Am trecut sa te salut si sa atasez un text dintr-o carte care mi-a placut si imi place f mult , care mi-a fost recomandata la inceput ,"Viata fara bautura ":
14. Dărâmând zidurile singurătăţii
Alcoolismul este descris ca o "boala a singurătăţii" şi foarte puţini alcoolici recuperaţi contesta această descriere. Privind înurmă la ultimii ani sau la ultimele luni de băut, literalmente sute de mii* dintre noi ne amintim cât ne simţeam de izolaţi, chiar şi înmijlocul unor oameni fericiţi şi plini de voie bună, la petreceri. Adesea, aveam acel sentiment profund că nu făceam parte dintre ei,chiar dacă ne comportam ca nişte personaje vesele şi sociabile.
* În prezent, numărul membrilor
AA
în lume este estimat a fi de peste două milioane
.Mulţi ziceam că începuserăm să bem "ca să fim parte din mulţime". Mulţi am crezut că trebuia să bem ca să fim admişi în rasa umanăşi să ne simţim integraţi.Desigur, era clar că foloseam alcoolul, în principal, din motive egoiste - adică, îl turnam în organismul
propriu,
ca să ne simţim bine în
propria
piele. Uneori, acel efect de moment ne ajuta să ne comportăm mai sociabil sau să potolim temporar sentimentul desingurătate interioară.Dar când acel efect al alcoolului se disipa, ne simţeam şi mai izolaţi, mai "lăsaţi pe dinafară", mai "diferiţi" şi mai trişti decâtoricând.Dacă ne mai simţeam şi vinovaţi sau ruşinaţi de faptul că ne îmbătaserăm sau de ceva făcut la beţie, aceasta punea capac senti-mentului marginalizării. Câteodată, în taina, ne temeam sau, chiar credeam, că meritam să fim ostracizaţi pentru ceea ce făcuserăm."Poate chiar sunt un intrus", era un gând frecvent de-al nostru.(Poate va este familiar acest gând, când va amintiţi ultima beţie sau ultima stare de mahmureală de după.)Drumul însingurat pe care ne aflam ne apărea cenuşiu, întunecos şi fără sfârşit. Era prea dureros să vorbim despre el; şi, ca săevităm a ne gândi la el, curând beam din nou.Deşi unii dintre noi am fost băutori singuratici, nu se poate spune că ne-a lipsit compania complet. Oamenii existau în jurulnostru. Îi vedeam, îi auzeam şi îi atingeam. Dar majoritatea dialogurilor le duceam în interiorul nostru şi le ţineam pentru noi. Eramsiguri că nimeni nu ne putea înţelege. Şi apoi, considerând propria opinie despre şine, nu prea eram siguri dacă şi voiam să neînţeleagă cineva. Nu este, deci, de mirare că înmărmurim, atunci când auzim alcoolici recuperaţi în A.A., vorbind liber şi cinstit despre şine.64 VIAŢA FĂRĂ BĂUTURĂPovestirile lor despre escapadele la beţie, despre propriile frici şi despre singurătate, pe care le ţinuseră în taină, ne lovesc cu forţaunui trăsnet.Descoperim - dar, la început, abia îndrăznim s-o credem că
nu suntem
singuri. La urma urmelor, nu suntem chiar "altfel decât totrestul lumii".Egocentrismul şi frica, în care trăiserăm un timp îndelungat, construiseră în jurul nostru o cochilie fragilă, care acum se fisureazăîn faţa onestităţii cu şine a altor alcoolici recuperaţi. Simţim, aproape înainte de a putea pune în cuvinte, că aparţinem şi noi undeva,iar singurătatea începe să se risipească.Cuvântul uşurare este prea slab, pentru a numi acel sentiment de început. Este amestecat cu uimire şi un fel de groază. Eadevărat? O să dureze?Cei cu câţiva ani de abstinenţă în A.A. îi pot asigura pe nouveniţii, în şedinţele A.A., că
este
adevărat, da, cât se poate de real. Şidurează, într-adevăr. Nu este doar un nou fals început, de genul celor pe care le-am cunoscut mereu. Nu este doar o explozie de bucurie, după care să urmeze iar dezamăgiri şi durere.Dimpotrivă,
putem beneficia acum de o recuperare reală şi de durată, din singurătate şi alcoolism.
Avem, chiar sub ochii noştri,dovezi din ce în ce mai multe şi mai puternice, în acest sens. Numărul abstinenţilor, cu abstinenţă lungă de ani de zile în A.A., creşteîn fiecare an.Şi totuşi, depăşirea stării de permanentă suspiciune şi de folosire a altor mecanisme de auto-protejare, nu se poate realiza pestenoapte.Gândirea şi acţiunile noastre au ajuns nişte "reflexe condiţionate": nimeni nu ne înţelege, nimeni nu ne iubeşte (fie că era aşasau nu). Ne-am obişnuit să acţionăm ca nişte singuratici. Aşa că, după încetarea băutului, unii avem nevoie de timp şi exerciţiu, pentru a ne dezobişnui de familiara singurătate. Chiar şi dacă amînceput să credem că nu mai suntem singuri, uneori tot mai gândim şi acţionăm conform vechilor obiceiuri.Suntem stângaci când vine vorba de căutat prietenia cuiva şi atunci când ni se oferă prietenie. Nu prea ştim cum să procedăm şiavem îndoieli în privinţa rezultatelor; apoi, mai e şi povara ultra-grea, acumulată în ani trăiţi în frică. De aceea, când începem să nesimţim cam singuri - chiar dacă nu suntem fizic singuri vechile tendinţe au un teren propice către balsamul din pahar.Din când în când, pe unii ne tentează ideea de a abandona totul şi de a ne reîntoarce la vechea mizerie. Cel puţin, ea ne estefamiliară şi n-ar mai trebui să trudim la a deveni băutori profesionişti.Adresându-se unui grup A.A., cineva a mărturisit că, fiind băutor din adolescenţă, până la peste patruzeci de ani, băutul fuseseocupaţia lui cu normă întreagă şi că trecuse pe lângă toate experienţele prin care trec tinerii în perioada maturizării. Deci, iată-l la peste patruzeci de ani, abstinent; ştia cum să bea şi să se laude, dar era complet lipsit de orice deprindere în vreo meserie şi de orice brumă de bune maniere.
- La început a fost groaznic, a declarat el. Nu ştiam nici măcar cum să ies cu o fată în oraş, nici ce se face într-o asemeneaocazie! Şi, am descoperit că nu există nici un "Curs pentru cum se face curte fetelor" la care să se poată înscrie burlaci la patruzeci deani.Omul a fost întâmpinat de cei din sală cu un râs deosebit de cald, din toata inima. Mulţi dintre cei de faţă se recunoşteau pe şineîn experienţa descrisă, pentru că ş ei trecuseră prin ceva tot atât de stingheritor. Sentimentul de stângăcie şi că ai fi un ne adaptat la patruzeci de ani (iar în zilele noastre, chiar şi la douăzeci), te face să te gândeşti că poate eşti chiar grotesc, dacă n-ar fi sălile acestea pline de membri A.A. înţelegători, care au cunoscut aceeaşi frică şi care ne ajută să vedem umorul situaţiei. Acum putem zâmbi, când încercam din nou, până reuşim. Nu mai trebuie să roşim în taină, când dăm greş; nu mai trebuie să recurgem laobişnuitele tentative, întotdeauna disperate, de a găsi ceva încredere socială în sticlă, unde nu găsiserăm decât singurătate.Acesta nu este decât un exemplu extrem de cât de dezorientaţi am fost unii, când am pornit, cu toate pânzele sus, către absti-nenţă. El ilustrează cât de periculos de rătăciţi am fi, dacă am face drumul singuri. Poate ca am avea o şansă la un milion să reuşim,oarecum.Astăzi, ştim că nu mai trebuie să purcedem la drum pe cont propriu. Este mult mai sigur, mai de bun simţ şi mai lipsit de primejdii, să pornim în compania unui echipaj voios, care merge în aceeaşi direcţie. Şi nu este nevoie să ne ruşinăm pentru faptul căfolosim ajutorul cuiva, pentru că ajutorul este reciproc...............
..............................................
Impreuna drumul este mai usor .
Colea , sa nu uit , alcoolic .
) , dar asa cine stie cand un pahar de bere o data pe an mai beau si eu.