericire pentru toată lumea, această concluzie este eronată.
În primele capitole, sunt descrise câteva asemenea schimbări drastice şi bruşte. Deşi nu a fost în atenţia noastră să creăm o astfel de impresie, mulţi alcoolici au tras concluzia că, pentru a-şi reface sănătatea, ar trebui să ajungă să fie „conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu” printr-o revelaţie imediată, copleşitoare, după care să urmeze imediat o vastă schimbare în starea de spirit şi în perspectiva asupra vieţii.
Pentru membrii Comunităţii A.A., al căror număr creşte fără încetare, astfel de transformări – deşi frecvente – nu constituie defel o regulă. Majoritatea trăirilor noastre sunt ceea ce psihologul William James (*Psiholog şi filosof american (1842-1910). [Nota trad.]) numea „experienţe instructive” care se produc încet, cu vremea. Deseori prietenii debutantului în A.A. îi văd transformarea cu mult timp înainte ca le să fie conştient de acest fenomen. În cele din urmă, va descoperi că s-a schimbat foarte profund în modul în care reacţionează la viaţă, precum şi că n-ar fi putut provoca el singur o asemenea schimbare. Ce se petrece acum în câteva luni, în rare cazuri s-ar fi putut petrece după ani şi ani e autodisciplină. Cu foarte puţine excepţii, membrii A.A. descoperă că au dat peste o neaşteptată resursă interioară, pe care o pot identifica imediat ca propria lor concepţie despre puterea Superioară. Cei mai mulţi dintre noi considerăm că a fi conştienţi de prezenţa unei Puteri superioare nouă înşine constituie esenţa trăirii noastre spirituale. Acei membrii A.A. care au şi o credinţă religioasă, spun că sunt „conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu”. Dorim să insistăm asupra faptului că experienţa noastră ne dovedeşte că orice alcoolic care are capacitatea de a-şi privi problemele cu onestitate se poate restabili – cu condiţia de a rămâne, măcar puţin, deschis la conceptele spirituale. Alcoolicul nu poate fi învins decât de propria sa atitudine bătăioasă de respingere sau de intoleranţă. După părerea noastră, latura spirituală a programului nu trebui să stea în calea nimănui ca o piedică. Reuşita însănătoşirii este condiţionată doar de bunăvoinţă, onestitate şi o minte deschisă – însă acestea sunt indispensabile.
“Există un principiu care blochează receptarea oricărei informaţii, care poate rezista oricăror dovezi şi care reuşeşte întotdeauna să-l ţină pe om în necontenită ignoranţă – şi anume, principiul care constă din a respinge ceva cu dispreţ, înainte de cerceta despre ce este vorba.”
Herbet Spencer
Filosof englez (1820-1903)
PAŞII ALCOOLICILOR ANONIMI
PASUL 1
“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că
nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.”
Care om ţine să-şi recunoască înfrângerea totală? Practic, nimeni – desigur. Toate instinctele naturale se răzvrătesc împotriva ideii de neputinţă personală. Este într-adevăr groaznic să recunoaştem că, ducând paharul la gură, ne-am pervertit mintea într-o asemenea obsesie a băutului destructiv, încât numai un act Providenţial ne-ar mai putea salva.
Nu există alt eşec mai mare. Alcoolul, devenit acum creditorul rapace, ne absoarbe toată autonomia şi toată voinţa de a opune rezistenţa presiunilor sale. Odată ce acceptăm acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completă.
Dar, la scurt timp după intrarea în AA, obţinem o perspectivă nouă asupra acestei stări de umilinţă. Pricepem că doar printr-o înfrângere absolută devenim capabili de primii paşi spre eliberare şi putere. Faptul că ne admitem neputinţa personală se dovedeşte, în final, temelia solidă pe care se poate construi o viaţă fericită şi care are un rost.
Ştim că prea puţine lucruri bune i se pot întâmpla unui alcoolic intrat în AA, dacă el nu şi-a acceptat mai întâi devastatoarea slăbiciune, cu toate consecinţele ei. Abstinenţa lui – dacă există – va fi precară, dacă nu-şi impune acest act de umilinţa el singur. Nu va găsi nici o urmă de fericire. Este unul dintre faptele de viaţă AA – dovedit, şi imposibil de tăgăduit. Principiul că nu vom găsi tăria durabilă până nu ne vom admite mai întâi înfrângerea completă, este puternica rădăcină din care a încolţit şi a înflorit Comunitatea noastră.
Când am fost pentru prima dată îndemnaţi să ne recunoaştem înfrângerea, cei mai mulţi dintre noi ne-am revoltat. Intraţi în AA, ne aşteptam să ni se predea lecţii de încredere în sine. Atunci, ni s-a spus că, în ce privea alcoolul, încrederea în sine nu ne folosea la nimic; de fapt, ea era marele nostru handicap. Naşii noştri ne-au explicat că eram victimele unei obsesii mintale, pe cât de puternică, pe atât de perfidă, încât nici o cantitate de putere de voinţă omenească n-o putea învinge. Ei spuneau că este pur şi simplu imposibil să stăpânim o asemenea obsesie doar prin puterea voinţei, fără ajutor. Adâncindu-ne, fără menajamente, dilema, naşii ne-au scos în evidenţă sensibilitatea crescândă la alcool – alergia, cum o numeau ei. Tiranul alcool mânuia o sabie cu două tăişuri împotriva noastră: mai întâi, ne-a pălit cu o nevoie imperioasă, carene-a condamnat la continuarea băutului, cu orice preţ; apoi, cu o alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa în cursul acestui proces. Mult prea puţini au fost aceia care, asaltaţi astfel, să reuşească vreodată să obţină o victorie de unul singur. Statistic, era dovedit că alcoolicii nu şi-au revenit aproape niciodată prin forţe proprii. Şi aşa a tot fost, de când a stors omul prima dată strugurii.
În anii de debut ai Comunităţii AA, acest adevăr amar a putut fi înghiţit şi digerat doar de cele mai disperate cazuri. Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau deosebit de dificil să priceapă cât de disperată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reuşit; şi când au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apucă un colac de salvare, s-au făcut bine, aproape fără excepţie. Acesta este motivul pentru care prim ediţie a cărţii Alcoolicii Anonimi, apărută când existau puţini membri, nu relata decât astfel de cazuri extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au reuşit, pentru că nu s-au putut recunoaşte neputincioşi.
Cu o colosală satisfacţie, constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani. Alcoolici care nu-şi pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul –ba, chiar mai aveau şi două maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul acestora creştea, li s-au adăugat tinerii, care abia începuseră experienţa alcoolismului. Aceştia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care îl traversaserăm noi, ceilalţi. Oare cum au reuşit ei să facă Pasul 1, care ne cere să admitem că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră?
Era evident necesară ridicarea “limitei de jos” – pe care o atinseserăm cei mai mulţi dintre noi – la nivelul afecţiunii lor alcoolice. Privind retrospectiv cariera noastră de băutori, puteam demonstra că ne scăpaserăm de sub control, cu ani de zile înainte de a ne da noi seama; că, deja atunci, băutul nu mai era un simplu obicei; că rea deja începutul progresiei fatale. Celor care se îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sunteţi alcoolic. Ce-ar fi să încercaţi, încă o vreme, să beţi controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi despre alcoolism?” această atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am descoperit că, odată ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi spunea: “Poate că aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe repetate, adesea cu ani înainte ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi. Doamna Damigeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru.
De ce se insistă atât asupra ideii că fiecare alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului, înainte de toate? Răspunsul este că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice programul AA, până n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce bea încă nici n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de onest şi de tolerant? Cine vrea să-şi mărturisească defectele în faţa altuia şi să încerce să repare relele făcute? Cine se sinchiseşte de o Putere Superioară, darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi sacrifice timpul şi energia, încercând să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu: alcoolicul de rând, egocentric până la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decât dacă trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.
Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici descoperim natura fatală a situaţiei noastre. Atunci-şi numai atunci – ne deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma celor aflaţi cu un picior în groapă. Din acel moment, suntem gata să facem orice, numai să scăpăm de această obsesie, ce nu cunoaşte mila.
PASUL 2
“Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă
înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.”
De îndată ce citesc Pasul 2, cei mai mulţi debutanţi AA se văd confruntaţi cu o dilemă, uneori foarte serioasă. De câte ori nu i-am auzit plângându-se cu voce tare: “Ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut! Ne-aţi convins că suntem alcoolici şi că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră. După ce ne-aţi redus la stadiul acesta de neputinţă totală, acum veniţi şi ne spuneţi că numai o Putere superioară ne poate lua obsesia. Unii dintre noi nu vrem să credem în Dumnezeu; alţii, nu putem crede; iar alţii, care credem ca există Dumnezeu, n-avem nici o urmă de încredere că El va săvârşi acest miracol. Da, ne-aţi tras pe sfoară – şi acum, unde op s-ajungem?”
Să-l abordăm mai întâi pe cel care spune că nu vrea să creadă în Dumnezeu – cazul beligerant. El se află într-o stare mintală care poate fi descrisă drept sălbatică, şi nu altfel. Întreaga sa filosofie de viaţă, de care este atât de mândru, se vede ameninţată. Este şi aşa destul de penibil, crede el, că trebuie să admită că alcoolul îi este stăpân absolut. Şi acum, că şi-a muşcat din inimă, ca să recunoască acest lucru şi rana e încă proaspătă, se vede faţă în faţă cu ceva realmente imposibil de făcut. Cât de mult iubeşte sufletul lui gândul că omul – ridicat atât de majestuos de la stadiul de celulă unică a materiei primordiale – este vârful de lance al evoluţiei şi prin urmare, singurul zeu al universului său! Trebuie să renunţe el la acest crez ca să-şi salveze viaţa? Văzându-l în această situaţie, naşul lui AA surâde, de obicei. Noul venit crede că nu se mai ţine decât de un fir de pai: că acesta nu este decât începutul sfârşitului. Şi aşa şi este – este începutul sfârşitului vechii sale vieţi şi începutul scufundării sale într-una nouă. Probabil că naşul îi va spune : “Uşurel! Cercul de foc, prin care trebuie să sari, este cu mult mai larg decât crezi tu. Cel puţin aşa am descoperit în situaţia mea. Şi la aceeaşi constatare a mai ajuns şi un prieten de-al meu, acre mai fusese pe vremuri vice-preşedintele Societăţii Americane a Ateilor; când a sărit prin cercul acela, zice el acum, mai aveau loc să sară câţiva pe lângă el.”
“Ei bine, ştiu că-mi spui adevărul”, continuă debutantul. “Nu mă îndoiesc că AA-ul este plin de oameni care, odată, gândiseră ca mine acum. Dar, în asemenea condiţii, cum poate cineva ‘s-o ia uşurel’? asta vreau să ştiu.”
“Iată într-adevăr o întrebare bună”, aprobă naşul. “Cred că pot spune exact cum să faci, sa nu mai fi încordat. Nici nu-i prea greu de făcut. Dacă vrei, ia în considerare aceste trei constatări; unu: Alcoolicii Anonimi nu-ţi pretind credinţă – toţi paşii aceştia sunt doar sugestii; doi: ca să ajungi la abstinenţă şi apoi să ţi-o poţi menţine, nu-i nevoie să înghiţi întreg Pasul 2, în chiar clipa aceasta – privind în urmă, constat că şi eu l-am servit cu bucăţica; şi, trei: tot ce-ţi trebuie este un spirit deschis cu adevărat. Lasă baltă chestiunile de controversă şi nu-ţi mai frământa creierul cu profunde întrebări de genul: ce-a fost mai întâi, oul sau găina. Îţi repet: de ce ai tu nevoie acum, este un spirit deschis.”
Apoi, naşul spune: “Uite, de exemplu, cazul meu. Am o pregătire ştiinţifică. Automat, am respectat, am venerat ştiinţa, am avut chiar un cult pentru ea. De fapt, şi acum am acelaşi sentimente, mai puţin cultul. Profesorii susţineau în faţa mea, iar şi iar, principiul de bază al oricărui progres ştiinţific: cercetare, şi iar cercetare, căutări neîntrerupte ale unui spirit deschis. Când am aruncat prima privire asupra metodei AA, am avut exact reacţia ta. AA-ul este total neştiinţific; n-am cum să înghit aşa ceva, gândeam eu. Nici prin cap nu-mi trecea să mă opresc asupra acestui nonsens.
Curând, m-am deşteptat. Nu puteam să nu admit că metoda AA dădea rezultate. Şi încă prodigioase. Am constatat că atitudinea mea asupra AA-ului fusese orice în afară de ştiinţifică. Nu AA-ul avea spiritul încuiat, ci eu. În clipa în care am încetat atitudinea contestatară, am început să văd şi să simt. Imediat după aceea, Pasul 2 a început să-mi pătrundă în viaţă, treptat şi cu blândeţe. Nu-ţi pot spune cu precizie cu ce ocazie, sau în ce zi, am ajuns să cred într-o Putere superioară mie, dar, sigur, am această credinţă acum. Ca s-o obţin, n-a fost nevoie decât să încetez lupta şi să pun în practică restul programului AA, cu tot entuziasmul de care eram în stare.
Desigur, asta nu-i decât o opinie personală, bazată pe propria experienţă. Trebuie să-ţi spun chiar acum că poţi fi sigur de ceva: membrii AA au păşit pe căi de o mare varietate în căutarea credinţei. Dacă nu te atrage poteca sugerată de mine, vei descoperi mai mult ca sigur o alta, pe placul tău. Este suficient să priveşti în jur şi să asculţi. Mulţi ca tine şi-au început soluţionarea problemei prin metoda substituţiei. Poţi, dacă vrei, să faci din Comunitatea AA-însăşi, “puterea ta superioară”. Ai aici un grup foarte mare de oameni, care şi-au rezolvat problema legată de alcool. Din acest punct de vedere, ei constituie împreună – fără îndoială – o putere mai mare decât tine singur, care n-ai ajuns, nici pe departe, la o soluţie. Fii sigur că poţi avea încredere în ei. Şi acest minimum de credinţă este destul. Vei găsi mulţi membri care au trecut, exact în acest mod, pragul credinţei. Toţi îţi vor spune că, odată pragul trecut, credinţa lor a crescut şi s-a adâncit. Eliberaţi din obsesia alcoolului, cu viaţa inexplicabil de transformată, ei au ajuns să creadă într-o putere superioară şi cei mai mulţi au început să vorbească despre Dumnezeu.”
Să vedem acum cazul celor care au avut odată o credinţă, dar şi-au pierdut-o. Aici intră cei care au alunecat în indiferenţă, cei plini de sine, care şi-au ridicat toate punţile de legătură, cei care au acumulat prejudecăţi la adresa religiei, precum şi cei care au adoptat o atitudine de sfidare deoarece Dumnezeu nu le-a împlinit pretenţiile. Ce spune experienţa AA în legătură cu existenţa vreunei şanse pentru aceşti oameni de a-şi regăsi credinţa?
Uneori, metoda AA li se pare mai grea celor care şi-au pierdut credinţa sau care au ajuns s-o respingă până la urmă, decât celor care nu au avut-o niciodată, căi ei cred că au încercat să creadă, fără să obţină rezultatele aşteptate. Au încercat şi calea credinţei, şi calea necredinţei. Din moment ce ambele căi s-au dovedit pline de dezamăgiri şi amărăciune, au ajuns la concluzia că nu ar mai avea încotro s-o apuce. Indiferenţa, auto-suficienţa iluzorie, prejudecăţile şi atitudinea de sfidare faţă de Dumnezeu, se dovedesc adesea, pentru aceşti oameni, obstacole mai solide şi mai teribile decât cele pe care le ridică un agnostic nehotărât sau un ateu militant. Religia spune că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită; agnosticul spune că nu poate fi dovedită; iar ateul susţine dovezi ale inexistenţei lui Dumnezeu. În mod evident, dilema celui care s-a îndepărtat de credinţă este de fapt o profundă tulburare sufletească. Se consideră pierdut, departe de confortul oricărei convingeri. Nu poate atinge nici cel mai mic grad de siguranţă – a credinciosului sau a agnosticului sau a ateului. Este un om complet dezorientat.
O mulţime de membrii AA îi pot spune: ‘’Da, ne îndepărtasem şi noi de credinţa deprinsă în copilărie. Ne era imposibil să mai fim credulii, naivii de atunci. Ne bucurăm, desigur, ca familia şi religia ne educaseră în spiritul anumitor valori. Mai eram convinşi, încă, de faptul că era necesar să fim cât de cât oneşti, toleranţi şi drepţi – că era nevoie ş fim ambiţioşi şi harnici. Trăim cu convingerea că aceste reguli. De fair play şi decenţa, erau îndeajuns.
Din moment ce succesul material nu avea nevoie decât de aceste elemente de bază şi am obţinut acel succes, simţeam că eram pe punctul de a reuşi în viaţă. Ideea ne înviora şi ne făcea fericiţi. La ce să ne mai batem capul cu abstracţiunile teologice sau cu sarcinile religioase, ori cu starea sufletului, aici sau în viaţa de apoi? Aici şi acum, erau destul. Voinţa de a învinge ne va scoate mereu la liman. Dar, alcoolul a început să ne joace pe degete. În final, când a reuşit să ne reducă la zero şi când am văzut că, încă o lovitură, şi am ieşit din joc pentru totdeauna – ne-am simţit nevoiţi să ne regăsim credinţa pierdută. Şi ne-am redescoperit-o în AA. Ţi se poate întâmpla şi ţie.”
Acum, ajungem la un alt gen de problemă: aceea a intelectualului care se complace în auto-suficienţă. Acestuia, mulţi AA îi pot spune: Da, am fost ca tine – mult prea deştepţi, ca să ne facă asta vreun bine. Adoram să ni se admire precocitatea cu glas tare. Ne foloseam de educaţia primită ca să umflăm baloanele orgoliului, deşi aveam grijă să ne se vadă. Nutream în taină sentimentul că puteam pluti deasupra restului lumii numai prin forţa creierului nostru progresul ştiinţifice spune că nu există nimic ce omul să nu poată face. Cunoaşterea este atotputernică. Intelectul uman supune natura. De vreme ce eram mai sclipitori decât cei mai mulţi semeni (aşa credeam noi) era de-ajuns să gândim ca să culegem roadele oricărei victorii. Zeul intelectului a luat locul Dumnezeului părinţilor noştri. Dar, din nou, Doamna Damigeană avea cu totul alte idei. Noi, care câştigaserăm atât de uşor totul, am ajuns să pierdem mereu. Am înţeles că, ori ne revizuim poziţia, ori murim. În AA, am dat peste mulţi care gândiseră ca şi noi. Aceştia ne-au ajutat să revenim la dimensiunea noastră normală. Prin exemplul lor, ne-au arătat ca smerenia şi intelectul pot fi compatibile, cu condiţia să plasăm smerenia pe primul loc. Când ne-am apucat să procedăm aşa, am primit darul credinţei, o credinţă care funcţionează. Această credinţă este şi la îndemâna ta.”
O mulţime de membri AA spun: “Noi am fost pur şi simplu dezgustaţi de religie şi de învăţăturile ei. Biblia, ziceam noi, e plină de absurdităţi; o puteam cita pe capitole şi versete, dar unde erau promisele fericiri? Pe alocuri, găseam şi principii morale groaznic de bune; în alte locuri, groaznic de stupide. Însă, ne revolta cel mai mult moralitatea bigoţilor. Denunţam în gura mare ipocrizia şi falsa Devoţiune a acestora, de care dădeau dovadă şi când băteau mătănii prin biserici. Cum ne mai plăcea să strigăm în faţă faptul zdrobitor că milioane de ‘credincioşi’ se mai ucideau între ei, în numele lui Dumnezeu. Toate acestea însemnau, desigur, că substituiam o gândire negativă, celei pozitive. În AA, am ajuns să recunoaştem că acel gen de gândire ne hrănise ego-ul. Tocând mărunt păcatele unora dintre credincioşi, ne simţeam superiori faţă de ei. În plus, puteam astfel ocoli examinarea propriilor noastre slăbiciuni. Ipocrizia, atât de superior condamnată de noi la alţii, era exact unul dintre marile noastre defecte. Această falsă respectabilitate ne-a rătăcit de la credinţă. Dar, în fine, ajunşi în AA, am învăţat mult mai multe. ”
Aşa cum au observat adesea psihiatrii, atitudinea de sfidare este trăsătura caracteristică a multor alcoolici. Nu este, deci, de mirare că mulţi dintre noi am avut perioada noastră de sfidare a lui Dumnezeu-Însuşi; aceasta, uneori, fiindcă Dumnezeu nu ne livra bunătăţile vieţii pe care I le specificam noi, ca nişte copii lacomi, ce întocmesc liste imposibile pentru Moş Crăciun; dar, cel mai adesea, ni se părea că eram năpăstuiţi de soartă şi că, în cele mai grele clipe, Dumnezeu părea că ne abandonase.
Fata pe care o doream de nevastă, avea alte planuri; ne rugam lui Dumnezeu s-o facă să şi le schimbe, dar ea rămânea la ale ei. Ne rugam pentru copii sănătoşi, şi aveam copii bolnavi sau nu aveam deloc. Ne rugam pentru promovare la serviciu, dar promovarea nu venea. Persoane dragi, de care depindeam cu toată inima, erau răpite de lângă noi, prin aşa numitele vreri ale lui Dumnezeu. Apoi, am devenit beţivani şi i-am cerut lui Dumnezeu să pună capăt acestui lucru. Dar nu s-a întâmplat aşa şi ni s-a părut o mare cruzime din partea Lui. ‚Fie afurisită, credinţa asta!’, ne-am zis.
Când am întâlnit Comunitatea AA, ne-a apărut clar, în faţa ochilor, eroarea săvârşită prin această sfidare. Niciodată nu-l întrebaserăm pe Dumnezeu care era voia Lui pentru noi; în schimb, îi spuneam noi Lui cum ar trebui să stea lucrurile. Am înţeles că nimeni nu poate şi să creadă în Dumnezeu şi să-L desfidă, în acelaşi timp. Să credem, însemna să ne bazăm pe el, nu să-L sfidăm. În AA, am văzut roadele acestei credinţe: bărbaţi şi femei fuseseră salvaţi din faţa catastrofei finale, a consumului de alcool. I-am văzut întâmpinând, şi depăşind, dureri şi încercări ale vieţii. I-am văzut apoi acceptând calm situaţii imposibile, fără să fugă de ele, fără să înjure sau să acuze. Aceasta nu era doar o credinţă oarecare; era o credinţă care funcţiona în orice condiţii. Şi am tras concluzia că, oricare ar fi preţul umilinţei de data aceasta – îl vom plăti.”
Acum, să ne oprim la omul care nu şi-a pierdut credinţa, dar care încă duhneşte a băutură. El se crede foarte pios. Respectă cu scrupulozitate perceptele religioase. Este convins că mai crede în Dumnezeu, dar are bănuiala că Dumnezeu nu mai crede în el. face o promisiune solemnă peste alta. După fiecare, nu numai că bea din nou, dar o face şi mai lată decât data trecută. Încearcă voiniceşte să lupte cu alcoolul, implorând ajutorul lui Dumnezeu, dar acest ajutor nu vine. Şi atunci, unde e problema lui?
Pentru preoţi, medici, prieteni şi familie, alcoolicul care are intenţii bune şi-şi dă toată silinţa este o enigmă sfâşietoare. Dar nu şi pentru majoritatea membrilor AA. Un mare număr dintre noi am fost exact ca şi el şi am găsit cheia enigmei. Răspunsul este legat de aspectul calitativ al credinţei, nu de cel cantitativ. Aici era orbirea noastră: credeam că suntem umili, dar –în realitate – nu eram. Credeam că practicăm principiile religioase cu seriozitate, când – la o evaluare atentă – am constatat cât de superficiali fuseserăm. Sau, căzând în cealaltă extremă, ne bălăciserăm în emoţionalisme pe care le luam drept sentimente religioase. În ambele cazuri, ceruseră ceva, fără să dăm nimic. Adevărul e că interiorul nostru avea nevoie de curăţenie generală, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să poată pătrunde acolo şi să ne ia obsesia. Sub nici o formă nu ne făcuserăm nici un inventar interior, profund şi serios; nu încercasem să reparăm relele sau să întindem o mână cuiva, fără să cerem ceva în schimb. Nici măcar nu ne rugaserăm cuviincios. Ziceam mereu: „împlineşte-mi dorinţele”, în loc de „Fie voia Ta!”. Nu înţelegeam o iotă despre iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. De aici, toate decepţiile şi incapacitatea de a primi graţia care ne putea reda sănătatea mintală.
Sunt foarte puţini acei alcoolici care să aibă o cât de vagă idee despre cât sunt de iraţionali, sau care – văzând cât sunt de iraţionali – să suporte acest adevăr. Unii se vor auto-intitula „băutori-problemă”, dar nu vor putea îndura sugestia că sunt foarte bolnavi mintal. Sunt ţinuţi în această ignoranţă şi de lumea care nu înţelege diferenţa dintre băutul normal şi alcoolism. „A fi normal” este „a fi în toate minţile”. Nici un alcoolic, ajuns la abstinenţă şi care îşi analizează comportarea destructivă – fie asupra mobilei din sufragerie, fie asupra fibrei sale morale – nu poate susţine că a fost „zdravăn la minte”.
Astfel, Pasul 2 este puntea noastră de legătură, numitorul nostru comun. Agnostici, atei sau foşti credincioşi, ne unim prin acest Pas. Umilinţa autentică şi mintea deschisă ne pot conduce spre credinţă. Şi fiecare şedinţă AA este o asigurare în plus că Dumnezeu ne va restabli mintal, dacă avem o relaţie corectă cu El.
PASUL 3
„Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în
grija unui Dumnezeu aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi.”
Când facem Pasul 3 este ca şi când am deschis o uşă care, supă toate aparenţele, este încă zăvorâtă. Deci, tot ce ne trebuie este o cheie, precum şi hotărârea de a deschide larg acea uşă. Există o singură cheie: ea se numeşte bunăvoinţă. Odată descuiată cu bunăvoinţă, uşa se deschide de la sine, şi dincolo de ea, putem citi o inscripţie: „Acesta este drumul către o credinţă care funcţionează”. În primii doi Paşi eram invitaţi să reflectăm. Am văzut că eram neputincioşi asupra alcoolului, dar şi că un dram de încredere, fie ea şi în AA-ul însuşi, este posibilă oricui. Aceste concluzii nu solicitau acţiune; ele cereau doar acceptare.
Ca toţi Paşii care rămân de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă. Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţa, cea care blocase întotdeauna intrarea lui Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare – în viaţa noastră. Credinţa, negreşit, este necesară, dar ea singură nu ajută. Puteam avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe Dumnezeu în afara vieţii noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce mijloace specifice, să-L lăsăm să intre. Pasul 3 reprezintă prima noastră încercare în acest sens. De fapt, reuşita întregului program AA va depinde de cât de bine şi de serios am încercat să ajungem la hotărârea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuie fiecare dintre noi.
Oricărui nou membru cu spirit practic, acest Pas îi pare greu, poate chiar imposibil. Indiferent de cât de mult îşi doreşte omul să încerce, cum anume poate proceda, pentru a-şi lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu pe care şi-L imaginează el? din fericire, noi – cei care am încercat acest lucru, cu aceleaşi îndoieli în suflet – vă putem asigura că orice om, absolut oricine, poate începe s-o facă. Mai putem adăuga şi că un pas mic, oricât de mic pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar am întredeschis uşa, constatăm că o putem deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o trânteşte şi-o închide la loc, cum se întâmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa în care folosim din nou cheia bunăvoinţei.
Poate că toate aceste par misterioase şi îndepărtate, ceva ca teoria relativităţii a lui Einstein sau ca o teoremă din fizica nucleară. Nu este deloc aşa. Haideţi să vedem cât de practic este totul. Fiecare bărbat sau femeie care a intrat in AA şi are intenţia să rămână, a făcut – fără să-şi dea seama – un început de Pas 3. oare n-a luat fiecare, în tot ce priveşte alcoolul, hotărârea de a-şi lăsa viaţa în grija, sub ocrotirea şi ghidarea Alcoolicilor Anonimi? Aceşti oameni au ajuns deja la bunăvoinţa de a renunţa la voinţa personală şi la ideile proprii, în favoarea celor sugerate de AA în privinţa alcoolului. Oricare membru nou simte că AA-ul este singurul port sigur în care mai poate ancora vasul său care este gata să se scufunde. Ei bine, dacă aceasta nu se cheamă a-şi lăsa voinţa şi viaţa în mâinile unei Providenţe proaspăt găsite, cum altfel să-i spunem?
Dar, să presupunem că instinctul protestează din nou – ceea ce este foarte posibil. Şi va spune: „Da, în ce priveşte alcoolul, cred că trebuie să mă ţin de AA, dar în celelalte privinţe, trebuie să rămân independent. Nu-mi pot permite să accept depersonalizarea. Dacă-mi supun fără încetare viaţa şi voinţa unui Altceva sau Altcineva, ce se va alege de mine? Voi arăta precum gaura unui covrig”. Aşa intră întotdeauna în joc instinctul şi logica, pentru a ne cultiva în continuare ego-ul, frânându-ne astfel dezvoltarea spirituală. Necazul este că, un asemenea mod de gândire este rupt de realitate. Faptele reale par să fie următoarele: cu cât devenim mai binevoitori faţă de dependenţa de o Putere superioară, cu atât suntem – de fapt- mai independenţi. Prin urmare, dependenţa – aşa cum este ea practicată în AA – este cu adevărat o cale către câştigarea adevăratei independenţe a spiritului.
Să examinăm, pentru o clipă, ideea de dependenţă în viaţa de zi cu zi. La acest nivel descoperim cu uimire cât suntem de dependenţi, în realitate; şi cât suntem de inconştienţi de această dependenţă. Orice casă modernă este echipată cu instalaţii electrice pentru energie şi lumină. Suntem încântaţi de această dependenţă; principala noastră speranţă este să nu cumva să ni se întrerupă furnizarea de curent electric. Acceptând astfel dependenţa de acest miracol al ştiinţei, ne simţim mai independenţi fizic. Şi nu numai că suntem mai independenţi, dar ne simţim mai comfortabil, mai protejaţi. Energia electrică ajunge peste tot unde avem nevoie de ea. Credincioasă omului şi fără să facă vreun zgomot, electricitatea – această stranie energie pe care puţini o înţeleg – ne satisface nevoi zilnice simple, precum şi nevoi dintre cele mai disperate. Ne-o poate spune, de pildă, cel suferind de poliomelită, închis într-un plămân de oţel şi care depinde – cu o încredere desăvârşită – de un motor, ca să-şi păstreze suflul vieţii.
Dar, în clipa în care este în joc autonomia noastră mintală sau emoţională, cât de repede ni se schimbă întreaga atitudine. Cât de mult insistăm asupra dreptului nostru de a decide singuri ce trebuie să gândim sau să facem. Cu siguranţă, vom cerceta fiecare problemă, pe toate feţele. Vom asculta politicos sfaturile altora, dar hotărârile urmează să fie toate ale noastre, personal. Nimeni nu se va atinge de independenţa noastră individuală la acest nivel. La urma urmei, gândim noi, nici nu poţi avea încredere deplină în nimeni. Suntem siguri că inteligenţa dublată de voinţă controlează cum trebuie viaţa noastră interioară şi ne garantează succesul în lumea de afară. Această filozofie curajoasă, în fiecare îşi asumă rolul de Dumnezeu sună frumos. Dar, la o probă decisivă, cât din ea mai stă în picioare? O privire atentă în oglindă dă răspunsul exact şi suficient, oricărui alcoolic.
Dacă imaginea din oglindă este de neîndurat (şi, de obicei, este aşa), el poate întoarce privirea către rezultatele obţinute de oameni normali, din vanitatea auto-mulţumirii. Pretutindeni în jur, va vedea oameni furioşi şi înspăimântaţi, o societate fărâmiţată în mii de bucăţele. Fiecare bucăţică le strigă celorlalte în faţă: „noi avem dreptate, nu voi!” Şi, fiecare grup de presiune, dacă are suficientă forţă îşi impune autoritatea, convins că numai el are dreptate. Pretutindeni, acelaşi fenomen se întâmplă şi la scară individuală. Acest exerciţiu uriaş de autoritate nu face decât să năruie şi mai multe pacea şi buna-înţelegere. Filosofia auto-mulţumirii vanitoase nu dă rezultate fericite. Simplu spus – ea nu este decât roata de sfărâmat oasele, a cărei finalizare este ruina.
De aceea, noi, cei care suntem alcoolici, ne putem considera într-adevăr norocoşi. Fiecare dintre noi ne-am sfărâmat câteva oscioare în roata voinţei ambiţioase şi am îndurat destulă tortură sub greutatea ei, ca să ajungem la bunăvoinţa de a căuta altceva mai bun. Deci, am ajuns în AA, nea-m admis înfrângerea şi am achiziţionat câteva rudimente de credinţă, mai degrabă prin jocul întâmplării, decât prin cel al vreunei virtuţi personale. Iar acum, tot prin acest joc al împrejurărilor, vrem să luăm hotărârea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unei Puteri superioare.
Observăm că termenul de „dependenţă” le este la fel de antipatic unor psihiatri şi psihologi, ca şi alcoolicilor. Exact precum prietenii noştri din lumea ştiinţei şi noi suntem conştienţi de faptul că există forme nocive de dependenţă. Am simţit multe dintre acestea pe pielea noastră. De pildă, nici una adult, bărbat sau femeie, nu face bine dacă devine prea dependent emoţional de un partener. Ar fi fost normal să fi fost „înţărcaţi” din vreme sau ar fi bine dacă s-ar trezi la realitate. Această formă de dependenţă defectuoasă i-a făcut pe mulţi alcoolici răzvrătiţi să ajungă la concluzia că orice fel de dependenţă ar fi intolerabil de dăunătoare. Dar dependenţa de un grup AA sau de o Putere superioară n-a produs nici o consecinţă nefericită.
Când a izbucnit al Doilea Război Mondial acest principiu a trecut, pentru prima dată, prin proba focului. Mulţi membri AA s-au văzut înrolaţi şi răspândiţi în lumea largă. Vor putea ei îndura disciplina, tirul, monotonia şi mizeriile războiului? Îi va ajuta, oare, genul de dependenţă deprins în AA, să răzbată deasupra dificultăţilor? Ei bine, i-a ajutat. Ba chiar s-au remarcat mai puţine recidive alcoolice şi crize emoţionale decât la cei rămaşi acasă. Ei au dovedit tot atâta capacitate de îndurare şi tot atâta curaj ca şi ceilalţi soldaţi. În Alaska, ori cu prilejul debarcării de la Salerno, dependenţa lor de o Putere superioară şi-a făcut efectul. Şi, departe de a fi o slăbiciune, această dependenţă a fost principala lor sursă de tărie.
Deci, cum anume poate cineva continua să-şi lase voinţa şi viaţa în grija Puterii superioare? Am văzut că persoana respectivă a făcut un prim pas când a început să se bazeze pe AA ca soluţie pentru problema sa cu alcoolul. În prezent, mai mult ca sigur că omul a ajuns să fie convins că are mai multe probleme decât numai alcoolul – şi că unele refuză să se rezolve, în ciuda hotărârii ferme şi a curajului de care dispune el. nimic nu pare să le clintească. Îl fac disperat de nefericit şi-i ameninţă proaspăta abstinenţă. Prietenul nostru este încă victima remuşcărilor şi a sentimentului de vinovăţie când se gândeşte la trecutul său. Amărăciunea îl copleşeşte încă, ori de câte ori îşi aminteşte de cei pe care îi invidiază sau îi urăşte. Insecuritatea financiară îl îmbolnăveşte. Şi intră în panică la gândul că alcoolul i-a ars toate punţile de siguranţă în urma lui. Cum o să mai îndrepte el vreodată prăpădul care a distrus afecţiunea familiei şi l-a separat de aceasta? Doar curajul şi voinţa, fără un ajutor, nu-i sunt de îndeajuns. Cu siguranţă, are nevoie să depindă de Altcineva sau Altceva.
La început, acest „altcineva” poate fi cel mai apropiat prieten AA. Omul nostru se bazează pe asigurarea că multele sale necazuri, acum devenite acute – pentru că nu mai poate folosi alcoolul să ucidă durerea – pot fi rezolvate. Desigur, naşul subliniază faptul că viaţa îi este încă scăpată din frâu, deşi este abstinent, deoarece abia a făcut un prim pas timid, în programul AA. A câştigat o perioadă mai lungă de abstinenţă, prin recunoaşterea alcoolismului şi prin participarea la câteva şedinţe AA, ceea ce este foarte bine, într-adevăr, dar de aici până la abstinenţa permanentă şi la o viaţă împlinită şi utilă, rămâne cale lungă. Este exact locul şi momentul pentru efectuarea următorilor Paşi ai programului AA. Numai o acţiune neîntreruptă, prin aceşti Paşi ca mod de viaţă, ne poate duce le rezultatele mult dorite.
Apoi, i se explică faptul că ceilalţi Paşi ai programului AA pot fi practicaţi cu succes numai după ce Pasul 3 a fost încercat cu hotărâre şi tenacitate. Această declaraţie poate îi va dezechilibra pe începători, care tocmai au trecut prin repetate dezumflări ale ego-ului şi cărora le-a sporit convingerea că voinţa umană nu are absolut nici o valoare. Au ajuns să fie convinşi – şi pe bună dreptate – că multe probleme, pe lângă cea a alcoolului, nu se vor îmblânzi, în urma unor impetuoase luări cu asalt, numai pe baza puterii individului. Dar acum apar situaţii în care anumite lucruri nu pot fi făcute decât de individul- însuşi. Singur-singurel, în lumina împrejurărilor specifice vieţii proprii, el are nevoie să-şi dezvolte calitatea bunăvoinţei. Odată ajuns la bunăvoinţă, numai el singur poate lua hotărârea de a trudi mai departe. Încercarea de a face aceasta este un act de voinţă personală. Toţi cei 12 Paşi ne solicită o strădanie personală susţinută, de a ne conforma principiilor exprimate de aceşti Paşi şi deci, voinţei lui Dumnezeu;-suntem convinşi de aceasta.
Începem să ne folosim voinţa personală cum se cuvine atunci când încercăm s-o punem în acord cu voia lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, aceasta a fost o minunată revelaţie. Tot necazul nostru provenise din folosirea greşită a puterii voinţei. Încercaserăm să ne bombardăm problemele cu ea, în loc să încercăm s-o armonizăm cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne privea. Sporirea posibilităţilor de a ne menţine pe acest drum este scopul Celor 12 Paşi AA, iar Pasul 3 ne deschide poarta.
Odată ce am căzut de acord cu aceste idei, ne este cu adevărat uşor să începem punerea în practică a Pasului 3. În toate clipele de tulburări emoţionale sau de nehotărâre, putem lua o pauză, căuta un strop de linişte şi rosti simplu, cu calm: Doamne, dă-mi seninătatea, să accept ceea ce nu pot schimba; curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc. Fie voia Ta – şi nu a mea”
FORMATUL ÎNTÂLNIRII ALCOOLICII ANONIMI
1. Deschiderea…….Un moment de linişte pentru alcoolicii care mai suferă încă.
2. Rugăciunea pentru Seninătate… “Doamne dă-mi Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, Curaj să schimb ceea ce pot şi Înţelepciune să le deosebesc. Fie voia Ta şi nu a mea”.
3. Roagă pe cineva să citească Preambulul:
Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtăşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului.
Singura cerinţa pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre.
AA-ul nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; nu doreşte să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză.
Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.
4. Persoana care conduce întâlnirea este rugată să se prezinte.
5. Roagă pe cineva să citească prima parte a Capitolului 5 din Cartea Mare a AA.
6. Întreabă dacă sunt noi membrii şi urează-le bun venit.
7. Roagă pe cei cere au băut în ziua respectivă sau se află la prima întâlnire să nu vorbească în timpul întâlnirii. Dacă vor dori, după întâlnire, cineva din grup va discuta cu ei.
8. Prezentarea tipului de întâlnire (închisă sau deschisă) şi a temei de discuţie fixată la precedenta întâlnire.
9. Se face o referire la politica Grupului “Speranţa”: a) fiţi cât de scurt posibil astfel încât toţi să poată să vorbească; b) încercaţi să spuneţi odată ce vreţi să spuneţi, acordând şi celorlalţi o şansa; c) dacă este o întâlnire tematică, vă rog să vă menţineţi la subiect; d) vă rog să lăsaţi orice confidenţă auzită în această încăpere după ce plecaţi.
Discuţii.
10. Referire la Tradiţia 7
11. Încheierea cu rugăciunea „Tatăl Nostru”.
1. Este necesar ca prosperitatea noastră comună să se afle pe primul loc; restabilirea personală depinde de unita¬tea Comunităţii A.A.
2. Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubi¬rii aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup.
3. Singura cerinţă pentru a deveni membru A.A. este dorinţa de a înceta băutul.
4. Este bine ca fiecare grup să fie autonom în toate privinţe¬le, cu excepţia chestiunilor care afectează alte grupuri sau A.A.-ul în ansamblu.
5. Nici un grup nu are alt stop primordial unic decât să transmită mesajul său alcoolicului care mai suferă.
6. Este foarte necesar ca nici un grup A.A. să nu sprijine, să nu finanţeze şi să nu intituleze ca A.A. nici un alt organism, înrudit sau nu cu Alcoolicii Anonimi, ca nu cumva problemele de bani, proprietate sau prestigiu să ne distragă de la obiectivul nostru primordial.
7. Este bine ca fiecare grup A.A. să se autofinanţeze după nevoi şi să refuze contribuţii din afară.
8. Este important ca Alcoolicii Anonimi să rămână mereu neprofesionişti, dar centrele noastre de servicii pot an¬gaja personal calificat.
9. Este bine ca A.A.-ul, ca şi comunitate, să nu aibă o or¬ganizare strictă vreodată, dar putem constitui consilii sau comitete de servicii direct responsabile faţă de cei în slujba cărora se află.
10. Comunitatea A.A. nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect exterior; este foarte important ca numele A.A.-ului să nu fie amestecat niciodată în controverse publice.
11. Politica noastră de relaţii publice se bazează mai degrabă pe atragere decât pe reclamă; ne este întotdeauna nece¬sară păstrarea anonimatului personal la nivel de presă, radio, film.
12. Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradiţiilor noas¬tre şi ne reaminteşte neîncetat să plasăm principiile deasupra personalităţilor.
CELE DOUĂSPREZECE TRADIŢII (Forma lungă)
Experienţa noastră, ca membri A.A., ne-a învăţat că:
1. Fiecare membru al Alcoolicilor Anonimi este doar o părtici¬că dintr-un mare întreg. Comunitatea A.A. trebuie să continue să existe; fără ea, cei mai mulţi dintre noi vom muri, mai mult ca sigur. De aceea, bunăstarea noastră comună vine pe primul loc, urmată imediat de cea individuală.
2. Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât o autoritate fundamentală: un Dumnezeu iubitor, aşa cum se poate exprima El în conştiinţa noastră de grup.
3. Este foarte necesar ca A.A-ul să se afle la dispoziţia tuturor celor care suferă de alcoolism. Din acest motiv, nu putem refuza să ajutăm pe nici unul dintre cei care vor să se însănătoşească. În plus, este de dorit ca adeziunea la A.A. să nu fie condiţionată de contribuţii băneşti sau de supunerea la nişte reguli. De îndată ce doi sau trei alcoolici se întrunesc, având abstinenţa ca scop prioritar, ei se pot considera un grup A.A., dacă acel grup nu are şi o altă afiliere.
4. În privinţa "politicii" sale interne, este necesar ca fiecare grup A.A. să răspundă în faţa unei singure autorităţi: conştiinţa grupului. Dar atunci când planurile unui grup privesc şi bunăstarea grupurilor învecinate, este nevoie să fie consultate şi acestea. De asemenea, nu este de dorit ca vreun grup sau comitet zonal ori vreun membru A.A. să facă ceva ce ar afecta profund A.A.-ul ca întreg, fără să se consulte mai întâi cu Administraţia Consiliului Serviciilor Generale. În astfel de cazuri, bunăstarea noastră comună este de o importanţă supremă.
5. Este necesar ca fiecare grup al Alcoolicilor Anonimi să constituie o entitate spirituală, care are un singur stop prioritar - acela de a transmite mesajul său alcoolicilor care mai suferă.
6. Problemele de bani, proprietate şi autoritate ne pot distrage mult prea uşor de la scopul nostru spiritual primordial. De aceea, considerăm că este bine ca orice proprietate, chiar dacă este de reală utilitate pentru A.A., să aparţină unei organizaţii sau societăţi cu administraţie ne-A.A., separând astfel aspectul material de cel spiritual. Este important ca grupul A.A., ca atare, să nu intre niciodată în afaceri. Organismele care sprijină A.A.-ul, precum cluburile sau spitalele, care nu pot funcţiona fără achiziţionarea şi gestionarea de proprietăţi, trebuie să funcţioneze separat de A.A., aşa încât grupurile A.A. să poată avea libertatea de a se detaşa oricând de astfel de organisme. În consecinţă, este necesar ca acestea să nu poarte numele de A.A. Administrarea lor trebuie să intre doar în responsabilitatea celor care le susţin financiar. Se pare că o administraţie A.A. este fructuoasă în cazul unora dintre cluburi, dar nu şi în acela al spitalelor sau al altor centre de sănătate, care trebuie să rămână exterioare A.A.-ului şi sub controlul direct al medicilor. Un grup A.A. poate coopera cu ori¬cine, dar nu este indicat ca această cooperare să meargă mai de¬parte, către afiliere (implicită sau explicită). Este nevoie ca grupul A.A. să rămână complet independent.
7. Este important ca problema banilor să fie rezolvată exclusiv prin autofinanţare, adică prin contribuţiile benevole ale membrilor. Considerăm că este înţelept să se ajungă la metoda autofinanţării cât mai curând după constituirea grupului; că orice solicitare publică de fonduri în numele Alcoolicilor Anonimi este deosebit de primejdioasă, indiferent de cine o face - grupurile A.A., cluburile, spitalele sau alte organisme exterioare; că acceptarea de donaţii mari din orice sursă sau de contribuţii care implică obligaţii de orice fel, este neînţeleaptă. Considerăm ca îngrijorătoa¬re orice acumulări de fonduri care depăşesc nivelul unei rezerve prudente pentru nevoile reale ale grupului. Experienţele repetate ne-au arătat că nimic nu ne poate distruge mai sigur moştenirea spirituală decât disputele inutile cu privire la proprietate, bani şi autoritate.
8. Este foarte important ca Alcoolicii Anonimi să rămână pentru totdeauna o comunitate fără specialişti. Prin specialişti înţelegem persoane experte în psihologia alcoolismului, care sunt angajate sau care acordă consultaţii cu plată. Putem utiliza, la nevoie, serviciile unor alcoolici calificaţi ca psihologi (ca să nu fie nevoie să angajăm ne-alcoolici) şi-i putem recompensa financiar. Dar serviciul adus în cadrul "Pasului 12", aşa cum se practica el în A.A., urmează să se facă întotdeauna pe gratis.
9. Fiecare grup A.A. necesită doar un minim de organizare. Conducerea cea mai bună este cea prin rotaţie. Grupurile mici îşi pot alege un secretar; grupurile mari supun rotaţiei un comitet; grupurile din oraşele mari îşi formează un comitet central sau intergrupal, pentru care este nevoie de un secretar cu normă întreagă. Administraţia Serviciilor Generale constituie, de fapt, comitetul serviciilor generale ale Alcoolicilor Anonimi. Membrii acestuia au rolul de paznici ai Tradiţiilor noastre şi administrează banii din contribuţiile voluntare care servesc sprijinirii financiare a Biroului Serviciilor Generale, de la New York. Grupurile conferă celor din Administraţia Serviciilor Generale autoritatea de a se ocupa de relaţiile noastre publice şi prin ei este garantată integritatea principalei noastre reviste, The A.A. Grapevine ("Viţa de vie a A.A.-ului"*Cititorul va înţelege mai bine umorul membrilor A.A. care au optat pentru acest titlu, dacă va şti că în engleza americană, în jargon, "grapevine" este echivalentul jargonului românesc "radio şanţ ". [Nota trad]
. Toţi reprezentanţii din conducerea A.A.-ului sunt aleşi dintre acei membri care au dovedit că sunt animaţi de spiritul dăruirii de sine. În calitatea de conducători ai A.A.-ului, ei nu sunt decât slujitori de încredere şi cu experienţă, care acţionează spre binele întregii Comunităţi. Titlurile nu le conferă nici un fel de autoritate reală; ei nu guvernează. Ca să poată sluji cu folos, ei trebuie mai întâi să se bucure de respectul general al membrilor A.A.
10. Este imperios necesar că nici un grup sau membru A.A. să nu exprime vreodată opinii în numele Comunităţii A.A. - în spe¬cial opinii care ar duce la controverse de natură politică, de luptă împotriva alcoolului, de reforme morale sau sociale ori de crez religios. Grupurile de Alcoolici Anonimi nu se opun nimănui şi nu pot exprima nici o opinie referitoare la astfel de subiecte.
11. Este bine ca relaţiile noastre cu marele public să se carac¬terizeze prin anonimatul personal. Considerăm că este necesar ca A.A.-ul să evite reclama senzaţională. Este bine ca numele şi foto¬grafiile noastre, în calitate de membrii A.A., să nu fie făcute publi¬ce prin mass-media. Este important ca relaţiile noastre publice să fie călăuzite după principiul atracţiei, nu al reclamei. Nu este niciodată nevoie să ne aducem singuri elogii. Simţim că este mai bine să-i lăsăm pe prieteni să ne recomande.
12. Şi în fine, noi, Alcoolicii Anonimi, considerăm că princi¬piul anonimatului are o semnificaţie spirituală imensă. El ne ajută să nu uitam să plasăm principiile deasupra personalităţilor şi să practicăm o smerenie reală - cu scopul ca binecuvântarea de care ne bucurăm să nu ne dea niciodată "fumuri" şi ca să trăim mereu cu cea mai profundă recunoştinţă faţă de Cel Care domneşte peste noi toţi.
EXPERIENŢA SPIRITUALĂ
Termenii de „experienţă spirituală” şi „trezire spirituală” sunt folosiţi de multe ori în această carte care, la o lectură atentă, arată ca schimbarea de personalitate necesară pentru a aduce cu sine însănătoşirea din alcoolism, s-a manifestat în cazul nostru într-o mare varietate de forme.
Însă este adevărat că prima ediţie a cărţii noastre i-a lăsat pe mulţi cititori cu impresia că aceste schimbări de personalitate (sau trăiri religioase) ar trebui să fie neapărat bruşte şi spectaculoase. Din fericire pentru toată lumea, această concluzie este eronată.
În primele capitole, sunt descrise câteva asemenea schimbări drastice şi bruşte. Deşi nu a fost în atenţia noastră să creăm o astfel de impresie, mulţi alcoolici au tras concluzia că, pentru a-şi reface sănătatea, ar trebui să ajungă să fie „conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu” printr-o revelaţie imediată, copleşitoare, după care să urmeze imediat o vastă schimbare în starea de spirit şi în perspectiva asupra vieţii.
Pentru membrii Comunităţii A.A., al căror număr creşte fără încetare, astfel de transformări – deşi frecvente – nu constituie defel o regulă. Majoritatea trăirilor noastre sunt ceea ce psihologul William James (*Psiholog şi filosof american (1842-1910). [Nota trad.]) numea „experienţe instructive” care se produc încet, cu vremea. Deseori prietenii debutantului în A.A. îi văd transformarea cu mult timp înainte ca le să fie conştient de acest fenomen. În cele din urmă, va descoperi că s-a schimbat foarte profund în modul în care reacţionează la viaţă, precum şi că n-ar fi putut provoca el singur o asemenea schimbare. Ce se petrece acum în câteva luni, în rare cazuri s-ar fi putut petrece după ani şi ani e autodisciplină. Cu foarte puţine excepţii, membrii A.A. descoperă că au dat peste o neaşteptată resursă interioară, pe care o pot identifica imediat ca propria lor concepţie despre puterea Superioară. Cei mai mulţi dintre noi considerăm că a fi conştienţi de prezenţa unei Puteri superioare nouă înşine constituie esenţa trăirii noastre spirituale. Acei membrii A.A. care au şi o credinţă religioasă, spun că sunt „conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu”. Dorim să insistăm asupra faptului că experienţa noastră ne dovedeşte că orice alcoolic care are capacitatea de a-şi privi problemele cu onestitate se poate restabili – cu condiţia de a rămâne, măcar puţin, deschis la conceptele spirituale. Alcoolicul nu poate fi învins decât de propria sa atitudine bătăioasă de respingere sau de intoleranţă. După părerea noastră, latura spirituală a programului nu trebui să stea în calea nimănui ca o piedică. Reuşita însănătoşirii este condiţionată doar de bunăvoinţă, onestitate şi o minte deschisă – însă acestea sunt indispensabile.
“Există un principiu care blochează receptarea oricărei informaţii, care poate rezista oricăror dovezi şi care reuşeşte întotdeauna să-l ţină pe om în necontenită ignoranţă – şi anume, principiul care constă din a respinge ceva cu dispreţ, înainte de cerceta despre ce este vorba.”
Herbet Spencer
Filosof englez (1820-1903)
PAŞII ALCOOLICILOR ANONIMI
PASUL 1
“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că
nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.”
Care om ţine să-şi recunoască înfrângerea totală? Practic, nimeni – desigur. Toate instinctele naturale se răzvrătesc împotriva ideii de neputinţă personală. Este într-adevăr groaznic să recunoaştem că, ducând paharul la gură, ne-am pervertit mintea într-o asemenea obsesie a băutului destructiv, încât numai un act Providenţial ne-ar mai putea salva.
Nu există alt eşec mai mare. Alcoolul, devenit acum creditorul rapace, ne absoarbe toată autonomia şi toată voinţa de a opune rezistenţa presiunilor sale. Odată ce acceptăm acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completă.
Dar, la scurt timp după intrarea în AA, obţinem o perspectivă nouă asupra acestei stări de umilinţă. Pricepem că doar printr-o înfrângere absolută devenim capabili de primii paşi spre eliberare şi putere. Faptul că ne admitem neputinţa personală se dovedeşte, în final, temelia solidă pe care se poate construi o viaţă fericită şi care are un rost.
Ştim că prea puţine lucruri bune i se pot întâmpla unui alcoolic intrat în AA, dacă el nu şi-a acceptat mai întâi devastatoarea slăbiciune, cu toate consecinţele ei. Abstinenţa lui – dacă există – va fi precară, dacă nu-şi impune acest act de umilinţa el singur. Nu va găsi nici o urmă de fericire. Este unul dintre faptele de viaţă AA – dovedit, şi imposibil de tăgăduit. Principiul că nu vom găsi tăria durabilă până nu ne vom admite mai întâi înfrângerea completă, este puternica rădăcină din care a încolţit şi a înflorit Comunitatea noastră.
Când am fost pentru prima dată îndemnaţi să ne recunoaştem înfrângerea, cei mai mulţi dintre noi ne-am revoltat. Intraţi în AA, ne aşteptam să ni se predea lecţii de încredere în sine. Atunci, ni s-a spus că, în ce privea alcoolul, încrederea în sine nu ne folosea la nimic; de fapt, ea era marele nostru handicap. Naşii noştri ne-au explicat că eram victimele unei obsesii mintale, pe cât de puternică, pe atât de perfidă, încât nici o cantitate de putere de voinţă omenească n-o putea învinge. Ei spuneau că este pur şi simplu imposibil să stăpânim o asemenea obsesie doar prin puterea voinţei, fără ajutor. Adâncindu-ne, fără menajamente, dilema, naşii ne-au scos în evidenţă sensibilitatea crescândă la alcool – alergia, cum o numeau ei. Tiranul alcool mânuia o sabie cu două tăişuri împotriva noastră: mai întâi, ne-a pălit cu o nevoie imperioasă, carene-a condamnat la continuarea băutului, cu orice preţ; apoi, cu o alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa în cursul acestui proces. Mult prea puţini au fost aceia care, asaltaţi astfel, să reuşească vreodată să obţină o victorie de unul singur. Statistic, era dovedit că alcoolicii nu şi-au revenit aproape niciodată prin forţe proprii. Şi aşa a tot fost, de când a stors omul prima dată strugurii.
În anii de debut ai Comunităţii AA, acest adevăr amar a putut fi înghiţit şi digerat doar de cele mai disperate cazuri. Chiar şi aceste epave, aflate cu un picior în groapă, găseau deosebit de dificil să priceapă cât de disperată era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reuşit; şi când au ajuns să se agaţe de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apucă un colac de salvare, s-au făcut bine, aproape fără excepţie. Acesta este motivul pentru care prim ediţie a cărţii Alcoolicii Anonimi, apărută când existau puţini membri, nu relata decât astfel de cazuri extreme. Mulţi alcoolici mai puţin disperaţi au încercat metoda AA, dar n-au reuşit, pentru că nu s-au putut recunoaşte neputincioşi.
Cu o colosală satisfacţie, constatăm că lucrurile s-au schimbat în următorii ani. Alcoolici care nu-şi pierduseră sănătatea fizică, familia, serviciul –ba, chiar mai aveau şi două maşini în garaj – începeau să-şi depisteze alcoolismul. Pe măsură ce numărul acestora creştea, li s-au adăugat tinerii, care abia începuseră experienţa alcoolismului. Aceştia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care îl traversaserăm noi, ceilalţi. Oare cum au reuşit ei să facă Pasul 1, care ne cere să admitem că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră?
Era evident necesară ridicarea “limitei de jos” – pe care o atinseserăm cei mai mulţi dintre noi – la nivelul afecţiunii lor alcoolice. Privind retrospectiv cariera noastră de băutori, puteam demonstra că ne scăpaserăm de sub control, cu ani de zile înainte de a ne da noi seama; că, deja atunci, băutul nu mai era un simplu obicei; că rea deja începutul progresiei fatale. Celor care se îndoiesc, le putem spune: “Poate că, în fond, nici nu sunteţi alcoolic. Ce-ar fi să încercaţi, încă o vreme, să beţi controlat, fără să daţi uitării ce v-am povestit noi despre alcoolism?” această atitudine a adus rezultate concrete şi imediate. Atunci am descoperit că, odată ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevărată a bolii sale, acesta din urmă nu mai putea fi acelaşi ca înainte. După fiecare nouă beţie, omul îşi spunea: “Poate că aceşti AA au dreptate…”. La capătul unor astfel de experienţe repetate, adesea cu ani înainte ca marile necazuri să înceapă, se întorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi. Doamna Damigeană însăşi devenise cel mai bun avocat al nostru.
De ce se insistă atât asupra ideii că fiecare alcoolic trebuie să fi atins fundul sacului, înainte de toate? Răspunsul este că puţini ar fi aceia care ar încerca sincer să-şi aplice programul AA, până n-au atins acest prag de jos al lor. Căci, punerea în practică a următorilor unsprezece Paşi AA, înseamnă adoptarea unor atitudini şi acţiuni pe care cel ce bea încă nici n-ar visa să le adopte. Care om îşi doreşte să fie riguros de onest şi de tolerant? Cine vrea să-şi mărturisească defectele în faţa altuia şi să încerce să repare relele făcute? Cine se sinchiseşte de o Putere Superioară, darămite de meditaţie şi rugăciune? Cine vrea să-şi sacrifice timpul şi energia, încercând să transmită mesajul AA următorului suferind? Nu: alcoolicul de rând, egocentric până la extrem, nu se sinchiseşte de alt suferind decât dacă trebuie s-o facă pentru a supravieţui el însuşi.
Biciuiţi de alcoolism, ajungem în AA şi aici descoperim natura fatală a situaţiei noastre. Atunci-şi numai atunci – ne deschidem sufletul şi ascultăm ce ni se spune, aidoma celor aflaţi cu un picior în groapă. Din acel moment, suntem gata să facem orice, numai să scăpăm de această obsesie, ce nu cunoaşte mila.
PASUL 2
“Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă
înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.”
De îndată ce citesc Pasul 2, cei mai mulţi debutanţi AA se văd confruntaţi cu o dilemă, uneori foarte serioasă. De câte ori nu i-am auzit plângându-se cu voce tare: “Ia uitaţi-vă ce ne-aţi făcut! Ne-aţi convins că suntem alcoolici şi că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră. După ce ne-aţi redus la stadiul acesta de neputinţă totală, acum veniţi şi ne spuneţi că numai o Putere superioară ne poate lua obsesia. Unii dintre noi nu vrem să credem în Dumnezeu; alţii, nu putem crede; iar alţii, care credem ca există Dumnezeu, n-avem nici o urmă de încredere că El va săvârşi acest miracol. Da, ne-aţi tras pe sfoară – şi acum, unde op s-ajungem?”
Să-l abordăm mai întâi pe cel care spune că nu vrea să creadă în Dumnezeu – cazul beligerant. El se află într-o stare mintală care poate fi descrisă drept sălbatică, şi nu altfel. Întreaga sa filosofie de viaţă, de care este atât de mândru, se vede ameninţată. Este şi aşa destul de penibil, crede el, că trebuie să admită că alcoolul îi este stăpân absolut. Şi acum, că şi-a muşcat din inimă, ca să recunoască acest lucru şi rana e încă proaspătă, se vede faţă în faţă cu ceva realmente imposibil de făcut. Cât de mult iubeşte sufletul lui gândul că omul – ridicat atât de majestuos de la stadiul de celulă unică a materiei primordiale – este vârful de lance al evoluţiei şi prin urmare, singurul zeu al universului său! Trebuie să renunţe el la acest crez ca să-şi salveze viaţa? Văzându-l în această situaţie, naşul lui AA surâde, de obicei. Noul venit crede că nu se mai ţine decât de un fir de pai: că acesta nu este decât începutul sfârşitului. Şi aşa şi este – este începutul sfârşitului vechii sale vieţi şi începutul scufundării sale într-una nouă. Probabil că naşul îi va spune : “Uşurel! Cercul de foc, prin care trebuie să sari, este cu mult mai larg decât crezi tu. Cel puţin aşa am descoperit în situaţia mea. Şi la aceeaşi constatare a mai ajuns şi un prieten de-al meu, acre mai fusese pe vremuri vice-preşedintele Societăţii Americane a Ateilor; când a sărit prin cercul acela, zice el acum, mai aveau loc să sară câţiva pe lângă el.”
“Ei bine, ştiu că-mi spui adevărul”, continuă debutantul. “Nu mă îndoiesc că AA-ul este plin de oameni care, odată, gândiseră ca mine acum. Dar, în asemenea condiţii, cum poate cineva ‘s-o ia uşurel’? asta vreau să ştiu.”
“Iată într-adevăr o întrebare bună”, aprobă naşul. “Cred că pot spune exact cum să faci, sa nu mai fi încordat. Nici nu-i prea greu de făcut. Dacă vrei, ia în considerare aceste trei constatări; unu: Alcoolicii Anonimi nu-ţi pretind credinţă – toţi paşii aceştia sunt doar sugestii; doi: ca să ajungi la abstinenţă şi apoi să ţi-o poţi menţine, nu-i nevoie să înghiţi întreg Pasul 2, în chiar clipa aceasta – privind în urmă, constat că şi eu l-am servit cu bucăţica; şi, trei: tot ce-ţi trebuie este un spirit deschis cu adevărat. Lasă baltă chestiunile de controversă şi nu-ţi mai frământa creierul cu profunde întrebări de genul: ce-a fost mai întâi, oul sau găina. Îţi repet: de ce ai tu nevoie acum, este un spirit deschis.”
Apoi, naşul spune: “Uite, de exemplu, cazul meu. Am o pregătire ştiinţifică. Automat, am respectat, am venerat ştiinţa, am avut chiar un cult pentru ea. De fapt, şi acum am acelaşi sentimente, mai puţin cultul. Profesorii susţineau în faţa mea, iar şi iar, principiul de bază al oricărui progres ştiinţific: cercetare, şi iar cercetare, căutări neîntrerupte ale unui spirit deschis. Când am aruncat prima privire asupra metodei AA, am avut exact reacţia ta. AA-ul este total neştiinţific; n-am cum să înghit aşa ceva, gândeam eu. Nici prin cap nu-mi trecea să mă opresc asupra acestui nonsens.
Curând, m-am deşteptat. Nu puteam să nu admit că metoda AA dădea rezultate. Şi încă prodigioase. Am constatat că atitudinea mea asupra AA-ului fusese orice în afară de ştiinţifică. Nu AA-ul avea spiritul încuiat, ci eu. În clipa în care am încetat atitudinea contestatară, am început să văd şi să simt. Imediat după aceea, Pasul 2 a început să-mi pătrundă în viaţă, treptat şi cu blândeţe. Nu-ţi pot spune cu precizie cu ce ocazie, sau în ce zi, am ajuns să cred într-o Putere superioară mie, dar, sigur, am această credinţă acum. Ca s-o obţin, n-a fost nevoie decât să încetez lupta şi să pun în practică restul programului AA, cu tot entuziasmul de care eram în stare.
Desigur, asta nu-i decât o opinie personală, bazată pe propria experienţă. Trebuie să-ţi spun chiar acum că poţi fi sigur de ceva: membrii AA au păşit pe căi de o mare varietate în căutarea credinţei. Dacă nu te atrage poteca sugerată de mine, vei descoperi mai mult ca sigur o alta, pe placul tău. Este suficient să priveşti în jur şi să asculţi. Mulţi ca tine şi-au început soluţionarea problemei prin metoda substituţiei. Poţi, dacă vrei, să faci din Comunitatea AA-însăşi, “puterea ta superioară”. Ai aici un grup foarte mare de oameni, care şi-au rezolvat problema legată de alcool. Din acest punct de vedere, ei constituie împreună – fără îndoială – o putere mai mare decât tine singur, care n-ai ajuns, nici pe departe, la o soluţie. Fii sigur că poţi avea încredere în ei. Şi acest minimum de credinţă este destul. Vei găsi mulţi membri care au trecut, exact în acest mod, pragul credinţei. Toţi îţi vor spune că, odată pragul trecut, credinţa lor a crescut şi s-a adâncit. Eliberaţi din obsesia alcoolului, cu viaţa inexplicabil de transformată, ei au ajuns să creadă într-o putere superioară şi cei mai mulţi au început să vorbească despre Dumnezeu.”
Să vedem acum cazul celor care au avut odată o credinţă, dar şi-au pierdut-o. Aici intră cei care au alunecat în indiferenţă, cei plini de sine, care şi-au ridicat toate punţile de legătură, cei care au acumulat prejudecăţi la adresa religiei, precum şi cei care au adoptat o atitudine de sfidare deoarece Dumnezeu nu le-a împlinit pretenţiile. Ce spune experienţa AA în legătură cu existenţa vreunei şanse pentru aceşti oameni de a-şi regăsi credinţa?
Uneori, metoda AA li se pare mai grea celor care şi-au pierdut credinţa sau care au ajuns s-o respingă până la urmă, decât celor care nu au avut-o niciodată, căi ei cred că au încercat să creadă, fără să obţină rezultatele aşteptate. Au încercat şi calea credinţei, şi calea necredinţei. Din moment ce ambele căi s-au dovedit pline de dezamăgiri şi amărăciune, au ajuns la concluzia că nu ar mai avea încotro s-o apuce. Indiferenţa, auto-suficienţa iluzorie, prejudecăţile şi atitudinea de sfidare faţă de Dumnezeu, se dovedesc adesea, pentru aceşti oameni, obstacole mai solide şi mai teribile decât cele pe care le ridică un agnostic nehotărât sau un ateu militant. Religia spune că existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită; agnosticul spune că nu poate fi dovedită; iar ateul susţine dovezi ale inexistenţei lui Dumnezeu. În mod evident, dilema celui care s-a îndepărtat de credinţă este de fapt o profundă tulburare sufletească. Se consideră pierdut, departe de confortul oricărei convingeri. Nu poate atinge nici cel mai mic grad de siguranţă – a credinciosului sau a agnosticului sau a ateului. Este un om complet dezorientat.
O mulţime de membrii AA îi pot spune: ‘’Da, ne îndepărtasem şi noi de credinţa deprinsă în copilărie. Ne era imposibil să mai fim credulii, naivii de atunci. Ne bucurăm, desigur, ca familia şi religia ne educaseră în spiritul anumitor valori. Mai eram convinşi, încă, de faptul că era necesar să fim cât de cât oneşti, toleranţi şi drepţi – că era nevoie ş fim ambiţioşi şi harnici. Trăim cu convingerea că aceste reguli. De fair play şi decenţa, erau îndeajuns.
Din moment ce succesul material nu avea nevoie decât de aceste elemente de bază şi am obţinut acel succes, simţeam că eram pe punctul de a reuşi în viaţă. Ideea ne înviora şi ne făcea fericiţi. La ce să ne mai batem capul cu abstracţiunile teologice sau cu sarcinile religioase, ori cu starea sufletului, aici sau în viaţa de apoi? Aici şi acum, erau destul. Voinţa de a învinge ne va scoate mereu la liman. Dar, alcoolul a început să ne joace pe degete. În final, când a reuşit să ne reducă la zero şi când am văzut că, încă o lovitură, şi am ieşit din joc pentru totdeauna – ne-am simţit nevoiţi să ne regăsim credinţa pierdută. Şi ne-am redescoperit-o în AA. Ţi se poate întâmpla şi ţie.”
Acum, ajungem la un alt gen de problemă: aceea a intelectualului care se complace în auto-suficienţă. Acestuia, mulţi AA îi pot spune: Da, am fost ca tine – mult prea deştepţi, ca să ne facă asta vreun bine. Adoram să ni se admire precocitatea cu glas tare. Ne foloseam de educaţia primită ca să umflăm baloanele orgoliului, deşi aveam grijă să ne se vadă. Nutream în taină sentimentul că puteam pluti deasupra restului lumii numai prin forţa creierului nostru progresul ştiinţifice spune că nu există nimic ce omul să nu poată face. Cunoaşterea este atotputernică. Intelectul uman supune natura. De vreme ce eram mai sclipitori decât cei mai mulţi semeni (aşa credeam noi) era de-ajuns să gândim ca să culegem roadele oricărei victorii. Zeul intelectului a luat locul Dumnezeului părinţilor noştri. Dar, din nou, Doamna Damigeană avea cu totul alte idei. Noi, care câştigaserăm atât de uşor totul, am ajuns să pierdem mereu. Am înţeles că, ori ne revizuim poziţia, ori murim. În AA, am dat peste mulţi care gândiseră ca şi noi. Aceştia ne-au ajutat să revenim la dimensiunea noastră normală. Prin exemplul lor, ne-au arătat ca smerenia şi intelectul pot fi compatibile, cu condiţia să plasăm smerenia pe primul loc. Când ne-am apucat să procedăm aşa, am primit darul credinţei, o credinţă care funcţionează. Această credinţă este şi la îndemâna ta.”
O mulţime de membri AA spun: “Noi am fost pur şi simplu dezgustaţi de religie şi de învăţăturile ei. Biblia, ziceam noi, e plină de absurdităţi; o puteam cita pe capitole şi versete, dar unde erau promisele fericiri? Pe alocuri, găseam şi principii morale groaznic de bune; în alte locuri, groaznic de stupide. Însă, ne revolta cel mai mult moralitatea bigoţilor. Denunţam în gura mare ipocrizia şi falsa Devoţiune a acestora, de care dădeau dovadă şi când băteau mătănii prin biserici. Cum ne mai plăcea să strigăm în faţă faptul zdrobitor că milioane de ‘credincioşi’ se mai ucideau între ei, în numele lui Dumnezeu. Toate acestea însemnau, desigur, că substituiam o gândire negativă, celei pozitive. În AA, am ajuns să recunoaştem că acel gen de gândire ne hrănise ego-ul. Tocând mărunt păcatele unora dintre credincioşi, ne simţeam superiori faţă de ei. În plus, puteam astfel ocoli examinarea propriilor noastre slăbiciuni. Ipocrizia, atât de superior condamnată de noi la alţii, era exact unul dintre marile noastre defecte. Această falsă respectabilitate ne-a rătăcit de la credinţă. Dar, în fine, ajunşi în AA, am învăţat mult mai multe. ”
Aşa cum au observat adesea psihiatrii, atitudinea de sfidare este trăsătura caracteristică a multor alcoolici. Nu este, deci, de mirare că mulţi dintre noi am avut perioada noastră de sfidare a lui Dumnezeu-Însuşi; aceasta, uneori, fiindcă Dumnezeu nu ne livra bunătăţile vieţii pe care I le specificam noi, ca nişte copii lacomi, ce întocmesc liste imposibile pentru Moş Crăciun; dar, cel mai adesea, ni se părea că eram năpăstuiţi de soartă şi că, în cele mai grele clipe, Dumnezeu părea că ne abandonase.
Fata pe care o doream de nevastă, avea alte planuri; ne rugam lui Dumnezeu s-o facă să şi le schimbe, dar ea rămânea la ale ei. Ne rugam pentru copii sănătoşi, şi aveam copii bolnavi sau nu aveam deloc. Ne rugam pentru promovare la serviciu, dar promovarea nu venea. Persoane dragi, de care depindeam cu toată inima, erau răpite de lângă noi, prin aşa numitele vreri ale lui Dumnezeu. Apoi, am devenit beţivani şi i-am cerut lui Dumnezeu să pună capăt acestui lucru. Dar nu s-a întâmplat aşa şi ni s-a părut o mare cruzime din partea Lui. ‚Fie afurisită, credinţa asta!’, ne-am zis.
Când am întâlnit Comunitatea AA, ne-a apărut clar, în faţa ochilor, eroarea săvârşită prin această sfidare. Niciodată nu-l întrebaserăm pe Dumnezeu care era voia Lui pentru noi; în schimb, îi spuneam noi Lui cum ar trebui să stea lucrurile. Am înţeles că nimeni nu poate şi să creadă în Dumnezeu şi să-L desfidă, în acelaşi timp. Să credem, însemna să ne bazăm pe el, nu să-L sfidăm. În AA, am văzut roadele acestei credinţe: bărbaţi şi femei fuseseră salvaţi din faţa catastrofei finale, a consumului de alcool. I-am văzut întâmpinând, şi depăşind, dureri şi încercări ale vieţii. I-am văzut apoi acceptând calm situaţii imposibile, fără să fugă de ele, fără să înjure sau să acuze. Aceasta nu era doar o credinţă oarecare; era o credinţă care funcţiona în orice condiţii. Şi am tras concluzia că, oricare ar fi preţul umilinţei de data aceasta – îl vom plăti.”
Acum, să ne oprim la omul care nu şi-a pierdut credinţa, dar care încă duhneşte a băutură. El se crede foarte pios. Respectă cu scrupulozitate perceptele religioase. Este convins că mai crede în Dumnezeu, dar are bănuiala că Dumnezeu nu mai crede în el. face o promisiune solemnă peste alta. După fiecare, nu numai că bea din nou, dar o face şi mai lată decât data trecută. Încearcă voiniceşte să lupte cu alcoolul, implorând ajutorul lui Dumnezeu, dar acest ajutor nu vine. Şi atunci, unde e problema lui?
Pentru preoţi, medici, prieteni şi familie, alcoolicul care are intenţii bune şi-şi dă toată silinţa este o enigmă sfâşietoare. Dar nu şi pentru majoritatea membrilor AA. Un mare număr dintre noi am fost exact ca şi el şi am găsit cheia enigmei. Răspunsul este legat de aspectul calitativ al credinţei, nu de cel cantitativ. Aici era orbirea noastră: credeam că suntem umili, dar –în realitate – nu eram. Credeam că practicăm principiile religioase cu seriozitate, când – la o evaluare atentă – am constatat cât de superficiali fuseserăm. Sau, căzând în cealaltă extremă, ne bălăciserăm în emoţionalisme pe care le luam drept sentimente religioase. În ambele cazuri, ceruseră ceva, fără să dăm nimic. Adevărul e că interiorul nostru avea nevoie de curăţenie generală, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să poată pătrunde acolo şi să ne ia obsesia. Sub nici o formă nu ne făcuserăm nici un inventar interior, profund şi serios; nu încercasem să reparăm relele sau să întindem o mână cuiva, fără să cerem ceva în schimb. Nici măcar nu ne rugaserăm cuviincios. Ziceam mereu: „împlineşte-mi dorinţele”, în loc de „Fie voia Ta!”. Nu înţelegeam o iotă despre iubirea lui Dumnezeu sau a aproapelui. De aici, toate decepţiile şi incapacitatea de a primi graţia care ne putea reda sănătatea mintală.
Sunt foarte puţini acei alcoolici care să aibă o cât de vagă idee despre cât sunt de iraţionali, sau care – văzând cât sunt de iraţionali – să suporte acest adevăr. Unii se vor auto-intitula „băutori-problemă”, dar nu vor putea îndura sugestia că sunt foarte bolnavi mintal. Sunt ţinuţi în această ignoranţă şi de lumea care nu înţelege diferenţa dintre băutul normal şi alcoolism. „A fi normal” este „a fi în toate minţile”. Nici un alcoolic, ajuns la abstinenţă şi care îşi analizează comportarea destructivă – fie asupra mobilei din sufragerie, fie asupra fibrei sale morale – nu poate susţine că a fost „zdravăn la minte”.
Astfel, Pasul 2 este puntea noastră de legătură, numitorul nostru comun. Agnostici, atei sau foşti credincioşi, ne unim prin acest Pas. Umilinţa autentică şi mintea deschisă ne pot conduce spre credinţă. Şi fiecare şedinţă AA este o asigurare în plus că Dumnezeu ne va restabli mintal, dacă avem o relaţie corectă cu El.
PASUL 3
„Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în
grija unui Dumnezeu aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi.”
Când facem Pasul 3 este ca şi când am deschis o uşă care, supă toate aparenţele, este încă zăvorâtă. Deci, tot ce ne trebuie este o cheie, precum şi hotărârea de a deschide larg acea uşă. Există o singură cheie: ea se numeşte bunăvoinţă. Odată descuiată cu bunăvoinţă, uşa se deschide de la sine, şi dincolo de ea, putem citi o inscripţie: „Acesta este drumul către o credinţă care funcţionează”. În primii doi Paşi eram invitaţi să reflectăm. Am văzut că eram neputincioşi asupra alcoolului, dar şi că un dram de încredere, fie ea şi în AA-ul însuşi, este posibilă oricui. Aceste concluzii nu solicitau acţiune; ele cereau doar acceptare.
Ca toţi Paşii care rămân de făcut în continuare, Pasul 3 ne duce spre o acţiune pozitivă. Numai prin acţiune ne putem rupe de propria voinţa, cea care blocase întotdeauna intrarea lui Dumnezeu – sau, dacă doriţi, a unei Puteri Superioare – în viaţa noastră. Credinţa, negreşit, este necesară, dar ea singură nu ajută. Puteam avea o credinţă şi, totuşi, să-L ţinem pe Dumnezeu în afara vieţii noastre. De aceea, problema devine acum tocmai cum, şi prin ce mijloace specifice, să-L lăsăm să intre. Pasul 3 reprezintă prima noastră încercare în acest sens. De fapt, reuşita întregului program AA va depinde de cât de bine şi de serios am încercat să ajungem la hotărârea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuie fiecare dintre noi.
Oricărui nou membru cu spirit practic, acest Pas îi pare greu, poate chiar imposibil. Indiferent de cât de mult îşi doreşte omul să încerce, cum anume poate proceda, pentru a-şi lăsa voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu pe care şi-L imaginează el? din fericire, noi – cei care am încercat acest lucru, cu aceleaşi îndoieli în suflet – vă putem asigura că orice om, absolut oricine, poate începe s-o facă. Mai putem adăuga şi că un pas mic, oricât de mic pentru început, este absolut suficient. Odată ce am introdus cheia bunăvoinţei în lacăt şi doar am întredeschis uşa, constatăm că o putem deschide şi mai larg. Chiar dacă voinţa proprie o trânteşte şi-o închide la loc, cum se întâmplă adesea, uşa se va deschide întotdeauna, în clipa în care folosim din nou cheia bunăvoinţei.
Poate că toate aceste par misterioase şi îndepărtate, ceva ca teoria relativităţii a lui Einstein sau ca o teoremă din fizica nucleară. Nu este deloc aşa. Haideţi să vedem cât de practic este totul. Fiecare bărbat sau femeie care a intrat in AA şi are intenţia să rămână, a făcut – fără să-şi dea seama – un început de Pas 3. oare n-a luat fiecare, în tot ce priveşte alcoolul, hotărârea de a-şi lăsa viaţa în grija, sub ocrotirea şi ghidarea Alcoolicilor Anonimi? Aceşti oameni au ajuns deja la bunăvoinţa de a renunţa la voinţa personală şi la ideile proprii, în favoarea celor sugerate de AA în privinţa alcoolului. Oricare membru nou simte că AA-ul este singurul port sigur în care mai poate ancora vasul său care este gata să se scufunde. Ei bine, dacă aceasta nu se cheamă a-şi lăsa voinţa şi viaţa în mâinile unei Providenţe proaspăt găsite, cum altfel să-i spunem?
Dar, să presupunem că instinctul protestează din nou – ceea ce este foarte posibil. Şi va spune: „Da, în ce priveşte alcoolul, cred că trebuie să mă ţin de AA, dar în celelalte privinţe, trebuie să rămân independent. Nu-mi pot permite să accept depersonalizarea. Dacă-mi supun fără încetare viaţa şi voinţa unui Altceva sau Altcineva, ce se va alege de mine? Voi arăta precum gaura unui covrig”. Aşa intră întotdeauna în joc instinctul şi logica, pentru a ne cultiva în continuare ego-ul, frânându-ne astfel dezvoltarea spirituală. Necazul este că, un asemenea mod de gândire este rupt de realitate. Faptele reale par să fie următoarele: cu cât devenim mai binevoitori faţă de dependenţa de o Putere superioară, cu atât suntem – de fapt- mai independenţi. Prin urmare, dependenţa – aşa cum este ea practicată în AA – este cu adevărat o cale către câştigarea adevăratei independenţe a spiritului.
Să examinăm, pentru o clipă, ideea de dependenţă în viaţa de zi cu zi. La acest nivel descoperim cu uimire cât suntem de dependenţi, în realitate; şi cât suntem de inconştienţi de această dependenţă. Orice casă modernă este echipată cu instalaţii electrice pentru energie şi lumină. Suntem încântaţi de această dependenţă; principala noastră speranţă este să nu cumva să ni se întrerupă furnizarea de curent electric. Acceptând astfel dependenţa de acest miracol al ştiinţei, ne simţim mai independenţi fizic. Şi nu numai că suntem mai independenţi, dar ne simţim mai comfortabil, mai protejaţi. Energia electrică ajunge peste tot unde avem nevoie de ea. Credincioasă omului şi fără să facă vreun zgomot, electricitatea – această stranie energie pe care puţini o înţeleg – ne satisface nevoi zilnice simple, precum şi nevoi dintre cele mai disperate. Ne-o poate spune, de pildă, cel suferind de poliomelită, închis într-un plămân de oţel şi care depinde – cu o încredere desăvârşită – de un motor, ca să-şi păstreze suflul vieţii.
Dar, în clipa în care este în joc autonomia noastră mintală sau emoţională, cât de repede ni se schimbă întreaga atitudine. Cât de mult insistăm asupra dreptului nostru de a decide singuri ce trebuie să gândim sau să facem. Cu siguranţă, vom cerceta fiecare problemă, pe toate feţele. Vom asculta politicos sfaturile altora, dar hotărârile urmează să fie toate ale noastre, personal. Nimeni nu se va atinge de independenţa noastră individuală la acest nivel. La urma urmei, gândim noi, nici nu poţi avea încredere deplină în nimeni. Suntem siguri că inteligenţa dublată de voinţă controlează cum trebuie viaţa noastră interioară şi ne garantează succesul în lumea de afară. Această filozofie curajoasă, în fiecare îşi asumă rolul de Dumnezeu sună frumos. Dar, la o probă decisivă, cât din ea mai stă în picioare? O privire atentă în oglindă dă răspunsul exact şi suficient, oricărui alcoolic.
Dacă imaginea din oglindă este de neîndurat (şi, de obicei, este aşa), el poate întoarce privirea către rezultatele obţinute de oameni normali, din vanitatea auto-mulţumirii. Pretutindeni în jur, va vedea oameni furioşi şi înspăimântaţi, o societate fărâmiţată în mii de bucăţele. Fiecare bucăţică le strigă celorlalte în faţă: „noi avem dreptate, nu voi!” Şi, fiecare grup de presiune, dacă are suficientă forţă îşi impune autoritatea, convins că numai el are dreptate. Pretutindeni, acelaşi fenomen se întâmplă şi la scară individuală. Acest exerciţiu uriaş de autoritate nu face decât să năruie şi mai multe pacea şi buna-înţelegere. Filosofia auto-mulţumirii vanitoase nu dă rezultate fericite. Simplu spus – ea nu este decât roata de sfărâmat oasele, a cărei finalizare este ruina.
De aceea, noi, cei care suntem alcoolici, ne putem considera într-adevăr norocoşi. Fiecare dintre noi ne-am sfărâmat câteva oscioare în roata voinţei ambiţioase şi am îndurat destulă tortură sub greutatea ei, ca să ajungem la bunăvoinţa de a căuta altceva mai bun. Deci, am ajuns în AA, nea-m admis înfrângerea şi am achiziţionat câteva rudimente de credinţă, mai degrabă prin jocul întâmplării, decât prin cel al vreunei virtuţi personale. Iar acum, tot prin acest joc al împrejurărilor, vrem să luăm hotărârea de a ne lăsa voinţa şi viaţa în grija unei Puteri superioare.
Observăm că termenul de „dependenţă” le este la fel de antipatic unor psihiatri şi psihologi, ca şi alcoolicilor. Exact precum prietenii noştri din lumea ştiinţei şi noi suntem conştienţi de faptul că există forme nocive de dependenţă. Am simţit multe dintre acestea pe pielea noastră. De pildă, nici una adult, bărbat sau femeie, nu face bine dacă devine prea dependent emoţional de un partener. Ar fi fost normal să fi fost „înţărcaţi” din vreme sau ar fi bine dacă s-ar trezi la realitate. Această formă de dependenţă defectuoasă i-a făcut pe mulţi alcoolici răzvrătiţi să ajungă la concluzia că orice fel de dependenţă ar fi intolerabil de dăunătoare. Dar dependenţa de un grup AA sau de o Putere superioară n-a produs nici o consecinţă nefericită.
Când a izbucnit al Doilea Război Mondial acest principiu a trecut, pentru prima dată, prin proba focului. Mulţi membri AA s-au văzut înrolaţi şi răspândiţi în lumea largă. Vor putea ei îndura disciplina, tirul, monotonia şi mizeriile războiului? Îi va ajuta, oare, genul de dependenţă deprins în AA, să răzbată deasupra dificultăţilor? Ei bine, i-a ajutat. Ba chiar s-au remarcat mai puţine recidive alcoolice şi crize emoţionale decât la cei rămaşi acasă. Ei au dovedit tot atâta capacitate de îndurare şi tot atâta curaj ca şi ceilalţi soldaţi. În Alaska, ori cu prilejul debarcării de la Salerno, dependenţa lor de o Putere superioară şi-a făcut efectul. Şi, departe de a fi o slăbiciune, această dependenţă a fost principala lor sursă de tărie.
Deci, cum anume poate cineva continua să-şi lase voinţa şi viaţa în grija Puterii superioare? Am văzut că persoana respectivă a făcut un prim pas când a început să se bazeze pe AA ca soluţie pentru problema sa cu alcoolul. În prezent, mai mult ca sigur că omul a ajuns să fie convins că are mai multe probleme decât numai alcoolul – şi că unele refuză să se rezolve, în ciuda hotărârii ferme şi a curajului de care dispune el. nimic nu pare să le clintească. Îl fac disperat de nefericit şi-i ameninţă proaspăta abstinenţă. Prietenul nostru este încă victima remuşcărilor şi a sentimentului de vinovăţie când se gândeşte la trecutul său. Amărăciunea îl copleşeşte încă, ori de câte ori îşi aminteşte de cei pe care îi invidiază sau îi urăşte. Insecuritatea financiară îl îmbolnăveşte. Şi intră în panică la gândul că alcoolul i-a ars toate punţile de siguranţă în urma lui. Cum o să mai îndrepte el vreodată prăpădul care a distrus afecţiunea familiei şi l-a separat de aceasta? Doar curajul şi voinţa, fără un ajutor, nu-i sunt de îndeajuns. Cu siguranţă, are nevoie să depindă de Altcineva sau Altceva.
La început, acest „altcineva” poate fi cel mai apropiat prieten AA. Omul nostru se bazează pe asigurarea că multele sale necazuri, acum devenite acute – pentru că nu mai poate folosi alcoolul să ucidă durerea – pot fi rezolvate. Desigur, naşul subliniază faptul că viaţa îi este încă scăpată din frâu, deşi este abstinent, deoarece abia a făcut un prim pas timid, în programul AA. A câştigat o perioadă mai lungă de abstinenţă, prin recunoaşterea alcoolismului şi prin participarea la câteva şedinţe AA, ceea ce este foarte bine, într-adevăr, dar de aici până la abstinenţa permanentă şi la o viaţă împlinită şi utilă, rămâne cale lungă. Este exact locul şi momentul pentru efectuarea următorilor Paşi ai programului AA. Numai o acţiune neîntreruptă, prin aceşti Paşi ca mod de viaţă, ne poate duce le rezultatele mult dorite.
Apoi, i se explică faptul că ceilalţi Paşi ai programului AA pot fi practicaţi cu succes numai după ce Pasul 3 a fost încercat cu hotărâre şi tenacitate. Această declaraţie poate îi va dezechilibra pe începători, care tocmai au trecut prin repetate dezumflări ale ego-ului şi cărora le-a sporit convingerea că voinţa umană nu are absolut nici o valoare. Au ajuns să fie convinşi – şi pe bună dreptate – că multe probleme, pe lângă cea a alcoolului, nu se vor îmblânzi, în urma unor impetuoase luări cu asalt, numai pe baza puterii individului. Dar acum apar situaţii în care anumite lucruri nu pot fi făcute decât de individul- însuşi. Singur-singurel, în lumina împrejurărilor specifice vieţii proprii, el are nevoie să-şi dezvolte calitatea bunăvoinţei. Odată ajuns la bunăvoinţă, numai el singur poate lua hotărârea de a trudi mai departe. Încercarea de a face aceasta este un act de voinţă personală. Toţi cei 12 Paşi ne solicită o strădanie personală susţinută, de a ne conforma principiilor exprimate de aceşti Paşi şi deci, voinţei lui Dumnezeu;-suntem convinşi de aceasta.
Începem să ne folosim voinţa personală cum se cuvine atunci când încercăm s-o punem în acord cu voia lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, aceasta a fost o minunată revelaţie. Tot necazul nostru provenise din folosirea greşită a puterii voinţei. Încercaserăm să ne bombardăm problemele cu ea, în loc să încercăm s-o armonizăm cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne privea. Sporirea posibilităţilor de a ne menţine pe acest drum este scopul Celor 12 Paşi AA, iar Pasul 3 ne deschide poarta.
Odată ce am căzut de acord cu aceste idei, ne este cu adevărat uşor să începem punerea în practică a Pasului 3. În toate clipele de tulburări emoţionale sau de nehotărâre, putem lua o pauză, căuta un strop de linişte şi rosti simplu, cu calm: Doamne, dă-mi seninătatea, să accept ceea ce nu pot schimba; curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le deosebesc. Fie voia Ta – şi nu a mea”
FORMATUL ÎNTÂLNIRII ALCOOLICII ANONIMI
1. Deschiderea…….Un moment de linişte pentru alcoolicii care mai suferă încă.
2. Rugăciunea pentru Seninătate… “Doamne dă-mi Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, Curaj să schimb ceea ce pot şi Înţelepciune să le deosebesc. Fie voia Ta şi nu a mea”.
3. Roagă pe cineva să citească Preambulul:
Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtăşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului.
Singura cerinţa pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre.
AA-ul nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; nu doreşte să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză.
Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.
4. Persoana care conduce întâlnirea este rugată să se prezinte.
5. Roagă pe cineva să citească prima parte a Capitolului 5 din Cartea Mare a AA.
6. Întreabă dacă sunt noi membrii şi urează-le bun venit.
7. Roagă pe cei cere au băut în ziua respectivă sau se află la prima întâlnire să nu vorbească în timpul întâlnirii. Dacă vor dori, după întâlnire, cineva din grup va discuta cu ei.
8. Prezentarea tipului de întâlnire (închisă sau deschisă) şi a temei de discuţie fixată la precedenta întâlnire.
9. Se face o referire la politica Grupului “Speranţa”: a) fiţi cât de scurt posibil astfel încât toţi să poată să vorbească; b) încercaţi să spuneţi odată ce vreţi să spuneţi, acordând şi celorlalţi o şansa; c) dacă este o întâlnire tematică, vă rog să vă menţineţi la subiect; d) vă rog să lăsaţi orice confidenţă auzită în această încăpere după ce plecaţi.
Discuţii.
10. Referire la Tradiţia 7
11. Încheierea cu rugăciunea „Tatăl Nostru”.