Introducere în cei Doisprezece Paşi AA

[tudor]

Introducere în cei Doisprezece Paşi AA

Text adaptat dupa cartea "Pasii transformarii " scrisa de un preot ortodox Meletios Webber
12 Iulie 2002
Cei Doisprezece Paşi şi folosirea lor.
Introducere

Această carte are două scopuri de bază: Primul este cel de a explora cei Doisprezece Paşi ai Comunităţii Alcoolicilor Anonimi, de a-i explica celor care nu sunt familiarizaţi cu aceştia şi de a arăta de ce Paşii sunt importanţi în a ajuta pe cineva să se recupereze din alcoolism (şi din alte adicţii) [n. tr. – termenii de ‘adicţie’ şi ‘dependenţă’ sunt folosiţi deopotrivă, cu un înţeles asemănător].
Al doilea scop al acestei cărţi este de a prezenta cei Doisprezece Paşi în aşa fel încât membrii Bisericii Ortodoxe să vadă în ei o resursă valoroasă pentru propria dezvoltare spirituală şi să decidă să îi folosească. Mai mult, se speră ca şi membrii altor confesiuni creştine să găsească acest material de folos în călătoria lor spirituală, chiar dacă cele mai multe aspecte abordate vor fi ilustrate prin exemple din viaţa Bisericii Ortodoxe.



În a doua jumătate a anilor 1930, un mic grup de alcoolici s-au adunat pentru a confrunta o problemă pe care nimeni altcineva nu reuşise să o rezolve: cum să scape de propriul lor alcoolism. După câteva începuturi greşite, au început să se simtă mai bine sau (cum spun ei) “să se recupereze”. Ei au descoperit că prin adoptarea unui anume program de acţiune reuşeau să oprească spirala descendentă a vieţilor lor şi să trăiască, zi de zi, fără nevoia de a bea alcool.
Cei Doisprezece Paşi au fost mai apoi puşi pe hârtie pentru a descrie procesul prin care aceşti oameni reuşeau să se elibereze ei înşişi de povara cu care trăiseră atât de mult timp. Acest experiment în care alcoolicii îşi confruntau propria condiţie şi îşi asumau responsabilitatea pentru recuperarea lor s-a dovedit a avea un succes fără precedent. Acesta urma unor secole întregi de alte încercări, majoritatea inutile şi fără rezultate, în care scopul general era acela de a îndepărta alcoolismul altor oameni.
Din punctul de vedere al unui alcoolic care intră în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi, e prea puţin important modul în care Paşii au fost scrişi sau ce cadru filosofic de gândire a condus la apariţia lor. Ce e important pentru o astfel de persoană (sau, într-adevăr, pentru oricine se gândeşte să folosească Paşii) este că, în ce priveşte adicţia, Paşii subliniază o metodă de recuperare care s-a dovedit a avea mai mare succes decât oricare alte metode de tratament laolaltă.
Deşi nu îşi dădeau seama de asta în acea perioadă, acţiunile primilor membri ai A.A. aveau să producă o schimbare majoră în modul de gândire al societăţii vizavi de natura adicţiei, în general, şi de alcoolism, în particular. Fondatorii Alcoolicilor Anonimi şi prietenii lor cei mai apropiaţi au început să discute şi să scrie despre modul în care se recuperau şi despre faptul că ei înţelegeau alcoolismul ca pe o boală fizică ce ameninţă viaţa bolnavului. Gândirea acestor primi membri ai A.A. contrasta puternic cu ceea ce a fost considerat normal în mai toată istoria omenirii, şi anume ca alcoolismul este o slăbiciune morală sau, pur şi simplu, un păcat. În anii care au urmat, medicii au ajuns să fie de acord cu A.A. în ce priveşte natura acestei condiţii. Alcoolismul este o boală fizică pentru că are anumite caracteristici fizice, o cauză, o progresie şi un tratament. Acum, alcoolismul poate fi văzut ca ceva sensibil la tratament, şi nu ca o condiţie ucigătoare sau ca o slăbiciune umană a prostiei omeneşti.
În mod surprinzător, tratamentul acestei afecţiuni medicale se dovedeşte a fi mult diferit de modelul medical obişnuit. Reţetele pentru medicamente, chirurgia şi alte proceduri joacă un rol mărunt sau nici unul în tratamentul alcoolismului. E evident că alcoolismul afectează sănătatea mentală şi că, dacă este tratat, atât sănătatea fizică, cât şi cea mentală se îmbunătăţesc.
Dar aceasta nu este imaginea completă, de vreme ce nici metodele tradiţionale de tratament în sănătatea mentală nu dau rezultate.
Cea mai mare surpriză este aceea că tratamentul cel mai eficient pentru această boală fizică şi mentală s-a dovedit a fi de natură spirituală. Acest cuvânt ‘spiritual’ este dificil de explicat. E mai uşor de recunoscut şi de experimentat decât de definit, dar, în general, el înseamnă ceva ce are de-a face cu conexiunea cuiva cu Dumnezeu şi cu restul universului. Acest concept va fi examinat mai îndeaproape în capitolul 5.
Mai există o dimensiune a acestei probleme cu care trebuie să ne confruntăm, chiar dacă nu e deloc confortabil pentru cei care au profesii religioase. Pare destul de clar că dacă acest tratament ‘spiritual’ devine prea religios, vindecarea încetează. Altfel spus, dacă tratamentul acesta spiritual devine unul prea religios are prea puţine şanse să înceapă. Pentru a avea succes, tratamentul trebuie să se bazeze pe o spiritualitate a cărei dezvoltări este blocată de credinţele religioase. Trebuie să fie o spiritualitate în care Dumnezeu Însuşi rămâne anonim.
Deşi, iniţial, acest lucru este frustrant pentru oricine are o credinţă religioasă puternică, această aparentă slăbiciune se dovedeşte a fi izvorul celei mai mari forţe a programului de recuperare. Într-adevăr, el oferă şi o bază solidă pentru o credinţă religioasă ulterioară. Sunt motive foarte importante pentru care acest fenomen straniu trebuie să fie aşa cum este, iar intenţia profundă a acestei cărţi este de a descrie nu numai de ce trebuie să fie aşa, ci şi cum poate fi folosit acest fenomen pentru a întări şi dezvolta spiritualitatea unei persoane în cadrul tradiţiei sale religioase.


* * * * *
Va urma

[tudor]

Povestea primilor membri ai A.A. este atât de intrigantă încât merită atenţia noastră. Totul a început la mijlocul anilor ’30 când doi bărbaţi, un medic şi un agent de bursă, amândoi grav bolnavi, au început să se însănătoşească din alcoolismul care îi distrugea. După ce au fost abandonaţi destinului lor de către medici şi erau, în cel mai bun caz, toleraţi de către cei dragi, aceşti bărbaţi au adoptat un curs de acţiune care nu numai că le-a permis să înceteze băutul (zi de zi), dar le-a permis şi să crească spiritual şi să-şi recâştige demnitatea şi scopul în viaţă – lucruri pe care le pierduseră din cauza bolii.
Unul dintre bărbaţi, cunoscut în lumea recuperării ca “Bill W.”, a pus pe hârtie elementele de bază a ce făcuseră ei. De fapt, în vremea în care el a scris povestea lor, cei doi bărbaţi erau însoţiţi în recuperare de un număr semnificativ de alţi oameni, bărbaţi şi femei, toţi aceştia fiind etichetaţi la un moment dat de către restul lumii ca fiind alcoolici fără speranţă.
Analizând ce a scris Bill W., putem avea unele surprize. Cine se aşteaptă să găsească o listă cu moduri prin care să se lase de băut va fi extrem de dezamăgit. Iată cum e prezentat programul în capitolul 5 din Alcoolicii Anonimi, “Cum funcţionează metoda noastră”:

“Iată paşii pe care i-am făcut şi care sunt sugeraţi ca program de însănătoşire:
1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului - că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.
3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi.
4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei persoane.
5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.
6. Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter.
7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.
8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.
9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor sau altora.
10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.
11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne pri¬veşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.
12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.” 5

Ce se observă imediat este că în Paşi abia este menţionat alcoolul şi că nu se spune nimic concret despre cum să încetezi băutul. Ei nu menţionează nimic despre mersul la întâlniri sau despre găsirea unui naş, nimic despre cum să stai departe de baruri şi petreceri; ei nu ameninţă şi nu dau sfaturi. Ei nu spun: “1. Încetează băutul; 2. Mergi la întâlniri A.A.; 3. Caută-ţi ceva de făcut, dar nu te obosi prea tare; etc.” De fapt, în afară de cuvântul “alcool” din Primul Pas şi de cuvântul ”alcoolici” din Pasul Doisprezece, ei nici măcar nu menţionează problema.
Ce fac Paşii este că enumeră doar o serie de acţiuni pe care nişte oameni le-au întreprins, iar aceste acţiuni sunt spirituale în natura lor.
Cu siguranţă, această abordare a problemei a fost nouă şi destul de diferită de majoritatea lucrurilor încercate până atunci.
Grupul care s-a dezvoltat în jurul celor doi oameni de la început (Bill W. şi dr. Bob) s-a transformat acum într-o Comunitate formată din câteva milioane de membri care trăiesc în aproape toate ţările din lume. Literatura A.A. a fost tradusă într-un număr mare de limbi şi a fost pusă la dispoziţia celor care au nevoie de ea. Recent, a existat o nevoie foarte mare de împărtăşire a experienţei, puterii şi speranţei A.A. în ţările foste membre ale Uniunii Sovietice.
Deşi Paşii îşi au originea în experienţa celor care mureau din cauza alcoolismului, ei au fost adaptaţi aproape imediat pentru a fi folosiţi de către familiile (cel mai adesea, soţiile) şi prietenii alcoolicilor. Scopul acestei adaptări era cel de a încuraja familiile şi prietenii alcoolicilor să lucreze şi ei la propria dezvoltare spirituală şi nu (cum s-ar aştepta mulţi) să îl determine pe alcoolic să înceteze băutul. Al-Anon şi Al-Ateen sunt şi astăzi comunităţi active pentru rudele, copiii şi prietenii alcoolicilor. Fiecare Comunitate are propria organizare paralelă, separată de organizarea A.A.
Ceva mai târziu, cei Doisprezece Paşi au fost adaptaţi pentru a fi folosiţi de mulţi alţii care au descoperit că paternul de acţiune pe care îl conţin oferă o oportunitate de recuperare dintr-o varietate mare de dependenţe şi compulsii, fiecare dintre ele transformând viaţa într-una dificilă, dacă nu imposibilă [n.tr. 2 - “compulsie” = comportament repetat, asupra căruia se pierde controlul] Comunităţile care se ocupă de dependenţa de jocurile de noroc, de dependenţa de sex, de tulburările de alimentaţie, de recuperarea din incest sau din alte evenimente traumatice, au folosit cu succes cei Doisprezece Paşi pentru a-i încuraja pe membrii săi să descopere şi să urmeze o cale spirituală de recuperare.

[tudor]

În această carte, viaţa şi experienţa Alcoolicilor Anonimi va fi folosită cel mai des ca exemplu pentru explicarea semnificaţiei fiecărui Pas. În lumea adicţiei, alcoolismul are un statut particular, de “frate mai mare”. Oricum, aproape toate lucrurile care vor fi spuse în contextul alcoolismului vor putea fi folosite şi pentru celelalte dependenţe şi comportamente, iar mai apoi - printr-o aplicare mai generală – le vor oferi o nouă perspectivă tuturor oamenilor de bună credinţă.
Se spune uneori că geniul Americii e reprezentat de pragmatism şi că oamenii din America sunt foarte buni la preluarea unei teorii şi transpunerea ei în practică. Acest lucru este valabil când e vorba despre dezvoltarea libertăţii politice din secolul XVIII. Poate că e valabil şi în ce priveşte dezvoltarea recuperării din dependenţe în secolul XX. Paşii sunt o colecţie de idei vechi şi directe, de bun simţ, adunate din mai multe surse. Ei preiau metode practice, concrete de atingere a unui scop, Pas cu Pas. Încercarea de a face toţi Paşii odată este dincolo de scopul oricărei fiinţe umane. Dacă sunt puşi într-o ordine anume şi sunt luaţi pe rând, Paşii sunt realizabili.
Amestecul specific de spiritualitate şi pragmatism este unul dintre cele mai deosebite elemente ale frumuseţii şi atracţiei celor Doisprezece Paşi şi constituie motivul major al importantei lor contribuţii la viaţa celui de-al XX-lea secol.
* * * * *
Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu este o biserică. Nu are învăţăminte religioase, nici scripturi, nici sfinţi şi nici preoţi. Nu are nici iniţiere, nici liturghii, nici taine, nici zile de post. Nu le oferă membrilor ei mântuirea; nu se preocupă de viaţa de apoi şi nu dă nici o binecuvântare. A.A.-ul oferă abstinenţă oricui are dorinţa de a înceta băutul.
Comunitatea A.A. şi cei Doisprezece Paşi care constituie inima acesteia au cu siguranţă o sonoritate religioasă. Dumnezeu este menţionat deseori în timpul întâlnirilor şi chiar mai des în literatură. Paşii înşişi vorbesc despre iertare, despre greşeli şi despre repararea lor şi chiar despre rugăciune şi meditaţie. Însă A.A. evidenţiază că aceste activităţi nu sunt „religioase”, ci „spirituale”. Calea A.A. este spirituală şi deschisă tuturor celor care au nevoie de ea. Religia trebuie căutată de către membrii Comunităţii în altă parte şi, în practică, ei sunt energic încurajaţi să facă acest lucru. A.A. nu pune nici o limită influenţelor pe care o anumită religie ar putea-o da, atât timp cât nu se interpune cu cerinţa de bază pentru apartenenţa la A.A.: „dorinţa de a înceta băutul”. Modul în care acest principiu este aplicat în practica religioasă a alcoolicului rămâne în întregime la latitudinea acestuia.
Va fi nevoie să descriem exact cum defineşte Comunitatea Alcoolicilor Anonimi termenii de „religios” şi „spiritual”. O diferenţă a semnificaţiei trebuie stabilită pentru a ajunge la o înţelegere mai profundă a problemei, şi, nu în ultimul rând, pentru că majoritatea oamenilor religioşi folosesc cele două cuvinte cu aproximativ acelaşi sens. Pe parcurs ce procesul de recuperare a început să aibă un vocabular specific, cei doi termeni au fost diferenţiaţi în experienţa membrilor A.A. E crucial ca oamenii cu tradiţii religioase puternice (inclusiv ortodocşii) să accepte aceşti termeni, dacă doresc să găsească ajutorul de care au nevoie atunci când se orientează către Paşi.
Geniul sistemului politic al Statelor Unite constă în separarea Bisericii de Stat, de vreme ce fiecare are libertatea de a-şi continua munca sa, cu puţine şanse ca eterna misiune a Bisericii şi valorile sale absolute să fie compromise de către nevoile guvernului. Într-un mod asemănător, geniul A.A. constă în distincţia între ‚religios’ şi ‚spiritual’. Acest lucru le permite bărbaţilor şi femeilor de orice apartenenţă religioasă să se întâlnească împreună în faţa lui Dumnezeu (aşa cum fiecare dintre ei Îl înţelege pe „Dumnezeu”) pentru a găsi o soluţie la o boală ce le ameninţă viaţa – şi ei fac asta fără a provoca sau schimba credinţa religioasă a nimănui.
Pentru unii oameni religioşi, inclusiv membri ai Bisericii Ortodoxe, acest lucru poate fi resimţit ca o ameninţare la propriul sentiment de siguranţă. Dacă cineva are sentimente de superioritate spirituală (din păcate, fenomen care nu e ieşit din comun), aceste sentimente vor fi şi ele provocate. Totuşi, şi rezultatele acestei provocări se pot dovedi a fi benefice. Deseori, când un sentiment de convingere religioasă este învăluit de un spirit de umilinţă şi recunoştinţă, respectiva convingere este consolidată, nu diminuată.
E important să subliniez aici şi că nu există „Alcoolicii Anonimi Ortodocşi”, aşa cum nu există „Alcoolicii Anonimi Catolici” sau protestanţi sau evrei, etc. În A.A., focusul este pe alcoolism, şi nu pe religie. Încă de la începuturile Comunităţii au existat exemple de oameni de diferite religii care munceau împreună în cadrul Comunităţii, chiar în vremuri în care unele grupuri religioase priveau alte grupuri religioase cu suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu ostilitate. În A.A. există un simţ excepţional de puternic al identităţii. Fiecare membru este un frate ori o soră pentru fiecare alt membru, la un nivel la care cele mai egalitariste filosofii politice pot doar să viseze. Există tendinţa unei relaţii de încredere între membri, chiar şi atunci când doi oameni se întâlnesc pentru prima dată. De fapt, doi oameni care au fost până la porţile iadului şi s-au întors de acolo au mai multe în comun decât naţionalitatea sau afilierea religioasă ar putea suplini. Doi oameni care se luptă să descopere aceeaşi recuperare se identifică imediat unul cu celălalt, chiar dacă nu e neobişnuit ca cei doi să meargă în direcţii complet diferite atunci când e vorba de exprimarea vieţii lor religioase. Faptul că pot să facă asta fără ca relaţia lor să aibă de suferit este pur şi simplu o parte a minunii.

[tudor]

În conformitate cu modul de organizare al A.A., este posibil ca membrii unei anumite biserici să aibă propriul grup A.A., atât timp cât acesta nu este afiliat oficial respectivei biserici şi cât timp grupul este deschis oricui doreşte să înceteze băutul. În practică, totuşi, se observă deseori că centrul atenţiei în A.A. („dorinţa de a înceta băutul”) face ca astfel de grupuri să nu fie necesare. În general, grupurile de A.A. sunt consolidate de o serie largă de experienţe, inclusiv de experienţe religioase. În cazurile în care au fost înfiinţate grupuri religioase de A.A. sau în care unii oameni au încercat să-şi formeze propria Comunitate bazată exclusiv pe punctele lor de vedere religioase, astfel de grupuri tind să rămână mici şi izolate şi, chiar dacă „fac multă gălăgie”, influenţa lor nu e răspândită, comparativ cu cea a A.A.-ului per ansamblu.

Problema
Adicţia este ceva îngrozitor şi misterios. Distruge vieţi şi, mai rău, distruge suflete. Distruge oamenii din interior spre exterior, devastează familii şi, în general, oferă lumii un model de disfuncţionalitate cu trăsături pe care majoritatea oamenilor le pot recunoaşte din propriile experienţe de viaţă.
Cei Doisprezece Paşi provin din experienţa unor alcoolici şi de aceea, uneori, poate fi de folos să examinăm mintea unui alcoolic pentru a vedea de ce o anumită idee apare în Paşi. Acesta va fi elementul central în capitolul doi. Normal, nu toată lumea va trebui să admită că are trăsături de alcoolic, dar poate fi util să luăm în considerare aceste caracteristici pentru a găsi semnificaţia mai profundă a unui anume Pas şi de a aplica respectivele informaţii la situaţia specifică a fiecăruia.
Din fericire, aproape orice lucru adevărat pentru alcoolism este adevărat şi pentru alte forme de comportamente disfuncţionale, în general, şi pentru alte comportamente adictive, în particular. Mulţi oameni, într-un anume stadiu al vieţii lor, încep să aibă probleme într-una dintre cele patru arii majore de dificultăţi: banii, mâncarea, drogurile şi sexul, ‘timpul’ şi ‘puterea personală’ oferind a cincea şi a şasea dimensiune. Sau, spus într-un mod care să ne fie de mai mare folos, mulţi oameni tind să aibă probleme a un moment dat al vieţii lor cu modul în care interacţionează cu restul lumii, iar greşita folosire a timpului, a puterii, a mâncării, sexului, substanţelor adictive şi a banilor sunt, în general, simptomele respectivelor dificultăţi.
Toate dependenţele sunt periculoase şi toate pot fi fatale. Ele reprezintă o tulburare profundă şi de durată a personalităţii umane. Cei mai mulţi dependenţi îşi doresc să scape de adicţia lor, dar se pare că nu le stă în putere să se elibereze. În general, alcoolicii activi doresc să se însănătoşească şi, cu siguranţă, îşi doresc libertatea faţă de durerea şi haosul din vieţile lor. Din nefericire, ei nu doresc să facă nimic pentru a-şi atinge acest scop şi, deseori, cred că nu există absolut nimic ce ar putea face pentru a se ajuta pe ei înşişi.
Pentru alcoolicul activ, aproape orice metodă de evitare a efectelor alcoolismului va fi încercată la un moment dat şi majoritatea metodelor vor eşua. Rugăciunea (cu sau fără jurăminte solemne) se va dovedi, în cele mai multe cazuri, ineficientă. Unii oameni au mers la mănăstiri în încercarea de a găsi răspunsuri; alţii s-au înrolat în Legiunea Străină. Schimbarea casei, schimbarea oraşului sau chiar a ţării par să nu dea rezultate niciodată. Închisoarea funcţionează, uneori, dar doar pentru perioada de timp în care persoana este încarcerată – şi, uneori, nici chiar atunci. Cu ceva ani în urmă, vizitam un tânăr dintr-o unitate închisă a unui spital universitar din Londra. Era tratat pentru dependenţă de heroină şi era ţinut în custodie. Cu toate măsurile de siguranţă şi supraveghere, am descoperit că doza lui zilnică de heroină era limitată doar de capacitatea lui de a o plăti şi că, pe toată durata şederii lui acolo, a continuat să conducă o reţea de trafic de droguri – chiar din spitalul în care avea să moară în curând.
Dacă un alcoolic este pus în închisoare sau în mijlocul Arabiei Saudite (oficial, o ţară fără alcool), dacă ar avea mâinile legate la spate şi i s-ar lua toţi banii – tot va găsi o modalitate de a pune mâna pe drogul după care tânjeşte corpul lui. Chiar şi pentru o minte îmbibată în alcool nu există limite ale efortului pe care dependentul îl va depune pentru a-şi obţine drogul. La un moment dat, voinţa transcede partea conştientă, iar în subconştient, dependentul crede că are nevoie de alcool mai mult decât de orice altceva pe lume. Totuşi, devotamentul lui este disperat şi puternic. El îşi iubeşte şi îşi urăşte drogul în egală măsură. Îşi iubeşte şi îşi urăşte propria persoană cu aceeaşi intensitate.
Dacă dependenţa ar mai puţin vicleană nu ar mai fi dependenţă. Dependenţa nu este logică, astfel că nu reacţionează la raţiune. Este un proces circular, descendent care ne asigură că situaţia persoanei dependente se va înrăutăţi şi nicidecum nu se va îmbunătăţi. El plasează “euforia” căutată acolo unde persoana nu o poate găsi, astfel încât e nevoie de mai multă implicare, de mai mult risc, de mai mult pericol, de mai multă ruşine şi de mai multă vinovăţie. Ocazional, adicţia poate fi pusă “la păstrare” pentru mai mulţi ani pentru a prelua din nou controlul, fără preaviz, atunci când se ajunge în locul şi timpul potrivit.

[tudor]

Introducere în cei Doisprezece Paşi AA continuare


Soluţia
Cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor Anonimi sunt, până acum, cea mai bună soluţie la problema adicţiei. Cele mai multe dintre soluţiile pe care alcoolicul, poate, le-a încercat în trecut au implicat încercări de a schimba toată lumea. Într-adevăr, pentru un alcoolic activ încercarea de a schimba restul lumii pare un lucru logic de făcut. Totuşi, atunci când stă la picioarele Paşilor, alcoolicul este confruntat brusc şi dureros cu faptul că trebuie să se schimbe pe el însuşi.
Schimbarea unei persoane nu e ceva uşor pentru fiinţele umane şi, în general, trebuie să existe o motivaţie puternică pentru a face acest lucru. Din păcate, cea mai bună şi cea mai eficientă motivaţie pentru a face o astfel de schimbare şi a începe munca celor Doisprezece Paşi este frica de moarte – sau ceva foarte asemănător. O motivaţie mai slabă tinde să aducă mai puţin decât rezultatele necesare. Oricum, odată ce o persoană dă faţă – în – faţă cu moartea (la modul real sau imaginar) perspectiva lui se va schimba deseori atât de mult încât va începe să facă schimbări la care nu se gândea sau nu putea să se gândească înainte. În limbajul A.A. acest lucru este exprimat prin ‘ajungerea la fundul sacului’. Este în acelaşi timp cea mai utilă, dar şi cel mai dureroasă dintre condiţiile umane. După ce a atins fundul sacului, individul îşi dă seama că dacă nu va face ceva drastic, va avea un viitor trist sau nici unul. Alcoolicii ajung la “fundul sacului” atunci când viitorul nu le mai promite nimic în afară de moarte, de ameninţarea cu închisoarea sau cu închiderea în ospiciu. Nici pentru cei cu alte dependenţe viitorul nu e mai luminos, deşi detaliile viitorului lipsit de speranţă pot să difere. Jucătorul de noroc care a cheltuit viitorul copilului sau dependentul de sex care şi-a infectat partenerul de viaţă cu virusul SIDA cunosc un nivel de tristeţe care, din fericire, nu este cunoscut pentru restul lumii. Totuşi, profunda tragedie a evenimentelor de acest gen se dovedeşte a fi un bun început pentru recuperare. Ei “se redau propriei persoane” (aşa cum s-a întâmplat şi cu fiul risipitor) şi permit procesului de recuperare şi căinţei să înceapă.
Nici un om în toate minţile nu ar face cei Doisprezece Paşi decât dacă ar exista un motiv serios pentru asta. Paşii par riscanţi şi periculoşi, de vreme ce, aparent, invită pe cineva să se pună într-o postură care nu îl avantajează; ei îl fac să-şi admită slăbiciunile şi să recunoască nevoia lui de ajutor. Paşii fac apel la onestitate şi la o examinare atentă a lucrurilor care nu sunt bune în viaţa persoanei dependente. Nici un alcoolic în toate minţile (dependente) nu vrea să facă ceva de genul ăsta.
Acest lucru îi separă deseori pe cei care lucrează cei Doisprezece Paşi de cei care sunt puternic implicaţi în viaţa religioasă. La cele mai multe nivele, activitatea religioasă are de-a face cu calitatea vieţii. Lucrarea celor Doisprezece Paşi are mai mult de-a face cu cantitatea vieţii, iar individul (în primul rând, alcoolicul) este conştient că, dacă nu lucrează Paşii cu seriozitate, este în pericol de a bea din nou. Reluarea băutului va duce, în cele din urmă, la moarte, şi încă o moarte dureroasă şi ruşinoasă. Genul de efort de care e nevoie pentru a face cei Doisprezece Paşi poate fi întâlnit doar la oamenii care trăiesc în stricteţea mănăstirilor sau la cei care fac parte din trupele speciale ale armatei. În afara mănăstirilor şi a forţelor armate, rareori i se cere cuiva să facă ceva cu atâta vigoare.
Dacă alcoolicul în recuperare poate obţine şi poate trăi cu un nivel de spiritualitate, el va trăi. Dacă nu va putea face asta, va muri.
Viaţa fizică a unei persoane dependente depinde de viaţa ei spirituală.
Un element surprinzător în lumina celor spuse mai sus este că cei Doisprezece Paşi îşi au semnificaţia deplină în acele situaţii în care o persoană nu are nici o calificare spirituală şi acolo unde hirotonirea, gradele universitare şi statutul social nu au absolut nici o importanţă. Profesioniştii, inclusiv medicii, preoţii şi chiar politicienii care încearcă să facă cei Doisprezece Paşi din orice motiv trebuie să înceapă, în general, prin re-descoperirea ‘sinelui’ în propria persoană. Cei Doisprezece Paşi nu pot fi făcuţi cu uşurinţă de cineva care e conştient în primul rând de propriul status sau care crede despre sine că este, în vreun fel, special. În primul rând, însuşi sentimentul de a fi special este acela care tinde să le cauzeze probleme alcoolicilor. Acest fenomen este numit uneori “unicitate terminală” – un mod de a gândi care îi permite alcoolicului să simtă că îşi poate justifica stilul de viaţă alcoolic: “Cine nu ar bea, dacă ar avea problemele mele?” Dependenţa e mult mai uşoară dacă cineva crede că el este un caz special… special până la cimitir.
A te gândi la tine ca la un caz special sau a te transforma într-o victimă a circumstanţelor joacă un rol important în procesul de a face faţă vieţii ca alcoolic activ [n.tr. 3 – ‚alcoolic activ’ - autorul foloseşte termenul de “alcoolic băutor” pentru a face diferenţa între acesta şi un alcoolic abstinent, aflat în recuperare]. Atât a fi special, cât şi a fi o victimă sunt lucruri care vor trebui puse deoparte dacă o persoană doreşte să descopere o recuperare de durată şi semnificativă.
În realitatea unui alcoolic activ, viaţa este un joc terifiant şi confuz în care singurul său scop e acela de a continua cât de mult posibil fără a permite să fie îngrădit de circumstanţe. Este un exerciţiu de balans, plin de capcane. Din nefericire, alcoolicul poate doar să continue în această condiţie dacă îşi impune mereu simţul lui de auto-conservare “îmbolnăvit” asupra celor din jur. În timp, devine evident (deşi nu neapărat plăcut) pentru toţi cei din jur că cea mai importantă relaţie din viaţa dependentului este relaţia cu drogul său; restul este subordonat acestuia şi trebuie ‚răsucit’ sau ‚forţat’ să se alinieze acestei realităţi.

[tudor]

Deşi nu îşi dă seama de asta, în momentul în care alcoolicul începe să-şi creeze propria realitate şi, mai apoi, reuşeşte să îi manipuleze pe toţi şi pe toate ca să intre în această realitate, el este în profund pericol spiritual. Pericolul există, de vreme ce, în esenţă, crearea realităţii este munca lui Dumnezeu.
Ce încearcă, de fapt, alcoolicul să facă este să fie Dumnezeu.
În multe privinţe, alcoolicul crede că propria voinţă bolnavă trebuie să fie ‘Dumnezeu’, de vreme ce orice altceva l-ar forţa să accepte realitatea adevărată pe care Dumnezeul adevărat a creat-o şi să renunţe la cel mai preţios lucru pe care îl are – relaţia cu drogul său.

Paşii nu pretind nici un fel de cunoştinţe religioase sau pregătire din partea individului, nici nu cer ca persoana să aparţină vreunei biserici. Paşii au fost scrişi pentru a-i încuraja pe nou-veniţii în A.A. să înceapă să folosească un program de recuperare. Dacă s-ar fi cerut ca nou-veniţii să subscrie unei anumite credinţe religioase, cei mai mulţi oameni ar fi plecat imediat. E bine de ţinut minte că alcoolicii activi, prin natura lor, sunt foarte suspicioşi, de vreme ce din punctul lor de vedere întreaga lume pare să fie plină de oameni care intenţionează să îi determine să facă lucruri pe care ei nu le doresc. Ei nu au încredere în nimeni; deseori, ei au mari rezerve faţă de propriile tradiţii religioase (dacă au una) şi, cu siguranţă, nu au deloc timp pentru tradiţia religioasă a oricui altcuiva. Pe de altă parte, alcoolicul obişnuit care intră în A.A. ştie foarte bine cum să se roage, chiar dacă nu crede în Dumnezeu. De multe ori, el l-a rugat pe Dumnezeu să-l ajute să înceteze băutul; dar, (până acum) Dumnezeu nu a considerat potrivit să facă acest lucru până când alcoolicul nu începe să-şi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni (lucru pe care, datorită situaţiei lui, nu îl poate face sub nici o formă); aşa că el a decis probabil că Dumnezeu este fie surd, fie mort. De fapt, alcoolicii activi tind să iubească teologia, precum şi orice alt tip de gândire speculativă care le permite să aibă convingeri puternice fără a trebui să se justifice în vreun fel. Oricum, nici un fel de teologie nu le este prezentată în A.A., astfel încât ei să nu aibă nici un motiv de luptă. Le este prezentat, în schimb, Dumnezeu – nu ideea de Dumnezeu, ci acţiunea lui Dumnezeu – şi cu asta e foarte greu să te cerţi.
Formularea Paşilor nu conţine nici un fel de limbaj negativ. Mai mult, ei descriu o situaţie care a avut loc deja. Şi există un motiv foarte bun pentru asta. Alcoolicii reacţionează foarte rău atunci când oamenii le spun ce să facă. Dacă Primul Pas ar fi spus că: “Ce trebuie să faci este să vezi că eşti neputincios în faţa alcoolului, că viaţa ta a devenit de necontrolat”, alcoolicul şi-ar fi petrecut probabil restul (scurtei) vieţi să demonstreze că aceste lucruri sunt greşite.

E tentant să presupui că alcoolul este regele lumii individului alcoolic, dar acest lucru e doar parţial adevărat. E mai potrivit să spui că egoul alcoolicului, , îi este nu numai rege, ci şi Dumnezeu.
De asta e atât de important ca, de la începutul recuperării sale, alcoolicul să “cadă la înţelegere” cu faptul că există o putere în afara lui care este mai mare decât el. Ceva, chiar într-o formă conceptuală, trebuie să înlocuiască egoul distrus care se juca de-a Dumnezeu. La început, nu prea contează ce. Pe parcurs ce individul progresează în recuperare, poate fi potrivit ca ideea de Putere Superioară să fie tot şi tot mai mult identificată cu Fiinţa Supremă a universului şi, cu adevărat, după ce cineva păşeşte pe tărâmul miraculos al recuperării, e tot mai posibil ca acesta să dorească să facă această conexiune. Totuşi, la început, e la fel de bine să dăm la o parte ideea de Dumnezeu, de vreme ce, altfel, tot felul de noţiuni periculoase ar putea fi încorporate în acest concept; iar dacă, mai apoi, acest concept prinde rădăcini, poate nu va fi în stare să susţină o abstinenţă pe termen lung.
E în natura celor Doisprezece Paşi inexistenţa perfecţiunii în ce priveşte lucrarea lor. Cu siguranţă, dacă cineva foloseşte Paşii pentru a se recupera din alcoolism, mulţi oameni vor presupune că Paşii dau rezultate dacă persoana respectivă prezintă semne de recuperare şi dacă ajunge la un anumit nivel de abstinenţă. Oricum, adevărul despre succesul Paşilor se află profund in inima individului care-i lucrează şi la această informaţie are acces doar Dumnezeu.

Sint peste un milion de oameni din toată lumea (numai anul trecut au particIpatla CONFERINTA SERVICIILOR MONDIALE aLE AA-ului de la San ANTONIO SUA,55 de mii de membri AA si AL-ANON) ,care dacă ar fi întrebaţi, ar spune că ei îşi datorează întreaga viaţă celor Doisprezece Paşi ai A.A. Ei nu proclamă acest fapt într-o manieră prea evidentă, de vreme ce aceşti oameni au dobândit un respect realist şi foarte sănătos pentru anonimat; ei tind să nu îşi declare deschis identitatea în public. Pe de altă parte, membrii familiilor şi prietenii ştiu aproape sigur şi împărtăşesc cu ei bucuria şi eliberarea pe care o experimentează acum.
În general, alcoolicii în recuperare recunosc că au fost la porţile iadului, dar că au fost traşi înapoi de Doisprezece Paşi simpli. Privind în urmă, cei mai mulţi, dacă nu toţi, vor putea să-şi amintească ocazii din viaţa lor în care au crezut că nu există nici o putere pe pământ sau în ceruri care să îi elibereze de alcoolismul lor şi, în consecinţă, că sfârşitul lor inevitabil era închisoarea, nebunia sau moartea. Singura lor întrebare era: Când?
Alcoolicii şi alţi dependenţi în recuperare au experimentat cu toţii posibilitatea de a trăi vieţi abstinente şi, departe de a deveni mortal de nesimţitori, au descoperit o energie de a trăi la care puţini dintre cei care nu „au bătut calea lor” pot ajunge. Nimic nu face viaţa să pară mai atractivă decât confruntarea intimă cu moartea - pe care fiecare dintre aceşti oameni a experimentat-o.

[tudor]

Alcoolicul activ nu e mai păcătos decât oricine altcineva; el doar pare astfel. De fapt, odată acceptată noţiunea că alcoolismul este o boală şi nu o slăbiciune morală, descoperim că există mai puţin păcat în viaţa alcoolicului decât poate părea altfel. Totuşi, el e cu certitudine distrus şi se îndreaptă spre ruină. Situaţia lui nu se va îmbunătăţi niciodată cât timp el continuă să bea. Va fi din ce în ce mai rău.
Deşi alcoolicul activ poate să nu fie cel mai lipsit de noroc, cel mai îndurerat sau cel mai lipsit de speranţă din specia noastră, el se comportă precum umanitatea înfrântă, văzută la microscop. Greşelile lui sunt exagerate chiar de către observatorul ocazional. El este iresponsabil, centrat pe sine, mândru, mofturos, înşelător şi, uneori, dezgustător. El oferă un exemplu excelent despre modul în care experienţa umană poate fi distorsionată şi pervertită. Alcoolismul îi afectează fiecare arie a vieţii lui – fizică, mentală, emoţională, socială, financiară şi multe altele – iar la finalul progresiei bolii, viaţa lui este un dezastru complet, datorat în întregime alcoolului.
Totuşi, dacă cineva alege să urmeze gândirea Comunităţii Alcoolicilor Anonimi va vedea că, se pare, că, alcoolul nu este cauza, ci, mai degrabă simptomul bolii sale. Alcoolul este agentul, nu cauza condamnării lui. Boala însăşi nu este centrată pe băutul alcoolicului, ci, mai degrabă, pe condiţia lui spirituală. E adevărat că trupul lui reacţionează la consecinţele fizice ale băutului şi că el poate resimţi progresia bolii prin simptomele fizice ce ajung până la, şi includ moartea. Dependenţa faţă de alcool este, la bază, de natură fizică. Exprimarea adicţiei, însă, este o maladie spirituală, iar calea de ieşire - tratamentul – nu e unul de natură fizică, de vreme ce individul nu poate deconecta sursa poftei lui prin mijloace fizice. Pofta e de natură spirituală şi trebuie combătută prin mijloace spirituale.
E destul de posibil ca toţi oamenii să simtă genul de poftă care, la dependent, conduce la auto-distrugere (în cazul alcoolicului, prin intermediul unei boli fizice ce se înrăutăţeşte mereu). În sens pozitiv, există şi posibilitatea ca remediul spiritual (de care alcoolicul are nevoie pentru a rămâne în viaţă) poate fi folosit de către oricine care decide să facă asta spre beneficiul propriei bunăstări spirituale.
Odată ce s-a stabilit, chiar şi doar ca posibilitate, că adicţia este o boală spirituală care implică băutul, putem vedea acum o imagine mult mai mare. Celelalte dependenţe sunt similare, dar, în locul alcoolului, sunt implicate alte substanţe (de exemplu, narcoticele) sau alte comportamente (jocurile de noroc, dependenţa de sex). Din acest punct de vedere, toate comportamentele adictive au în centrul lor o tulburare spirituală, manifestată într-o multitudine de feluri, în funcţie de natura fiecărui dependent în parte.
Bolile spirituale necesită remedii spirituale şi cei Doisprezece Paşi oferă o posibilă soluţie, pentru aceste situaţii.
* * * * *
Nimeni nu poate deveni alcoolic doar pentru că îşi doreşte să se întâmple astfel. La fel, un alcoolic nu poate deveni abstinent prin forţa voinţei, indiferent dacă e a lui sau a altcuiva. Oricum, procesul de devenire a unui alcoolic nu e clar definit, iar modurile în care alcoolismul începe sunt la fel de variate ca şi alcoolicii înşişi. În mod obişnuit, pofta de a bea asociată alcoolismului cronic nu apare dintr-o dată, ci e precedată de o lungă perioadă de timp în care băutorul se bucură de efectele alcoolului asupra personalităţii lui sau ei. În acest timp, băutorul mai poate face încă anumite alegeri, chiar dacă acestea devin din ce în ce mai limitate, până când ademenirea spre alcoolismul activ devine prea puternică pentru a-i rezista. Compulsia iniţială de a bea se hrăneşte din personalitatea băutorului, precum o şoaptă din adâncul sufletului lui. La început, poate că nu o va auzi – cel puţin, nu foarte clar. Când şoapta devine o tiradă furioasă, nu mai rămâne nici o alegere de făcut. E dependent.
De obicei, această progresie se face într-un anumit număr de ani, timp în care individul se poate răsfăţa cu un băut social considerabil. Din păcate, ‘băutul social’ înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi, la momente diferite, în culturi diferite. În unele ţări, e acceptabil social să bei cu intenţia de a te îmbăta. În altele, beţia este un comportament ruşinos şi degradant. Din acest punct de vedere, există un contrast interesant, de exemplu, între obiceiurile populare din Grecia şi Rusia. În mediile tradiţionale greceşti, beţia e privită ca o postură foarte rea, iar în rândul clerului este aproape inacceptabilă. În Rusia, pe de altă parte, au fost emise legi pentru a se asigura că preoţii nu vor zace beţi pe stradă – lucru care ne indică, cel puţin, că aşa ceva se întâmplă din când în când. Unele grupuri religioase evită consumul de alcool sub orice formă, în timp ce altele, printre care şi Biserica Ortodoxă, plasează consumul de vin în inima experienţei religioase. Aceste constrângeri sociale şi religioase nu influenţează prea mult apariţia băutului alcoolic, cu excepţia faptului că un sentiment de vinovăţie şi ruşine asociat alcoolului face ca progresia să fie mai complicată şi mai dificilă.

[tudor]

După ce “alcoolicul novice” trece printr-o perioadă în care îşi dă seama că poate face din ce în ce mai puţine alegeri în ce priveşte dacă să bea sau nu, urmează, de obicei, o perioadă în care persoana nu poate prezice dacă, la un moment dat din viitor, va bea sau nu. Contrar oricărei înţelepciuni simple, contează prea puţin dacă persoana este un băutor regulat, de zi-cu-zi, sau unul care face pauze; nu contează dacă bea bere sau spirtoase, vin roşu sau alb, pe stomacul plin sau gol. Nu contează prea mult ce cantitate bea odată. Unii alcoolici în stadii avansate pot să nu bea mai mult de o jumătate de pahar de lichior (deşi asta se întâmplă destul de rar). Alţii care nu sunt alcoolici pot să bea regulat 50 de whisky în fiecare zi. Conform înţelepciunii A.A., nu contează ce bea o persoană (doar bere, fără a combina vreodată băuturile), când bea o persoană (niciodată dimineaţa, ci doar joia), cât de repede bea o persoană sau cât de mult. Ce contează este efectul pe care alcoolul îl are asupra personalităţii celui care bea. Dacă alcoolul devine modul principal prin care cineva reuşeşte să evadeze din momentul prezent, acea persoană are probleme serioase.
Se întâmplă rareori ca simptomele alcoolismului să se manifeste peste noapte, dar acest lucru e posibil. Cu ceva timp în urmă, am cunoscut o doamnă în vârstă care nu a început să bea până când nu a fost sfătuită de către medic să bea un pahar de vin (sau ceva asemănător) în fiecare seară înainte de culcare. Avea pe atunci 72 de ani. Am întâlnit-o într-un centru de tratament când avea 75 de ani, pe când pierduse tot ce avea, cu excepţia vieţii.
Nu toţi băutorii înrăiţi sunt alcoolici, aşa cum nu toţi alcoolicii sunt mari consumatori de alcool [n. tr. - “băutor înrăit” – autorul foloseşte termenul de “heavy drinker” pentru a desemna o persoană care consumă cantităţi mari de alcool, fără a fi dependent de alcool]. Alcoolul este la fel de periculos pentru ambele categorii, iar morţii nu îi pasă de diagnosticul unei persoane. Un alcoolic beat din spatele volanului unei maşini ucide în exact acelaşi fel în care o face şi opusul lui băutor înrăit, non-alcoolic, iar victimele lor sunt la fel de moarte.
Unii oameni par să fie alcoolici, dar nu sunt. Unii trec printr-o perioadă de băut periculos şi compulsiv la sfârşitul adolescenţei sau la începutul vârstei de 20 de ani, iar apoi (dacă supravieţuiesc) se opresc atunci când încep să aibă responsabilităţi în viaţă. Alţii beau foarte mult în semn de protest, mai ales în acele culturi în care alcoolul este interzis sau beau ca să îndeplinească un fel de ritual nescris de iniţiere, aşa cum se observă în mediile studenţeşti din multe ţări.
De cele mai multe ori, nu e deloc clar momentul în care o persoană trece de la băutul social la stadiul incipient al alcoolismului. Cu siguranţă, acest lucru are mai puţine de-a face cu cantitatea de alcool, şi mai mult cu dispoziţia băutorului în acea perioadă.
Cercetările medicale sugerează că se pare că, la unii oameni, există o predispoziţie genetică de a deveni alcoolici. Oricine are unul sau ambii părinţi alcoolici poate fi considerat în pericol, deşi, aşa cum se întâmplă cu toate genele, predispoziţia poate uneori să “sară” peste o generaţie. Astfel, e purtată de oameni care habar nu au că structura lor genetică conţine ceva periculos pe care îl vor transmite urmaşilor lor. Chiar şi aşa, boala se poate manifesta doar la o persoană, nu şi la fraţii sau surorile ei. Există cazuri în care nu a putut fi depistată nici o influenţă genetică, moment în care au fost luate în considerare şi alte posibile cauze, inclusiv de ordin psihologic. Există, bineînţeles, multe posibilităţi, cea mai probabilă fiind aceea că boala pe care o numim alcoolism se datorează unuia sau mai multor factori, dintre care unii pot fi măsuraţi cu uşurinţă, iar alţii nu. Nu e deloc uşor să urmăreşti cauzele bolilor. Cineva poate crede că e normal ca un fumător înrăit să fie atacat de un cancer pulmonar. Însă, nu toţi cei care au cancer pulmonar sunt sau au fost fumători şi, totuşi, cancerul se manifestă în exact acelaşi mod distructiv.
E cu siguranţă adevărat că şi copiii alcoolicilor au şi ei problemele lor specifice. Mulţi dintre ei se tem şi urăsc băutul, de vreme ce acesta a fost cauza acelor lucruri care nu par în regulă în vieţile lor; mulţi dintre ei sunt hotărâţi că nu se vor atinge de nici un strop de alcool. Din păcate, o astfel de decizie nu e întotdeauna de durată şi, deseori, sunt şi ei atraşi în distrugerea alcoolismului, indiferent dacă le place sau nu. Comunitatea “Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor” folosesc şi ei cei Doisprezece Paşi ai A.A. în programul lor de recuperare.
Evident, dacă cineva născut cu o predispoziţie spre alcoolism nu bea niciodată, alcoolismul respectivei persoane nu va fi niciodată diagnosticat. E posibil ca respectiva persoană să demonstreze anumite paternuri de comportament care să indice prezenţa alcoolismului fără a fi prezent consumul efectiv de alcool; dar cel născut cu o astfel de predispoziţie spre alcoolism trebuie să bea la un moment dat pentru ca alcoolismul său să fie observat şi diagnosticat ca atare. În cele din urmă, poate să fie adevărat şi că unor oameni din această categorie nu le place senzaţia de a bea alcool şi reuşesc să-şi învingă predispoziţia prin refuzul de a bea prea mult sau chiar deloc.
Pare să fie adevărat şi că un potenţial alcoolic are, în general, o constituţie fizică puternică, de vreme ce corpul trebuie să fie destul de sănătos pentru a tolera cantitatea de alcool de care e nevoie pentru ca alcoolismul să îşi urmeze cursul lui normal. Pofta de a bea alcool se datorează cu siguranţă unei modificări la nivelul creierului ca urmare a acţiunii alcoolului ingerat de individ. Faptul că cei mai mulţi alcoolici par să tolereze alcoolul mult mai bine decât non-alcoolicii (şi astfel, să bea mai mult) poate să facă parte din acest proces.

[tudor]

Pentru a complica lucrurile, în structura alcoolicului, poate exista şi o poftă psihologică, independentă de pofta fizică; asta înseamnă că, chiar dacă una dintre pofte nu dă rezultate, există o “rezervă” care atrage persoana pe drumul către dependenţă.
Odată ce apare pofta fiziologică sau cea psihologică, individul mai are foarte puţin din punctul de vedere al luării deciziei de a interveni. Dimpotrivă, alcoolicii care sunt la început dezvoltă forme extraordinare de justificare a situaţiei lor. Una dintre ocupaţiile favorite este de a avea mai multe concepţii despre alcoolism (păstrate ascunse în minte, niciodată abordate deschis în public), concepţii care plasează mereu linia despărţitoare dintre consumatorul înrăit şi alcoolic undeva dincolo de el şi de comportamentul lui specific. Astfel, el poate crede că nu poate fi alcoolic pentru că nu se culcă băut decât de două ori pe săptămână. Mai târziu, numărul acestor seri creşte pe măsură ce comportamentul lui se deteriorează. Aproape toată lumea are impresia că alcoolicul este genul de om care e găsit mort în şanţ, astfel încât dacă cineva nu ajunge în şanţ, nu poate fi alcoolic; cel puţin, acesta e modul în care se gândeşte.
Alcoolismul este progresiv. Situaţia se înrăutăţeşte întotdeauna. Acest lucru este valabil pentru faza activă a băutului, dar – conform experienţei A.A. – şi pentru faza de recuperare. Adică, dacă cineva reîncepe să bea după câţiva ani de abstinenţă, el va avea acele simptome corespunzătoare bolii lui dacă ar fi continuat să bea în mod alcoolic în toată acea perioadă. Această idee se bazează pe experienţă, nu pe experimente. Nici un alcoolic abstinent din lume nu ar vrea să testeze această teorie de dragul experimentului. Din nefericire, astfel de experimente există totuşi în viaţa reală şi sunt făcute de oameni care se conving că nu mai sunt alcoolici. Rezultatele le sunt deseori fatale.
În timpul fazei de dezvoltare a alcoolismului activ, comportamentele tind să se înrăutăţească pe măsură ce drogul are tot mai multe pretenţii. Schimbările de dispoziţie devin ceva obişnuit şi pot să apară perioade de amnezie alcoolică. Aceste episoade sunt numire uneori “ruperea filmului”, acest lucru însemnând că cel în cauză uită ce a făcut sau spus atunci când era sub influenţa alcoolului; nu înseamnă că acesta trebuie să îşi piardă cunoştinţa. Dimpotrivă, alcoolicii devin uneori experţi în a depăşi “ruperile de film”. Anumite funcţii ale comportamentului uman continuă să funcţioneze, cel puţin la un anumit nivel. Sunt cunoscute cazuri cu oameni care au putut, cu un oarecare succes, să conducă o maşină în timp ce erau într-o astfel de stare. Într-adevăr, unii oameni se specializează chiar în a şofa în starea aceasta şi se trezesc în locuri ciudate, fără să-şi amintească cum au ajuns acolo. În schimb, aceasta conduce la unul dintre cele mai bizare şi dezgustătoare ritualuri îndeplinite regulat de către alcoolici – “inspectarea” maşinii în zorii zilei pentru a vedea dacă sunt urme noi de accident, zgârieturi sau (şi mai rău) sânge.
Conducerea maşinii sub influenţa alcoolului poate deveni o obişnuinţă; pentru alţii, devine normal să se bată atunci când beau. Unii beţivi nu fac decât să stea într-un colţ şi să-şi piardă cunoştinţa. Alţii ies din casă în căutare de necazuri. Pot să apară comportamente neobişnuite, dincolo de caracterul individului, mai ales în stadiile târzii ale băutului.
Pentru unii, tabloul e completat de halucinaţii şi de alte simptome neplăcute, pe parcurs ce persoana alunecă spre nebunie sau spre moarte. Această progresie poate să dureze mulţi, mulţi ani, fiecare stadiu fiind distinct faţă de predecesorul său. Totuşi, după cum s-a spus deja, acest lucru se poate întâmpla deosebit de repede, spre marea uimire a alcoolicului însuşi.
Un alcoolic activ este absolut izolat de restul lumii. Cea mai importantă relaţie din universul lui este cea cu alcoolul, iar propria voinţă este cea mai puternică entitate din lumea lui bolnavă. El e legat de relaţia cu drogul său care, în cele din urmă, îl va ucide. El urăşte durerea şi problemele, mânia cu care e înconjurată viaţa lui; poate că urăşte şi minciuna, amăgirile şi nevoia de a-şi aminti minciunile. Cu toate astea, el nu-şi poate imagina viaţa fără alcool, de vreme ce e convins că drogul este singura lui mângâiere şi consolare: este cel mai bun prieten, iubitul şi protectorul lui; este distrugătorul lui şi zeul lui.
În acest stadiu al progresiei bolii sale, nu sunt prea multe lucruri în regulă în viaţa alcoolicului. În mijlocul fiinţei lui există un defect care poate fi exprimat într-o varietate de moduri. Unul dintre acestea - şi care e cel mai evident pentru majoritatea oamenilor- este că împlinirea ca fiinţă umană e realizată prin relaţiile noastre cu ceilalţi oameni. Nu suntem compleţi în individualitatea noastră, ci relaţiile noastre sunt cele prin care ne împlinim existenţa. Nu putem fi siguri de ce înseamnă “eu” până când nu suntem în stare să recunoaştem “eu”-l unei alte persoane.
În teologia creştină, însăşi această credinţă dă viaţă înţelegerii noastre a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Trinitatea, iar Persoanele individuale sunt Persoane pentru că sunt în relaţie – o expresie reciprocă eternă a iubirii divine, a fiecăreia pentru celelalte două.
La un nivel mai pământesc, putem vedea că deplinătatea a ce înseamnă să fim umani apare atunci când comunicăm. Marile lucrări de artă – pictura, sculptura şi muzica – sunt mari datorită capacităţii lor de a comunica. Asta e adevărat chiar dacă artiştii sunt anonimi sau uitaţi – “individualitatea” lor în comunicare e mult mai importantă decât fiinţa lor istorică, de vreme ce ei continuă să trăiască prin arta lor. De exemplu, nu ştiu cine a fost Beethoven ca şi om, dar atunci când ascult atent muzica lui ştiu cine este ca persoană.

[tudor]

Întreaga arie a experienţei umane lipseşte din viaţa alcoolicului activ. Lui îi este greu să perceapă vreun alt “eu” în întreaga lume, în afară de el însuşi. Deşi emoţiile lui pot să fie foarte diferite – poate să treacă de la a fi extrem de fericit la foarte trist (şi, destul de des, chiar morocănos) într-o scurtă perioadă de timp – lui îi lipseşte compararea cu experienţa oricui altcuiva sau cu vreun simţ de moderare sau fineţe. Într-adevăr, rafinamentul lipseşte cu desăvârşire din viaţa unui alcoolic. În lumea lui, în general, e “totul sau nimic”. Nu există compromis, nici raţiune – doar durerea momentului prezent. Şi, în gândirea alcoolicului, durerea momentului prezent e cea care trebuie evitată cu orice preţ.
Acesta e doar unul dintre multele motive din care oamenii care au relaţii de lungă durată cu alcoolici activi simt că viaţa e atât de dificilă. Cea mai mare greşeală a lor este de a continua să creadă că ei sunt cea mai importantă parte din viaţa unui alcoolic şi că ei au responsabilitatea de a avea grijă de alcoolic, de a-l salva de el însuşi. Uneori, e o surpriză foarte mare să descoperi că astfel de oameni nu au fost, de fapt, într-o relaţie adevărată de mult timp, de vreme ce relaţia a-tot-consumatoare şi a-tot-distrugătoare dintre băutor şi substanţa chimică C2H5OH este singura care are vreo importanţă în viaţa celui ce bea.
Nu doar relaţiile sunt greu de menţinut de către alcoolic; există o completă lipsă de comunicare chiar în alcoolic însuşi. Personalitatea umană este o structură frumoasă şi complicată şi există, în cadrul acesteia, un sistem complicat de împărtăşire a experienţei şi ideilor. La alcoolicul activ aceste transmiteri sunt sever tulburate, iar gândurile şi sentimentele pot începe să se manifeste în diverse modalităţi neaşteptate şi neplăcute. Mulţi alcoolici au perioade lungi de timp fără un somn natural – de fapt, o mare parte a timpului în care ochii le sunt închişi, alcoolicii sunt inconştienţi datorită cantităţii de alcool pe care au băut-o. Procesul natural al apariţiei, transmiterii şi receptării viselor este sever tulburat. În stadiile târzii ale băutului, aceste comunicări interioare răzbat uneori la suprafaţă când sunt trezi, în timpul stării de veghe. Pot să fie situaţii în care alcoolicii halucinează cu mult înainte ca bine-cunoscutul şi, deseori, fatalul ‘delirium tremens’ să apară. Atunci când se întâmplă asta, e ca şi cum inconştientul, cu toate temerile, ororile şi pericolele care-l însoţesc, se transformă în partea conştientă a personalităţii, în încercarea de a salva câte ceva din funcţiile lui necesare.
Sentimentul de totală izolare experimentat de către alcoolic, De exemplu, a fi conştient poate să nu fie întotdeauna o experienţă minunată, dar măcar e una pe care poţi să te bazezi. Pentru alcoolicul care bea, starea de inconştienţă începe să devină o alternativă binevenită durerilor vieţii. Totuşi, şi în timpul stării de inconştienţă, mintea alcoolicului este afectată de durerea şi nebunia lumii conştiente. Închiderea ochilor nu înseamnă alungarea durerii şi se pare că nu există nici o cale de a ţine nebunia la distanţă.
Pe parcurs ce trece timpul, distanţa dintre intenţie şi performanţă devine mai mare. Pentru alcoolici e normal să fie “totul-sau-nimic”: un lucru fie e demn de a fi făcut, fie e desconsiderat ca “gunoi”, nonsens sau ceva dincolo de puterea de concepere. Şi chiar şi atunci, sunt şanse ca nimic să nu se întâmple. Cei mai mulţi alcoolici trăiesc în cea mai mare parte a timpului într-o stare de potenţial complet. Poate că sunt gata să facă ceva, ar putea să facă ceva, se gândesc să facă ceva, dar rareori fac ceva, în afară de băut. Planificarea pare minunată şi puternică, contemplarea pare de folos, dar acţiunea e neobişnuită. Mulţi alcoolici s-au apucat să scrie cel mai bun roman din lume, cu o foaie albă şi o sticlă de băutură. Deseori, sticla e terminată înainte ca un singur rând să fie scris pe foaie. Ei încearcă să ia alcoolul cu ei pe drumul spre faimă şi avere, succes şi împlinire. Din nefericire, alcoolul este un însoţitor dezastruos, de vreme ce aproape întotdeauna jefuieşte persoana complet de orice simţ al succesului. Pentru fiecare scriitor alcoolic renumit, există probabil câteva mii de alţi scriitori care au murit încercând să-şi depăşească realizările.
Adevărul şi sinceritatea nu îi sunt prieteni alcoolicului. Acestea sunt comodităţi pe care restul lumii le crede valoroase, dar pe care alcoolicul le consideră un impediment. Deseori, un alcoolic va spune automatic o minciună, mai degrabă decât să spună adevărul, de vreme ce, procedând astfel, el reuşeşte să controleze realitatea ceva mai bine şi nu trebuie să-şi amintească acele detalii dificile ca şi fapte. O dificultate evidentă pentru alcoolic este aceea că memoria îi este afectată, mai ales în timpul perioadelor de amnezie alcoolică. Încercarea de a-şi aminti ce minciuni a spus căror oameni, plasată cu amnezia alcoolică, îi lasă un sentiment de control haotic care nu e cu nimic mai prejos de degustarea iadului însuşi.
Chiar şi în abstinenţa timpurie, alcoolicii în recuperare pot să-şi dea seama că au încă tendinţa de a spune minciuni, în loc să spună adevărul, doar pentru că întotdeauna a fost mai uşor să facă aşa. A spune o minciună înseamnă a crea propria realitate – cea mai mare realizare a unui alcoolic. A spune adevărul înseamnă a accepta realitatea reală. Alcoolicii urăsc să facă asta. Un alcoolic va schimba şi adapta toate întâmplările, datele, numerele, promisiunile şi jurămintele, de vreme ce tot ce e legat de el trebuie să servească unui singur scop al alcoolicului – să-şi menţină în siguranţă relaţia cu alcoolul. Bineînţeles, uneori situaţia lui implică unele compromisuri, mai ales atunci când este ameninţat serios de către oameni cu autoritate. Totuşi, e puţin probabil ca el să renunţe la scopul lui principal pentru prea mult timp.