Introducere în cei Doisprezece Paşi AA

[tudor]

A.A. e preocupat de sănătate. În cea mai evidentă formă, A.A. e preocupat de sănătatea fizică, căci ravagiile alcoolismului sunt deseori fatale. Totuşi, nu aici se află punctele tari ale A.A.- ului . Nu ar fi surprinzător dacă A.A. s-ar ocupa şi cu problemele de sănătate mentală. Dar A.A. nu are aproape nimic de spus în această privinţă. Ce poate A.A.-ul să ofere şi care constituie şi principală funcţie a vieţii sale, este calea către sănătatea spirituală. Această sănătate spirituală va include şi sprijini îmbunătăţirea sănătăţii fizice şi mentale, însă interesul de bază şi predominant, e faţă de domeniul spiritual. Totuşi, această noţiune de sănătate spirituală nu e neapărat evidentă pentru cei din afară şi, cu siguranţă, nu e deloc evidentă pentru alcoolicul care intră împleticindu-se la prima sa întâlnire. Cei mai mulţi vor presupune că e ceva ce are de-a face cu religia, dar asta e doar parţial adevărat. De fapt, este o noţiune puternică ce se află la baza tuturor activităţilor din viaţă şi care oferă o sănătate multi-dimensională – referitor la relaţiile dintre individ, familia sa, restul societăţii umane, univers şi tot ce conţine acesta şi, în cele din urmă, cu Dumnezeu. Cheia către înţelegerea importanţei spiritualităţii este anonimatul.

[tudor]

Anonimatul, Negarea şi Controlul adicţiei

Anonimatul
Anonimatul este unul dintre cel mai puţin înţeleşi factori în viaţa Comunităţii Alcoolicilor Anonimi. E posibil să se întâmple aşa pentru că termenul se aplică la concepte diferite şi în momente diferite în viaţa alcoolicului în recuperare.
Pe vremea când bea, alcoolicul încearcă să menţină o faţadă falsă. Încearcă să facă cunoscut faptul că el nu are nici o problemă în viaţă. Chiar dacă zace cu capul în şanţ e probabil că el va spune oricui că este bine. Negarea îl determină să facă acest lucru.
În momentul în care intră în abstinenţă, sau chiar dacă numai se întreabă cum ar fi să se recupereze, alcoolicul obişnuit este îngrozit de ideea că ceilalţi s-ar putea să afle. Gândirea lui este foarte greşită. Atunci când bea, puterea negării este suficient de puternică, astfel încât să nu îi mai pese dacă oamenii l-au văzut vreodată beat în public. El va avea tot felul de mecanisme defensive pentru a se asigura că, la modul conştient, nu se îngrijorează de astfel de lucruri, chiar dacă ele sunt total observate de toţi ceilalţi. Un prieten, alcoolic, lucra ca profesor în ultimii ani ai carierei de băutor. În ultimul an de băut, a absentat mai mult de 30 de zile de la şcoală. În cele mai multe cazuri asta ar fi însemnat că profesorul este concediat. Nu şi în acest caz. Şcoala se pare că l-a crezut, iar alcoolicul nu era sigur că nu credea şi el, că pur şi simplu a fost foarte des răcit anul acela.
Negarea nu îi aparţine numai alcoolicului. Un alt prieten, a fost odată la o înmormântare pe când i se rupsese filmul. El nu îşi aminteşte să fi fost acolo. Chiar şi aşa, după câteva cercetări a reuşit să-i convingă pe cei care au fost prezenţi la înmormântare că el nu se simţise bine în acea zi, şi se pare că toată lumea l-a crezut. Negarea este uneori prostească şi degradantă, dar de cele mai multe ori este mai uşor de înfruntat decât adevărul.
Acelaşi alcoolic care este văzut beat în public, va trece prin mari chinuri pentru ca nimeni să nu afle că merge la prima lui întâlnire AA. Logica este simplă. Odată ce începe să meargă la AA trebuie să admită că are o problemă. În timp ce încă mai bea, poate să se folosească de negare (a lui şi a celorlalţi) pentru a pretinde că nu este nici o problemă.
Pentru această persoană, întreaga importanţă a anonimatului este de a nu fi identificat public ca având o problemă. Dintre toţi factorii care pot să-i dea de bănuit sau să-l oprească de a participa la prima întâlnire, anonimatul poate fi unul dintre puţinele lucruri care i se par atractive. Poate îşi va parca maşina la câteva blocuri distanţă de întâlnire, şi îşi va deghiza mersul, ascunzându-şi privirea de cei care trec pe lângă el. Pentru el, a admite că are o problemă înseamnă foarte multă ruşine.
Odată ce intră în recuperare, anonimatul începe să capete o altă funcţie. Îi permite să fie o persoană autentică. În cele mai multe grupuri şi în cele mai multe situaţii, va fi cunoscut de către alţi membri AA, doar după numele mic. Într-adevăr, mulţi membri AA nu cunosc numele de familie al celorlalţi, chiar dacă se cunosc de ani de zile. Astfel, identitatea fiecăruia este foarte simplă. Nimeni nu are nici o autoritate şi nici nu are istorie. El /ea este pur şi simplu … oricare i-ar fi numele. Acest lucru îi permite, de asemenea, să treacă prin fazele iniţiale ale recuperării asemenea unui cocon. Nu apără nimic şi nu reprezintă nimic. Poate să facă greşeli dacă are nevoie să le facă, unele chiar stupide, şi nimeni nu îl va arăta cu degetul. El este doar un alt beţiv care încearcă să se însănătoşească. Orice tendinţe perfecţioniste ar avea,(iar cei mai mulţi dintre alcoolici au multe), el învaţă în acest stadiu să facă cunoştinţă cu anonimatul pentru că sarcina lui e pusă astfel în perspectivă. Nu trebuie să schimbe lumea pentru a deveni abstinent. Poate să fie el însuşi. Pentru prima dată, poate să stea deoparte şi doar să “FIE”, şi să se bucure de libertatea lumii în care el nu este Dumnezeu.
Mai târziu, anonimatul are o funcţie cu totul diferită. De fapt, atunci când cineva face ceva în AA, o face anonim. Aceasta are funcţia de a îndepărta ego-ul din tot ceea ce face, astfel încât orice acţiune îndeplinită, să fie de dragul ei. În viaţa normală, aproape tot ceea ce face fiecare, are un motiv. Îmbrăţişând anonimatul, individul învaţă să facă ceva, fără a fi motivat de nimic altceva decât plăcerea de a face acel lucru – ca şi consecinţă, începe să fie autentic. Pentru un alcoolic, chiar şi cea mai mică posibilitate de a fi autentic este foarte atractivă.
Anonimatul are, şi funcţia de a întări identitatea fiecărei persoane cu restul Comunităţii. O persoană anonimă ce intră într-o cameră de oameni anonimi, descoperă un simţ al apartenenţei doar prin acest fapt. Faptul că i se acordă încredere cu anonimatul tuturor celor prezenţi, devine o sursă de mare confort pentru cineva căruia nu i s-a acordat încredere de mulţi ani.
Se mai întâmplă ca anonimatul să aibă şi o latură sălbatică, cu toate că întotdeauna este o cauză pentru umilinţă şi recunoştinţă. Întâlnirea din întâmplare cu un şef, cu un doctor, sau un student, poate chiar cu un actor renumit sau cu un alt membru al familiei, poate să aducă multă mulţumire spirituală; fiecare persoană din Comunitate este învăluită în siguranţă, de anonimat.
Mai există încă un element mistic şi foarte semnificativ care stă în spatele gândirii privind anonimatul din AA. Dumnezeu în sine este anonim. Dumnezeu trebuie să intre sub vălul anonimatului, din moment ce este singura formă în care este acceptat de alcoolic. Dumnezeu îl întâlneşte pe alcoolic în singura formă în care alcoolicul este pregătit să Îl întâlnească.

[tudor]

Atunci când luăm în considerare sănătatea mentală, umanitatea judecă, de obicei, diferit actele infracţionale comise de o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mentale, văzându-le ca diferite; în cazul lor se procedează altfel decât atunci când persoana care le-a comis e cunoscută a fi într-o bună stare de sănătate mentală.
Cu toate astea, pentru alcoolicul activ, această perspectivă nu este la fel de clară. Mulţi oameni care întâlnesc un băutor nu se vor gândi automat la acea persoană ca fiind bolnavă, chiar dacă poate sunt de acord că acesta suferă de o boală. Din contră, mulţi oameni presupun automat că o persoană beată este o persoană rea, periculoasă pentru alţii şi pentru sineDacă cineva comite o infracţiune în timp ce e nebun, cele mai multe sisteme legale îi vor acorda circumstanţe atenuante. Criminalii nebuni sunt mai degrabă îngrijiţi decât executaţi şi multe sisteme penale au, tocmai cu acest scop, închisori psihiatrice.
Nimeni nu ar pune la îndoială faptul că un alcoolic activ este nebun. Chiar alcoolicul însuşi se simte nebun, mare parte din timp. Cu toate astea, mare parte a nebuniei sale provine din faptul că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale. Cu alte cuvinte, pe când cineva ajunge să fie beat, nebunia lui este evidentă pentru toată lumea. Dar atunci când este treaz, alcoolicul nu pare nimănui ca fiind nebun, până în momentul în care pune mâna pe primul pahar.
Gândirea AA nu are prea multe păreri despre moralitatea actelor comise de un alcoolic atâta timp cât bea. Aceste întrebări sunt la latitudinea judecătorilor şi a curţilor. Paşii, însă, sugerează în cuvinte clare că, recuperarea presupune ca alcoolicul să reanalizeze lucrurile pe care le-a greşit în trecut. Paşii 4,7,8 şi 10 se concentrează exact pe lucrurile pe care le-a greşit. Este încurajat să-şi analizeze trecutul şi acolo unde este cu putinţă, să facă reparaţii.
În cadrul Comunităţii, alcoolicul este învăţat că este responsabil pentru consecinţele primului pahar; este învăţat de asemenea că vor fi timpuri când nimic altceva nu îl va scăpa de acel prim pahar decât puterea lui Dumnezeu. Este atât paradoxal, cât şi crucial. Pe de o parte, el va spune poate, că nimeni nu l-a obligat să bea; dacă s-a întâmplat, a fost prin pura lui alegere. Pe de altă parte, recunoaşte că a renunţa la alcool necesită o putere mult mai mare decât poate el singur să aibă, şi că nimic altceva decât directa implicare a lui Dumnezeu, nu va putea să o aducă la îndeplinire.
După primul pahar, responsabilitatea alcoolicului este zero, din moment ce gândirea lui este automat distorsionată. Cu toate astea, el este responsabil pentru luarea acelui prim pahar şi este întotdeauna responsabil pentru faptele care urmează, chiar şi pentru acelea pe care nu şi le poate aminti, atunci când este din nou treaz.
Sentimentul de vinovăţie face aproape întotdeauna parte din condiţia alcoolismului, cu toate că celor din afară nu le este întotdeauna evident. Din acest motiv, este important ca alcoolicul să facă pace cu greşelile din trecut, dacă nu, va veni ziua în care, pentru a face faţă durerii vinovăţiei din trecut, va începe să bea din nou, pornind din nou întreg ciclul.
În cei 12 Paşi se regăseşte ideea că oricât de rău a fost alcoolicul, iertarea este totuşi posibilă. Chiar mai mult, iertarea nu va însemna doar îndepărtarea vinovăţiei faţă de păcatele din trecut dar şi îndepărtarea defectelor de caracter care au dus la acestea.
Dacă cineva îi sugerează unui alcoolic că este o persoană bolnavă, dar nu şi că este responsabilă pentru ceea ce face, acest fapt nu va fi deloc unul de bunăvoinţă . Responsabilitatea este antidotul pentru alcoolic.
Cu toate astea, natura umană se îndreaptă spre o altă direcţie. De obicei, ceea ce ne dorim într-o situaţie ideală este să avem cât de multă autoritate posibil, cu cât mai puţină responsabilitate posibil. Din acest punct de vedere, alcoolicul activ va amplifica pur şi simplu această tendinţă general umană. El îşi va dori controlul, dar nu responsabilitate. Din păcate, controlul fără responsabilitate este, în final, degradant şi putem vedea evidenţa acestui fapt în istoria politică a episoadelor de barbarie. Responsabilitatea este elementul de bază necesar unei vieţi sănătoase şi spirituale.

[tudor]

Un om care tocmai fusese eliberat din închisoare, după 18 ani pentru o crimă comisă la beţie într-o perioadă de o “rupere a filmului”. Primul lucru care l-a făcut la eliberare a fost să participe la o întâlnire AA. De fapt, chiar a aranjat ca alţi membrii AA să îl aştepte la ieşirea din închisoare. În momentul când i-a venit rândul să vorbească la întâlnire, a ales subiectul „recunoştinţă”.
Un alcoolic are o compulsie de a bea, dar poate să-i reziste doar prin îndurarea lui Dumnezeu. Este totuşi responsabil pentru consecinţele consumării primului pahar, în special dacă ştie că abstinenţa este o alegere. Din acest motiv, auzim deseori comentariul că „AA-ul, nu va reuşi să te oprească din băut imediat, deşi în mod sigur îţi va ruina băutul de acum înainte”.
“Primul pahar” pentru alcoolic reprezintă totul de la primul consum de alcool până la o eventuală moarte. Aplicând acelaşi criteriu vieţilor umane ne afectate de alcoolism, s-ar putea să nu fie la fel de adevărat. Pentru o persoană normală, primul păcat nu duce inevitabil la al doilea, cu toate că nu este exclus. În mod sigur, putem susţine că a comite un fapt greşit va face mai uşoară realizarea unui al doilea - în sensul că fie nu pare atât de rău a doua oară, fie pentru că un anumit păcat se poate instala ca un obicei după un timp. Şi odată ce ceva a devenit un obicei, este mai greu de corectat. Dar, lupta internă a unui non-alcoolic de a se debarasa de un obicei este nimic, pe lângă lupta unui dependent de a se debarasa de dependenţa lui.
Dacă dependenţa ar fi acelaşi lucru cu un obicei, ar fi numită obicei, şi nu dependenţă.
Cu toate că dependenţa a existat timp de mii de ani, sunt anumiţi factori care o fac mai evidentă în lumea modernă decât în trecut. Ca şi rasă, avem acum acces la informaţii şi abilităţi pe care cei care trăiau în vremuri Biblice, sau chiar în vremea Părinţilor bisericii, putea doar să le viseze. Bombe nucleare, pilula contraceptivă, sistemul de menţinere artificială a vieţii, statul bunăstării, bogăţia şi nelimitatul progres al tehnologiei, ne-au dat, poate, o perspectivă deformată a propriei importanţe şi puteri. Când îl punem la încercare pe Dumnezeu, azi, o facem la un nivel mult mai sofisticat decât o făceau strămoşii noştri şi cu toate că Turnurile noastre Babel li se vor părea ridicole în viitor descendenţilor noştri, ele ni se par destul de provocatoare.
Poate să fie o greşeală să ne închipuim că acest fenomen este limitat la era post-industrială. Sfântul Pavel descrie o situaţie similară: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine”. Aceasta este o descriere perfectă a dependenţei: există o tendinţă spre păcat în personalitatea umană, şi din această cauză, nimic bun nu poate rezulta.
Sfântul Pavel nu este foarte explicit în legătură cu ce descrie aici şi e mai puţin probabil ca el să se refere specific la dependenţă, Nu avea cum să înţeleagă termenul cu detaliile pe care le avem acum, în lumea modernă. Dar, întrebarea pe care el o cântăreşte – aceea că tendinţa noastră de a păcătui este asemănătoare dependenţei, poate fi un motiv în plus de a analiza cei Doisprezece Paşi cu mai mare atenţie.
Dacă ei pot fi folosiţi pentru a trata o dependenţă, atunci ei pot fi folosiţi în tratarea oricărui tip de dependenţe.
Păcatul în sine poate să nu fie nimic mai mult decât o dependenţă.

[tudor]

Negarea
Se spune deseori că primul şi cel mai semnificativ simptom al alcoolismului este negarea. Prin asta, umanitatea rămâne cu o problemă serioasă, din moment ce o persoană care spune „Nu am o problemă cu băutul”, şi este alcoolic sună exact la fel ca o persoană care spune „Nu am o problemă cu băutul” şi nu este alcoolic. Din această cauză diagnosticarea acestei condiţii este foarte dificilă.
Negarea înseamnă mai mult decât a minţi, cu toate că, evident, există şi acest element implicat. Negarea implică şi dificultăţi în menţinerea integrităţii într-o situaţie dificilă.
Dacă cineva ar întreba un alcoolic activ despre cum este viaţa lui, cel mai probabil va auzi un răspuns imediat de genul „bine” sau o expresie de acest gen. Conform înţelepciunii AA, băutul are loc în trei stadii: impulsiv, compulsiv şi repulsiv. Răspunsul alcoolicului va fi cam acelaşi de-a lungul acestor trei stadii. Dacă îl întrebi dacă a băut, el va spune „nu”, chiar dacă poate are un pahar în mână. Dacă te oferi să îl ajuţi, îţi va spune probabil că nu are nevoie de ajutor, în special din partea ta. „Vezi-ţi de treabă şi lasă-mă în pace” este cel mai probabil lucru pe care îl veţi auzi de la un alcoolic aflat în această situaţie. „Sunt bine, sunt puternic, deţin controlul”. Acestea sunt minciunile cu care trăieşte alcoolicul, din moment ce orice altceva ar însemna să admită că are o problemă.
Negarea apare în toate formele şi mărimile, unele mai perverse decât celelalte. Orice lider care crede că nu poate face greşeli este în negare, dar şi cei care îi conferă onoruri şi demnitate, ca şi cum ar fi aşa, sunt, de asemenea, în negare. O persoană care are vederea parţială şi care, cu toate astea insistă să conducă o maşină fără ochelari este în negare. Cineva care refuză să admită realitatea a ceva important în viaţă - moartea unui partener, o boală foarte gravă – este în negare. A pretinde că suntem invincibili şi că vom trăi întotdeauna este negare.
Negarea începe prin a fi un mecanism de coping. Avem nevoie de abilităţi de coping atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă şi, de multe ori când începem ceva pentru a face faţă – doar pentru a trece de ceva – ne este foarte greu să ne debarasăm de acel comportament după ce nu ne mai e necesar.
Când aveam vreo 7-8 ani, mi-am scrântit glezna. Mă jucam în curtea din spate, şi am încercat să sar, dar am făcut-o fără să am prea mare grijă. În loc să aterizez pe o suprafaţă netedă, un picior mi-a căzut pe o piatră. Îmi aduc aminte de cât de mult mă durea, iar la un moment dat am fost dus la spital cu autobuzul.
Ocazional, ne vom folosi de anumite forme ale negării, a căror sarcină este de a face o situaţie imposibilă, posibilă.
Dacă, cumva, cineva dintre noi cei de la masă (în afară de mătuşa mea) ar fi crezut că acest lucru este normal, acea persoană ar fi fost în mare încurcătură şi ar fi avut nevoie de terapie imediată. Acea persoană ar fi respins realitatea lui Dumnezeu şi ar fi înlocuit-o cu realitatea mătuşii mele. O astfel de persoană este numită codependentă pentru a o distinge de acea persoană care înlocuieşte realitatea lui Dumnezeu cu propria lui realitate, şi care este dependentul. Toţi avem în noi poate puţină codependenţă şi puţină dependenţă în acelaşi timp.
Dacă cineva ar întreba un alcoolic activ despre cum este viaţa lui, cel mai probabil va auzi un răspuns imediat de genul „bine” sau o expresie de acest gen. Conform înţelepciunii AA, băutul are loc în trei stadii: impulsiv, compulsiv şi repulsiv. Răspunsul alcoolicului va fi cam acelaşi de-a lungul acestor trei stadii. Dacă îl întrebi dacă a băut, el va spune „nu”, chiar dacă poate are un pahar în mână. Dacă te oferi să îl ajuţi, îţi va spune probabil că nu are nevoie de ajutor, în special din partea ta. „Vezi-ţi de treabă şi lasă-mă în pace” este cel mai probabil lucru pe care îl veţi auzi de la un alcoolic aflat în această situaţie. „Sunt bine, sunt puternic, deţin controlul”. Acestea sunt minciunile cu care trăieşte alcoolicul, din moment ce orice altceva ar însemna să admită că are o problemă.
Negarea apare în toate formele şi mărimile, unele mai perverse decât celelalte. Orice lider care crede că nu poate face greşeli este în negare, dar şi cei care îi conferă onoruri şi demnitate, ca şi cum ar fi aşa, sunt, de asemenea, în negare. O persoană care are vederea parţială şi care, cu toate astea insistă să conducă o maşină fără ochelari este în negare. Cineva care refuză să admită realitatea a ceva important în viaţă - moartea unui partener, o boală foarte gravă – este în negare. A pretinde că suntem invincibili şi că vom trăi întotdeauna este negare.
Negarea începe prin a fi un mecanism de coping. Avem nevoie de abilităţi de coping atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă şi, de multe ori când începem ceva pentru a face faţă – doar pentru a trece de ceva – ne este foarte greu să ne debarasăm de acel comportament după ce nu ne mai e necesar.
itual’ ca şi cum s-ar referi vag cam la acelaşi lucru. Astfel, expresia de persoană ‘religioasă’ şi persoană ‘spirituală’ poate fi interpretată ca având mai mult sau mai puţin acelaşi înţeles.

[tudor]

În accepţiunea Comunităţii Alcoolicilor Anonimi, diferenţa dintre ‘religios’ şi ‘spiritual’ este atât de mare astfel încât cuvintele nu pot fi confundate. În timp ce aceşti doi termeni sunt legaţi, ei se referă totodată la două lucruri distincte, iar această diferenţă este crucială în misiunea AA.
Singurul scop al AA-ului este de a-i ajuta pe alţi alcoolici care mai suferă încă; nu încearcă să-şi impună punctul de vedere, nu încearcă să convingă pe nimeni de nimic. AA-ul nu caută să fie în dialog cu nimeni, decât dacă este vorba de transmiterea mesajului către “alcoolici care mai suferă încă”, care pot fi găsiţi mai aproape sau mai departe. Ceea ce face AA-ul este extrem de dificil, şi pentru a avea succes, trebuie să-şi menţină atenţia asupra misiunii şi să se rezume la sarcina care o are de îndeplinit. Misiunea nu este de a educa întreaga lume despre alcoolism, ci de a transmite mesajul abstinenţei către alcoolicii care mai beau încă.
AA-ul nu încearcă să educe pe cineva, cu excepţia propriilor membri. Cu toate astea dacă cineva din exterior încearcă să vadă ce vrea să facă AA-ul, e necesar să înţeleagă definiţiile de bază şi filosofia AA şi felul în care AA-ul le foloseşte. Altfel, semnificaţia programului de recuperare nu va fi niciodată înţeleasă pe deplin. Cei care doresc să folosească cei Doisprezece Paşi pentru propriul progres personal trebuie să fie conştienţi de anumite aspecte, pentru a se hotărî.

În cuvinte foarte simple, iată câteva concepte:

Religia şi spiritualitatea sunt două concepte aliate cu o orientare diferită:

Religia se preocupă de cine este Dumnezeu.
Spiritualitatea se preocupă de ceea ce face Dumnezeu.

Religia are de-a face cu relaţia lui Dumnezeu cu umanitatea.
Spiritualitatea are de-a face cu relaţia unei persoane cu Dumnezeu.

Religia se ocupă de relaţia lui Dumnezeu cu universul.
Spiritualitatea se ocupă de modul în care o persoană îşi vede locul în univers.

[tudor]

Cei Doisprezece Paşi şi Viaţa Bisericii


1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.
3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu - aşa cum şi-L închipuie fiecare dintre noi.
4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei persoane.
5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.
6. Am consimţit fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter.
7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.
8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.
9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor sau altora.
10. Ne-am continuat inventarul personal si ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.
11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu – aşa cum şi-L închipuie fiecare dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea puterea să o împlinim.
12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.


Datorită felului în care sunt scrişi paşii, ei pot să reînvie şi să readucă credinţa pentru mulţi oameni, dar fără a influenţa în mod direct credinţa. Ei se preocupă mai mult cu ceea ce stă la baza credinţei decât cu credinţa în sine. Acesta este motivul pentru care ei au o rezonanţă profundă în viaţa creştin ortodoxă. Acelaşi lucru se aplică şi pentru cei cu alte credinţe. De la începuturi, folosirea celor Doisprezece Paşi transcede limitele normale ale societăţii, şi limitele religiilor în particular. Alcoolicii protestanţi şi catolici i-au putut folosi şi au văzut de la început, că pot face asta, fără să compromită tradiţiile religioase personale sau ale celorlalţi.
Se mai spune că americanii sunt genii în ceea ce priveşte lucrurile practice; iar dacă asta este adevărat, atunci cei Doisprezece Paşi pot fi consideraţi ca o contribuţie americană la „calea pocăinţei”, disponibilă şi pentru cei care nu puteau participa în întregime la rugăciunea Bisericii, cât şi pentru cei care doreau să-i folosească spre a-şi învia şi aprofunda experienţa lor spirituală. Asemenea celor 30 de trepte din planul Scării Divinei “Ascensiuni”, cei Doisprezece Paşi prezintă o viziune asupra pocăinţei, un ghid pentru transformare. Asemenea Scării, ei aduc în atenţie sarcini efective care pot să-l aducă pe individ la o mai profundă conştientizare a lui Dumnezeu.


Cei Doisprezece Paşi nu au nevoie de specialişti. Iniţial, Paşii au fost adoptaţi de oameni afectaţi de dependenţe, care de abia reuşeau să ajungă la un numitor comun cu multitudinea de complexităţi din viaţa lor. Pe parcursul completării lor, ei ajung la un element de certitudine: dacă l-au invitat pe Dumnezeu pentru a-i ajuta în alcoolismul lor, El o va şi face. Cei Doisprezece Paşi nu necesită cunoştinţe specializate, şi nu cer nimic decât bunăvoinţa persoanei care intenţionează să îi folosească. Ei pot fi modificaţi pentru a face faţă oricăror crize sau lipsei acestora, şi pot fi aplicaţi într-o varietate de circumstanţe. În mod sigur, ei erau destinaţi unor situaţii specifice, dar sunt aplicabili în cele mai multe situaţii create de lumea modernă. Aceşti paşi pot fi folosiţi de oricine, şi oricine îi poate folosi.
Cei Doisprezece Paşi nu afirmă şi nu sugerează nimic decât ceea ce există deja în viaţa Bisericii, iar persoana care îi foloseşte nu devine mai puţin ortodoxă sau catolică sau orice ar fi ea. Paşii scot în evidenţă o anumită cale spre pocăinţă – oferind o listă cu sarcini consecutive care trebuie luate în considerare şi puse în practică sau ignorate, aşa cum i se potrivesc fiecărui individ.
Cei Doisprezece Paşi nu ar trebui să înlocuiască nimic din viaţa normală creştin ortodoxă. Pasul Cinci, de exemplu, nu este acelaşi lucru cu spovedania; Pasul Trei nu este acelaşi cu Botezul. Pentru creştinul ortodox, valoarea Paşilor stă în faptul că ei abordează subiecte şi teme care sunt complementare cu viaţa Bisericii, şi nu le înlocuiesc. Paşii nu sunt obligatorii în adevăratul sens al cuvântului şi nimeni nu este forţat să îi facă. Chiar dacă cineva ar fi obligat să îi facă, rezultatul ar fi mai puţin decât cel dorit.
La un anumit nivel, o persoană „face” Paşii doar citindu-i. La un nivel mult mai profund, ei pot oferi activităţi pentru o viaţă întreagă şi progres spiritual. Fiecare individ este liber să decidă la ce nivel el /ea doreşte să îi folosească. Unii oameni vor trece odată peste ei; alţii vor trece din nou şi din nou. Alţii vor descoperi că, menţinându-şi atenţia pe anumite aspecte ale vieţii lor, doresc să le schimbe; este bine să facă paşii încă o dată, concentrându-se foarte mult pe acel aspect din viaţa lor trecută. Alţii vor încerca să combine totul despre ei într-o singură încercare.

[tudor]

Cea mai mare dificultate în a face cei Doisprezece Paşi este că ei nu sunt uşori. Calea necesită sârguinţă, onestitate şi eliberarea de anumite sisteme defensive menţinute de obicei pentru a ne proteja. Admiterea faptului că am putea greşi, chiar şi în principiu, este foarte dificil pentru cei mai mulţi oameni. Dar asta face totuşi parte din repertoriul spiritual al oricărui creştin ortodox care practică spovedania sacramentală. A merge la cei cărora le-ai făcut necazuri şi a-ţi cere scuze este, de asemenea, o practică a creştinilor ortodocşi care caută iertarea celor din jur înainte să ia Sfânta Împărtăşanie din Potir.
* * * * *
Dacă te-ai decis să foloseşti cei Doisprezece Paşi, este sugerat să îi faci în ordine şi să îi aduci pe fiecare dintre ei la o oarecare finalitate înainte de a trece la ceilalţi.
Citeşte fiecare Pas, priveşte formularea lui originală de câteva ori, întreabă-te ce îţi sugerează el. Cum ţi se pare, uşor sau dificil? Este ceva care ai dori să faci, sau ai face doar din datorie sau doar pentru că te-ar ajuta să apreciezi viaţa mai mult? Crezi că te-ar ajuta să-ţi înţelegi mai mult credinţa?
Dacă ai sentimente vagi de disconfort la citirea unuia dintre Paşi, posibilitatea este ca acel Pas, în particular, să fie important pentru creşterea ta spirituală.
Ţine minte, nu încerca să faci Paşii perfect, ci fă-i atât cât poţi tu de bine. Pe măsură ce faci fiecare pas, vei fi mult mai conştient de ceea ce trebuie să faci pentru a-l duce la îndeplinire – cel puţin pentru moment. Într-un anumit sens Paşii de acţiune (care par foarte greu de făcut) sunt mai uşor de îndeplinit decât aceia care par mai teoretici. În orice caz, este bine să faci fiecare Pas aşa cum este el şi cât poţi de bine.

[tudor]

Semnificaţia originalǎ :
“Mai întâi de toate, a trebuit sǎ încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu”
(Alcoolicii Anonimi, pag. 59)
Fiecare Pas te invitǎ la o sarcinǎ specificǎ – definitǎ , şi uneori foarte dificilǎ . Totuşi, formularea Paşilor este blândǎ , într-un limbaj mai degrabǎ mut. Cuvintele nu trebuie sǎ - i sperie pe cei care trebuie sǎ urmeze aceastǎ cale. Departe de a fi cele “Douăsprezece Porunci”, Paşii descriu doar un set de acţiuni urmate de primii o sutǎ de anonimi care au început recuperarea din alcoolism. Invitaţia de a-i urma este implicitǎ, dar nu spusǎ explicit. Aceştia sunt Paşii sugeraţi pentru recuperare şi ei îl invitǎ pe individ sǎ le urmeze calea.
Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta pe alcoolic să treacă peste dificila sarcină de a începe ceva. Starea naturală a celor mai mulţi alcoolici este starea de beţie, întins pe podea, uitând totul. Această stare este întreruptă (sau poate marcată) cu perioade de angoasă şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic să simtă că nu are nimic de oferit, dar şi că este total neimportant. El contracarează neputinţa cu ego-ul său, care se extinde până la punctul în care el, şi numai el, este cea mai mare putere din univers.
Pasul Unu pentru creştinul ortodox.
Toată lumea, sau aproape toată lumea, are sentimentul că viaţa nu este aşa cum ar trebui să fie. Cei mai mulţi oameni experimentează sentimentul acesta ca o stare generală de insatisfacţie faţă de propria viaţă sau faţă de societate în general.
Cuvintele Pasului Unu dau un început foarte distinct. Ideea de a începe orice sarcinǎ prin a admite un soi de slǎbiciune – sau chiar înfrângere – nu pare deloc promiţǎtoare. Cursul normal al celor mai multe acţiuni, ar fi acela de a-ţi aduna forţele. Astfel, chiar de la început, în cele mai multe încercǎri umane, atitudinea persoanei e adversă – ceva ce are de-a face cu impunerea voinţei şi punctului de vedere asupra cuiva sau a ceva.
Tiparul Paşilor este cu totul diferit. Încep cu noţiunea de neputinţǎ. Însă, neapǎrat neputinţa învinsului. Nu existǎ înfrângere aici. Drumul cǎtre succes începe aici cu noţiunea cǎ nu putem face nimic.
Cuvântul „incontrolabil” are o forţǎ puternică. Reprezintǎ încercǎrile eşuate de a fi în vârf. A „stǎpâni” înseamnǎ a controla, iar imaginea persoanei care îşi controleazǎ propriul destin este exact opusǎ ideii la care ne referim noi aici. Dumnezeu este în controlul universului, şi pe bunǎ dreptate. Cu toate astea, El permite sǎ-şi limiteze controlul prin voinţa umanǎ. Chiar şi cea mai micǎ fiinţǎ umanǎ poate zǎdǎrnici controlul lui Dumnezeu, nefǎcând nimic, doar gândindu-se la asta. Aşa cum vom vedea, cea mai mare ofrandǎ pe care i-o putem aduce lui Dumnezeu este de a ne preda aceastǎ putere, lǎsându-L astfel pe Dumnezeu sǎ fie încǎ o datǎ Dumnezeu. Dar aici deja am sǎrit puţin la paşii care vor urma.
Acesta este un element important în schimbarea felului de a trǎi al unei persoane . Aşa cum am vǎzut din toate felurile de exemple, fiecare problemǎ poate fi privitǎ într-o varietate de moduri. Cu toate astea, practica noastrǎ obişnuitǎ este de a aborda o anume problemǎ în acelaşi fel, din nou şi din nou, chiar şi atunci când ştim cǎ nu prea funcţioneazǎ prea bine.
Oportunitatea furnizatǎ de Pasul Unu este de a lǎsa deoparte modurile cunoscute, încercate şi (de obicei) eşuate de a vedea lucrurile şi de a adopta bunǎvoinţa de a încerca ceva nou.
Dar atunci când Primul Pas este urmat de ceilalţi, înseamnǎ cǎ acea persoanǎ are bunǎvoinţa de a rupe ciclul comportamentului anterior – de a începe un nou drum fără să impună nici un fel de gânduri şi idei preconcepute în legǎturǎ cu rezultatul. Acest lucru este ca şi cum ai spune cǎ acea persoanǎ are bunǎvoinţa de a permite evenimentelor să-şi urmeze cursul în moduri pe care el /ea le vede ca neaşteptate sau nedorite.
A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ am încercat alte moduri care nu au dat rezultate şi că în cele din urmă suntem pregǎtiţi sǎ admitem acest lucru.
A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ suntem la capul funiei şi cǎ nu putem să ne rezolvǎm problemele de unii singuri.
A lucra Pasul Unu presupune doar o conştientizare a faptului cǎ ceva nu e în regulǎ cu lumea aşa cum o cunoaştem noi. Acesta este singurul lucru cerut, chiar dacǎ nu în totalitate posibil.
A lucra Pasul Unu înseamnǎ sǎ acceptăm realitatea aşa cum este, nu aşa cum ne-ar plăcea nouǎ sǎ fie. Multe pot fi spuse despre felul în care ne creăm noi propria realitate – dar ce e important pentru noi aici este cǎ acea parte din, pe care o identificǎm ca ‚voinţă’ – prăpastia fără fund a dorinţelor noastre – nu este cea pe care ne bizuim pentru a îndrepta lucrurile.
Scopul Pasului Unu este ca individul sǎ fie pregǎtit pentru a ajunge la recunoaşterea faptului cǎ lumea pe care o înţelege el nu este mai mult decât o imagine falsǎ, bazatǎ pe negare sau pe altǎ formǎ de amǎgire.
Paşii nu doresc sǎ încurajeze vreo formǎ de vinovǎţie care este un alt mod prin care individul denatureazǎ realitatea momentului prezent. Vinovǎţia este subiectul care va fi examinat în variate forme de-a lungul celor Doisprezece Paşi. Nici pe departe, Pasul Unu nu vrea sǎ spunǎ, „am fǎcut nişte greşeli teribile, iar acum plǎtesc pentru asta”. A fi neputincios şi a nu mai fi stǎpân pe viaţa ta este, din contrǎ, fǎră nici o judecatǎ de valoare, iar aceastǎ lipsǎ de judecată(mai ales de condamnare) este cheia tuturor Paşilor.
Este important sǎ vedem cât de puţin ni se cere la început.
Pasul Unu are loc ca o reacţie atunci când atingem fundul sacului, când experimentǎm acel eveniment definitoriu care ne forţeazǎ sǎ aruncǎm buretele şi sǎ renunţǎm la luptǎ. Ironic, renunţând la luptǎ, suntem pregǎtiţi sǎ începem calea spre recuperare.
În acest moment, este prematur sǎ înlocuim aceastǎ perspectivǎ falsǎ asupra lumii cu alta. Cam pe când aceastǎ întrebare îşi gǎseşte rǎspunsul, persoana va avea o perspectivǎ complet diferitǎ (iar într-un anumit sens, mai iluminatǎ) a ceea ce înseamnǎ a avea o vedere asupra lumii.

[tudor]

Mulţi oameni îşi apǎrǎ propria perspectivǎ pentru cǎ le conferǎ un simţ al statutului, influenţǎ sau demnitate. Acestea sunt lucrurile pe care cu toţii le râvnim, cea mai mare parte din timp. Rareori, sau niciodatǎ, o persoanǎ este dispusǎ sǎ renunţe la aceste surse de siguranţǎ, pentru cǎ dacǎ facem asta trebuie sǎ înfruntǎm lumea fǎrǎ nici un fel de apǎrare.
Primul Pas presupune faptul cǎ acea persoanǎ este cel puţin pregǎtitǎ sǎ se gândeascǎ la faptul că debarasarea de influenţa personală – de cele mai multe ori bazatǎ pe erori sau amǎgire – este o posibilitate.
În acest fel, putem spune cǎ este un pas eliberator, chiar dacǎ pare şi foarte periculos. Presupune conştientizarea faptului cǎ întreaga structurǎ internǎ a personalitǎţii umane trebuie înlăturată şi reluată de la zero.
Orice comportament care ne izoleazǎ de realitate va trebui lǎsat deoparte.
Există ceva adevăr în faptul că ne creăm realitatea, zi de zi. Există şi o realitate definită în exteriorul experienţei noastre faţă la care trebuie să ne acomodăm într-un fel sau altul. Uneori, între cele două afirmaţii, oarecum contradictorii, există un nivel al vieţii şi înţelegerii care ne permite să fim liberi faţă de amăgirile create de noi şi liberi faţă de iluziile care ne izolează de restul lumii.
Pasul Unu se asigură că am început, că începem cu începutul, făcând faţă realităţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este valabil în toate situaţiile, chiar şi atunci când nu ne place ceea ce vedem, şi chiar dacă este pentru prima dată când facem acest lucru. Este momentul să lăsăm toate armele jos - cel puţin în faţa lui Dumnezeu.
Alcoolicii şi alţi dependenţi nu se pricep prea bine la a privi realitatea “în ochi”, foarte clar. Până la un anumit punct, acelaşi lucru poate fi valabil pentru întreaga rasă umană. Compromitem, răsturnăm, colorăm şi împodobim realitatea cu tot felul de improvizaţii cu scopul de a ne face viaţa mai confortabilă. Uneori, ne îngăduim distorsiuni indiscutabile.

Tot ceea ce se cere în Pasul Unu – şi nici nu este atât de dificil decât după ce te gândeşti, mai târziu, la asta – e o oarecare conştientizare că cel care face Pasul Unu este pregătit să privească viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum ar vrea el /ea să fie. Opusul bunăvoinţei este “negarea” şi ea implică orice încercare de a întoarce şi de a răsuci realitatea vieţii sale pentru a face momentul prezent cât mai confortabil.
Motivul pentru care negarea este dăunătoare cea mai mare parte din timp este pentru că ne încurajează să jucăm rolul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Aşa cum vom vedea, acesta este chiar miezul înţelegerii adicţiei şi a comportamentelor adictive, chiar dacă aici, în Pasul Unu nu este foarte evident. Este important să fim conştienţi că, dacă ne creăm propria realitate, suntem în pericolul de a pierde cele mai bune lucruri care ni se întâmplă, pentru că, inevitabil, realitatea lui Dumnezeu este cu mult deasupra celei proprii.
Pe parcursul Paşilor, sentimentul: “Sunt Dumnezeu în viaţa mea” este treptat înlocuit cu “Dumnezeu este Dumnezeu în viaţa mea”. Pentru a ajunge la transformare, trebuie să începem prin recunoaşterea faptului că noi nu ne putem conduce propria viaţă: suntem neputincioşi în faţa vieţii, indiferent de cât protestăm în faţa ideii. Folosind drogurile, adoptând comportamente ale căror prim scop este de a schimba modul în care ne simţim (şi, deseori, a înceta să simţim în totalitate), începem să ne creăm propria lume, asta ne pune pe locul pilotului, şi îi “dă liber” lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie acest lucru pentru că El ne dă libertatea. Oferindu-ne libertatea, El îşi asumă un risc.

* * * *
Încetişor, pe parcursul paşilor, negarea va fi înlocuită cu acceptarea. Din fericire, în acest stadiu timpuriu, este destul de simplu să accepţi că există mai multe forme de negare în viaţa cuiva, iar lucrurile nu sunt ceea ce par; mai târziu va fi destul de important să faci ceva în legătură cu asta. Credinţele de orice fel – despre propria persoană, despre propriile abilităţi, despre slăbiciuni – toate acestea trebuie examinate cu grijă, mai repede sau mai târziu. Pentru moment, este destul de necesar să ştim că trebuie să lucrăm la ceva.
* * * *
Sentimentele sunt mari factori motivatori, dar nu se prea pricep să ne spună ce să facem. Dacă ne domină acţiunile, avem tendinţa de a intra în mari probleme. Frica, mânia, disperarea, gelozia şi mândria sunt toate emoţii care joacă un rol distructiv în viaţa noastră, dar fără ele s-ar putea ca niciodată să nu fim motivaţi să facem vreo schimbare necesară în viaţa noastră. Încercând să ne reprimăm emoţiile (chiar şi cele negative) nu este răspunsul. Pe parcursul celor Doisprezece Paşi, ne va fi limpede că putem integra emoţiile în calea noastră spirituală.
Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta pe alcoolic să treacă peste dificila sarcină de a începe ceva. Starea naturală a celor mai mulţi alcoolici este starea de beţie, întins pe podea, uitând totul. Această stare este întreruptă (sau poate marcată) cu perioade de angoasă şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic să simtă că nu are nimic de oferit, dar şi că este total neimportant. El contracarează neputinţa cu ego-ul său, care se extinde până la punctul în care el, şi numai el, este cea mai mare putere din univers.
Pasul Unu pentru creştinul ortodox.
Toată lumea, sau aproape toată lumea, are sentimentul că viaţa nu este aşa cum ar trebui să fie. Cei mai mulţi oameni experimentează sentimentul acesta ca o stare generală de insatisfacţie faţă de propria viaţă sau faţă de societate în general. Ceva trebuie îmbunătăţit. Viaţa nu este cinstită. Rasa umană (sau una sau mai multe persoane, în special) trebuie să se schimbe şi atunci totul va fi în regulă.