Re: Cafeneaua lu' Styx
Scris: 08 Iul 2019, 11:33
Bună dimiii, lume!
Da bre Gavroche, mai postează cineva pe cafeneaua asta,așaaa, din când in când, sau din gând în gând... :) sezi blând că nu e e nici o supărare. Te invit, te rog, să mai postezi si tu din experienta ta de la Sura, poate ajută si pe altii care încă mai caută o solutie...
Extras dintr-un articol superb al nu mai putin superbei(si la propriu si la figurat) dr. Ursula Sandner:
”...Apoi, chiar dacă am mers pe un drum greșit ani și ani de zile, niciodată nu este prea târziu să schimbăm direcția ori să o luăm efectiv de la capăt. Sunt oameni care au conștientizat chiar și în al doisprezecelea ceas că felul în care au trait până acum le-a cauzat suferință și probleme și au ales să facă schimbările necesare, cu sau fără ajutor, oameni care s-au simțit eliberați de o mare povară, care și-au redobândit elanul vital, bucuria de a trăi, încrederea în sine.
Suntem mult mai puternici decât am crede, dar poate că încă nu am știut cum să ne folosim puterea interioară, poate că încă nu ne-am acordat șansa de a ne îndrepta înspre necunoscut, de a face schimbările după care tânjim atât de mult. Fiecare pas pe care îl facem în direcția de care acum ne este teamă transformă necunoscutul în cunoscut. Schimbarea înseamnă incertitudine, necunoscut. În primă fază este ca și cum ai intra într-o încăpere întunecată, însă pe măsură ce înaintezi, lucrurile încep să se vadă mai clar, descoperi noi căi de parcurs, vezi în jurul tău lucruri care te-ar putea ajuta, descoperi oportunități. Astfel, cu fiecare pas făcut, necunoscutul devine cunoscut iar întunericul devine lumină.
Toate aceste temeri din mintea noastră sunt niște iluzii, ca niște bule de săpun. De fapt, pericolul nu se ascunde în ceea ce există dincolo de schimbare, ci în ceea ce există înainte de aceasta. Pericolul vine din imaginația noastră, pentru că ne gândim la toate acele lucruri care ar putea merge prost, la fel și fel de primejdii închipuite, fără să realizăm că avem o capacitate uimitoare de adaptare și că suntem, poate, mai rezilienți decât am crede.
Iar dacă ne aflăm într-un punct al vieții noastre în care avem impresia că nu mai vedem ieșirea, să încercăm să luăm în calcul posibilitatea că și acest lucru ar putea fi tot o iluzie a minții noastre. În viață există soluții la orice, oricât de imposibil ni s-ar părea. Dacă nu reușim singuri, să cerem ajutor. Nu este nicio rușine în asta. Nu este semn de slăbiciune. Gândește-te, dacă te afli încuiat într-o încăpere întunecată fără să știi unde este ieșirea, ce preferi: să stai singur într-un colț hrănindu-ți frica ori să explorezi spațiul, să încerci să cauți soluții chiar și așa, în întuneric? Să strigi după ajutor în ideea în care în acest fel cineva chiar te-ar putea auzi? Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că în momentul în care nu am reușit să găsim singuri o soluție sau în momentele acelea critice în care, parcă, ne gândim că mai bine nu am mai trăi decât să trăim așa, când nu ne mai putem accesa resursele personale, întotdeauna este o soluție mai bună să cerem ajutor în loc de a depune complet armele. Acest lucru nu înseamnă că vom deveni dependenți de acel ajutor, nu înseamnă că ne vom pune viața în mâinile altcuiva, ci înseamnă că, uneori, avem nevoie pur și simplu de o mână care să ne ajute să ne ridicăm, iar „ridicați” fiind putem continua să lucrăm cu noi înșine, să ne vindecăm, să „reparăm” acolo unde avem de reparat. Și cum putem repara sau vindeca ceva dacă nu recunoaștem că avem o problemă, dacă alegem să trăim în continuare în întuneric refuzând să vedem adevărul? În momentul în care recunoaștem că nu suntem atât de bine precum susținem, procesul de vindecare deja începe.
Nimic nu este pentru totdeauna. Dacă acum te simți deznădăjduit și lipsit de speranță, gândește-te că nu ai cum să trăiești așa tot restul vieții tale pentru că ai puterea să schimbi – să-ți schimbi atitudinea și modul de percepție față de lucrurile care nu depind de tine, să acționezi diferit vis-a-vis de lucrurile care depind de tine. Gândul „voi trăi în nefericire” tot restul vieții este tot o alegere personală. Dacă tu nu accepți această afirmație ca fiind adevărată, mintea ta începe să lucreze pentru a găsi soluții. Dacă însă crezi cu tărie că așa va fi, mintea ta nu va mai avea de ce să depună vreun efort pusă față în față cu „verdictul final.
Dacă reușim să percepem o perioadă mai întunecată din existența noastră nu ca pe o închisoare fără ieșire, ci ca pe o etapă din călătoria vieții pe care o putem depăși, singuri și/sau cerând ajutor, deja începem să aducem la lumină mai multe resurse. Dintr-o perspectivă mai amplă precum aceasta, putem considera că nu ne confruntăm cu dificultăți sau cu stări emoționale negative pentru că merităm să fim pedepsiți sau pentru că nu avem noroc, ci putem privi greutățile ca pe niște încercări care ne fac mai puternici și mai înțelepți, care ne ajută să ne cunoaștem pe noi mai bine, să renunțăm la tipare nocive pentru noi, să devenim mai conștienți de felul în care gândim și de consecințele faptelor noastre.
În concluzie o să închei cu trei lucruri:
- orice în viață are rezolvare, până la urmă numai moartea este finală; - majoritatea temerilor noastre sunt iluzorii sau cum spunea Michel de Montaigne: „Viaţa mea a fost plină de nenorociri, dintre care majoritatea nu s-au întâmplat niciodată.”
- suntem mult mai puternici și rezilienți decât credem și este datoria noastră să avem încredere în noi, dacă vreți, este obligația noastră morală în fața vieții
– să nu ne lăsăm înfrânți, să nu renunțăm la noi, să facem tot posibilul să trăim fiecare zi mulțumiți și împăcați cu noi înșine și cu viața noastră, să ne asumăm schimbarea când nimic nu ne mai bucură, să avem încredere că vom reuși.”
Pentru că putem și pentru că merităm!
Cale senină!
Da bre Gavroche, mai postează cineva pe cafeneaua asta,așaaa, din când in când, sau din gând în gând... :) sezi blând că nu e e nici o supărare. Te invit, te rog, să mai postezi si tu din experienta ta de la Sura, poate ajută si pe altii care încă mai caută o solutie...
Extras dintr-un articol superb al nu mai putin superbei(si la propriu si la figurat) dr. Ursula Sandner:
”...Apoi, chiar dacă am mers pe un drum greșit ani și ani de zile, niciodată nu este prea târziu să schimbăm direcția ori să o luăm efectiv de la capăt. Sunt oameni care au conștientizat chiar și în al doisprezecelea ceas că felul în care au trait până acum le-a cauzat suferință și probleme și au ales să facă schimbările necesare, cu sau fără ajutor, oameni care s-au simțit eliberați de o mare povară, care și-au redobândit elanul vital, bucuria de a trăi, încrederea în sine.
Suntem mult mai puternici decât am crede, dar poate că încă nu am știut cum să ne folosim puterea interioară, poate că încă nu ne-am acordat șansa de a ne îndrepta înspre necunoscut, de a face schimbările după care tânjim atât de mult. Fiecare pas pe care îl facem în direcția de care acum ne este teamă transformă necunoscutul în cunoscut. Schimbarea înseamnă incertitudine, necunoscut. În primă fază este ca și cum ai intra într-o încăpere întunecată, însă pe măsură ce înaintezi, lucrurile încep să se vadă mai clar, descoperi noi căi de parcurs, vezi în jurul tău lucruri care te-ar putea ajuta, descoperi oportunități. Astfel, cu fiecare pas făcut, necunoscutul devine cunoscut iar întunericul devine lumină.
Toate aceste temeri din mintea noastră sunt niște iluzii, ca niște bule de săpun. De fapt, pericolul nu se ascunde în ceea ce există dincolo de schimbare, ci în ceea ce există înainte de aceasta. Pericolul vine din imaginația noastră, pentru că ne gândim la toate acele lucruri care ar putea merge prost, la fel și fel de primejdii închipuite, fără să realizăm că avem o capacitate uimitoare de adaptare și că suntem, poate, mai rezilienți decât am crede.
Iar dacă ne aflăm într-un punct al vieții noastre în care avem impresia că nu mai vedem ieșirea, să încercăm să luăm în calcul posibilitatea că și acest lucru ar putea fi tot o iluzie a minții noastre. În viață există soluții la orice, oricât de imposibil ni s-ar părea. Dacă nu reușim singuri, să cerem ajutor. Nu este nicio rușine în asta. Nu este semn de slăbiciune. Gândește-te, dacă te afli încuiat într-o încăpere întunecată fără să știi unde este ieșirea, ce preferi: să stai singur într-un colț hrănindu-ți frica ori să explorezi spațiul, să încerci să cauți soluții chiar și așa, în întuneric? Să strigi după ajutor în ideea în care în acest fel cineva chiar te-ar putea auzi? Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că în momentul în care nu am reușit să găsim singuri o soluție sau în momentele acelea critice în care, parcă, ne gândim că mai bine nu am mai trăi decât să trăim așa, când nu ne mai putem accesa resursele personale, întotdeauna este o soluție mai bună să cerem ajutor în loc de a depune complet armele. Acest lucru nu înseamnă că vom deveni dependenți de acel ajutor, nu înseamnă că ne vom pune viața în mâinile altcuiva, ci înseamnă că, uneori, avem nevoie pur și simplu de o mână care să ne ajute să ne ridicăm, iar „ridicați” fiind putem continua să lucrăm cu noi înșine, să ne vindecăm, să „reparăm” acolo unde avem de reparat. Și cum putem repara sau vindeca ceva dacă nu recunoaștem că avem o problemă, dacă alegem să trăim în continuare în întuneric refuzând să vedem adevărul? În momentul în care recunoaștem că nu suntem atât de bine precum susținem, procesul de vindecare deja începe.
Nimic nu este pentru totdeauna. Dacă acum te simți deznădăjduit și lipsit de speranță, gândește-te că nu ai cum să trăiești așa tot restul vieții tale pentru că ai puterea să schimbi – să-ți schimbi atitudinea și modul de percepție față de lucrurile care nu depind de tine, să acționezi diferit vis-a-vis de lucrurile care depind de tine. Gândul „voi trăi în nefericire” tot restul vieții este tot o alegere personală. Dacă tu nu accepți această afirmație ca fiind adevărată, mintea ta începe să lucreze pentru a găsi soluții. Dacă însă crezi cu tărie că așa va fi, mintea ta nu va mai avea de ce să depună vreun efort pusă față în față cu „verdictul final.
Dacă reușim să percepem o perioadă mai întunecată din existența noastră nu ca pe o închisoare fără ieșire, ci ca pe o etapă din călătoria vieții pe care o putem depăși, singuri și/sau cerând ajutor, deja începem să aducem la lumină mai multe resurse. Dintr-o perspectivă mai amplă precum aceasta, putem considera că nu ne confruntăm cu dificultăți sau cu stări emoționale negative pentru că merităm să fim pedepsiți sau pentru că nu avem noroc, ci putem privi greutățile ca pe niște încercări care ne fac mai puternici și mai înțelepți, care ne ajută să ne cunoaștem pe noi mai bine, să renunțăm la tipare nocive pentru noi, să devenim mai conștienți de felul în care gândim și de consecințele faptelor noastre.
În concluzie o să închei cu trei lucruri:
- orice în viață are rezolvare, până la urmă numai moartea este finală; - majoritatea temerilor noastre sunt iluzorii sau cum spunea Michel de Montaigne: „Viaţa mea a fost plină de nenorociri, dintre care majoritatea nu s-au întâmplat niciodată.”
- suntem mult mai puternici și rezilienți decât credem și este datoria noastră să avem încredere în noi, dacă vreți, este obligația noastră morală în fața vieții
– să nu ne lăsăm înfrânți, să nu renunțăm la noi, să facem tot posibilul să trăim fiecare zi mulțumiți și împăcați cu noi înșine și cu viața noastră, să ne asumăm schimbarea când nimic nu ne mai bucură, să avem încredere că vom reuși.”
Pentru că putem și pentru că merităm!
Cale senină!