021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

Cartea mare a alcoolicilor anonimi1

junelu
Boboc
Boboc
Mesaje: 52
Membru din: 12 Noi 2009, 18:35

Cartea mare a alcoolicilor anonimi1

Mesaj de junelu »

ALCOOLICII ANONIMI

Sfaturile, îndemnurile, apelul la sentimente ajută mult prea rar. Mesajul care să trezească şi să menţină interesul acestor alcoolici trebuie să aibă profunzime şi greutate. Majoritatea dintre ei trebuie să-şi sprijine idealurile pe o putere superioară lor înşişi, pentru a-şi putea reface viaţa.
Dacă unii cititori au impresia că cele spuse aici sună a sentimentalisme de psihiatru-director de spital, îi invit să vină să lucreze cot la cot cu noi o vreme, să vadă pe viu tragediile şi disperarea soţiilor şi a copiilor; odată ce rezolvarea acestor probleme va deveni o parte integrantă a muncii lor cotidiene şi chiar a orelor lor de somn, nici cei mai cinici dintre critici nu se vor mai mira de ce am acceptat şi de ce încurajez această mişcare. Consider, după mulţi ani de experienţă, că nu am găsit nimic care să contribuie la reabilitarea acestor oameni mai mult decât o face mişcarea altruistă care se dezvoltă acum printre ei.
În esenţă, bărbaţii şi femeile beau pentru că le place efectul produs de alcool. Senzaţia beţiei este atât de înşelătoare, încât - deşi recunosc că le face rău - după o vreme, ei nu mai pot distinge adevărul de amăgire. Viaţa lor alcoolică li se pare a fi singura viaţă normală. Sunt nervoşi, iritaţi şi nemulţumiţi, dacă nu pot regăsi senzaţia de destindere şi de confort care se instalează imediat după câteva păhărele - păhărele pe care ei îi văd pe alţii bându-le fără nici un fel de consecinţe sancţionabile. După ce cedează dorinţei de a bea (cum se li se întâm¬plă multora) şi se dezvoltă fenomenul de nevoie aprigă de alcool, trec prin binecunoscutele stadii ale beţiilor în lanţ, din care ies plini de remuşcări, cu decizia fermă de a nu se mai atinge de băutură. Aceasta se repetă de multe ori iar dacă o astfel de persoană nu trece printr-o schimbare psihică totală, îi rămân foarte puţine speranţe de însănătoşire.
Pe de altă parte, oricât de straniu le poate părea celor care nu înţeleg fenomenul, odată ce a apărut schim¬barea psihică, persoana care păruse pierdută şi care avu¬sese atâtea probleme, de nu credea că le mai putea rezol¬va vreodată, se pomeneşte brusc capabilă de a-şi controla fără dificultate dorinţa de alcool şi aceasta, pentru că sin¬gurul efort necesar coristă din respectarea câtorva reguli simple.
Mulţi oameni au plâns în faţa mea, făcând un apel sincer şi disperat:
"- Domnule doctor, nu mai pot continua aşa! Am toate motivele să vreau să trăiesc! Trebuie să încetez bău¬tul, dar nu pot! Trebuie să mă ajutaţi!"
Confruntat cu o asemenea problemă, medicul cinstit cu sine simte probabil că nu este la înălţimea situaţiei. Deşi dă tot ce are mai bun, adesea nu este destul. El simte, că, pentru a se produce esenţiala transformare psi¬hică, este nevoie de ceva mai mult decât puterea umană. Cu toate că numărul total al reabilitărilor rezultate din efortul psihiatriei este considerabil, noi, medicii, trebuie să admitem că influenţa noastră asupra problemei în ansamblu nu este cine ştie ce semnificativă. Multe tipuri de alcoolici nu reacţionează la abordarea psihologică obişnuită.
Nu sunt de părerea celor care consideră că alcoolis¬mul ar fi exclusiv o problemă de control mintal. Am tratat mulţi oameni care, de exemplu, lucraseră luni de zile la rezolvarea unei probleme sau la pregătirea unei tranzacţii care urma să se încheie favorabil la o anumită dată. Cam cu o zi înainte de data respectivă, au băut un păhărel şi, imediat s-a instalat nevoia irezistibilă de al¬cool, anulând orice alt interes, astfel încât nu s-au prezentat la întâlnirea cea importantă. Aceşti oameni nu băuseră ca să evadeze din realitate; băuseră ca să astâm¬pere o sete de alcool ce depăşea orice putere de control mintal.
Există multe situaţii, născute din fenomenul nevoii arzătoare de alcool, care îi împing pe oameni la sinu¬cidere, ei nemaiputând continua lupta.
Clasificarea alcoolicilor este, se pare, dificilă iar in¬tratul în amănunte nu constituie obiectivul acestei cărţi. Există, desigur, psihopaţii, care sunt instabili psihic. Ei ne sunt binecunoscuţi tuturor, fiind aceia care "se lasă de băut pentru totdeauna", sunt roşi de remuşcări, îşi iau multe angajamente, dar niciodată o hotărâre.
Există genul de oameni cărora le lipseşte bunăvoinţa de a recunoaşte că nu pot bea alcool. Aceştia îşi plănuiesc cât şi cum să bea. Schimbă mereu băuturile şi mediul ambiant.
Există aceia care cred că, după o perioadă de nebăut, pot bea din nou, fără nici un risc. Există depresivii, care sunt probabil cel mai puţin înţeleşi de prieteni şi despre care se poate scrie un capitol întreg.
Apoi, există oamenii normali din toate punctele de vedere, cu excepţia efectului pe care îl are alcoolul asu¬pra lor. Ei sunt, cel mai adesea, competenţi, inteligenţi, prietenoşi.
Toţi aceştia, precum şi mulţi alţii, prezintă un simp¬tom comun: sunt incapabili de a bea fără să dezvolte nevoia irezistibilă de alcool. Fenomenul, cum am sugerat deja, poate fi manifestarea unei alergii, care îi distinge pe aceşti oameni ca o categorie aparte. Nici un tratament cu¬noscut nu a pus vreodată capăt pentru totdeauna acestui fenomen. Singurul remediu pe care îl pot sugera este ab¬stinenta totală de la alcool.
Această afirmaţie ne aruncă imediat într-o controversă înfierbântată. S-au scris multe pagini pro şi contra; dar, în mediile medicale, opinia generală pare a fi aceea că majoritatea alcoolicilor cronici sunt fără speranţă.
Care este, atunci, soluţia? Cred că aş putea răspunde cel mai bine relatând una dintre experienţele mele.
Cam cu un an înainte de această experienţă a fost in¬ternat la noi un om pentru tratarea alcoolismului său cronic. Se recuperase doar parţial dintr-o hemoragie gas¬trică şi părea să prezinte un caz de deteriorare mintală patologică. Pierduse tot ce avusese vreo valoare în viaţa sa şi s-ar putea spune că nu mai trăia decât pentru a bea. Recunoştea şi credea sincer că nu mai exista nici o speranţă pentru el. După dezalcoolizare, s-a constatat că nu se produsese nici o vătămare permanentă a creierului. A acceptat planul expus în această carte. Un an mai târ¬ziu, a revenit să mă vadă şi am avut o senzaţie foarte ciu¬dată. Îl cunoşteam după nume şi i-am recunoscut câteva dintre trăsături, dar orice asemănare se oprea aici. O epa¬vă scuturată de tremurături, disperată şi nervoasă, se transformase într-un om din care radiau mulţumirea şi în¬crederea de sine. Am stat de vorbă cu el un timp, dar nu mă puteam convinge că îl mai cunoscusem înainte - şi cu acest sentiment ne-am despărţit atunci. De la acea vi¬zită, a trecut timp îndelungat, iar el nu s-a mai întors la alcool.
Când simt nevoia de o încurajare sufletească, mă gândesc adesea la un alt caz, adus la noi de către un medic de vază din New York. Pacientul îşi pusese singur diagnosticul şi, considerându-se într-o situaţie fără spe¬ranţă, se ascunsese într-un hambar părăsit, hotărât să moară. A fost salvat de grupul care pornise să-l caute şi mi-a fost adus într-o stare disperată. După reabilitarea fizică, a stat de vorbă cu mine şi mi-a declarat deschis că avea convingerea că tratamentul era un efort irosit, dacă nu-i puteam garanta ceva ce nimeni nu-i garantase vreodată şi anume, că în viitor va avea "voinţa" de a rezista impulsului de a bea.
Problema alcoolismului său era atât de complexă iar depresia atât de profundă, încât am simţit că singura speranţă se afla în ceea ce, la vremea aceea, numeam "psihologia morală", dar mă îndoiam de eficacitatea metodei în cazul lui.
Şi totuşi, s-a lăsat convins de ideile conţinute in aceas¬tă carte. Nu s-a mai atins de băutură de foarte mulţi ani. Îl văd din când în când. Este un frumos exemplu de fi¬inţă umană, un om pe care îţi doreşti să-i cunoşti.
Recomand fiecărui alcoolic, cu toată seriozitatea, să citească această carte. Şi, chiar dacă o începe cu gânduri de sfidare, poate o va termina cu o rugăciune.
William D. Silkworth, Doctor în medicină

Capitolul 1
POVESTEA LUI BILL
Atmosfera pregătirilor de război era înfierbântată în orăşelul din Noua Anglie, în care fuseserăm repartizaţi noi, tinerii ofiţeri din Plattsburg, iar ospitalitatea cetăţenilor de frunte ai locului ne măgulea şi ne făcea să ne simţim ca nişte eroi. Eram iubiţi şi aplaudaţi, plecam la război - momente sublime presărate cu clipe hazlii. În fine, mă lansasem şi eu în viaţă şi, în vâltoarea emoţiei generate, am descoperit băutura. Uitasem serioasele avertizări din partea părinţilor şi îndoielile lor în legătură cu alcoolul.
Când s-a dat semnalul plecării, ne-am îmbarcat şi am pornit să navigăm către "dincolo de ocean". Mă simţeam foarte singur şi m-am apucat iar de băut.
Am debarcat în Anglia. Acolo, am vizitat catedrala Winches¬ter. Foarte emoţionat, am ieşit la aer şi atenţia mi-a fost atrasă de un epitaf gravat pe o veche piatră de mormânt:
"Aicea zace-un grenadier din Hampshire,
Care-a dat ortul popii
Bând bericică de la gheaţă.
Un brav oştean nu-i niciodată dat uitării,
Dac-a murit de flintă,
Ori de halbă. "
Sinistru avertisment - pe care nu l-am luat în serios. La două¬zeci şi doi de ani, m-am întors acasă, veteran de război în străinătate. Şi, pentru că soldaţii din bateria mea îmi dovediseră, nu-i aşa, cât de mult mă apreciau, mi-am imaginat că aveam stofă de conducător. Talentul meu de şef mă va plasa desigur în con¬ducerea unor întreprinderi uriaşe, pe care eu le voi administra cu o siguranţă de nezdruncinat.
Am făcut un curs de drept la seral şi am obţinut un post de inspector la o companie de asigurări. Cursa spre succes demarase. Aveam să arăt lumii că eram cineva.
Serviciul m-a dus în Wall Street* (Stradă din New York, în care se află sediul Bursei de Valori. [Nota trad.]) şi, încet-încet, au început să mă intereseze afacerile Bursei. Mulţi oameni pierdeau bani - dar unii deveneau foarte bogaţi. De ce nu şi eu?
Pe lângă drept, am studiat şi ştiinţele economice şi de afaceri. Cu tendinţele mele alcoolice, era cât pe ce să ratez unul dintre examenele finale de drept, fiind prea beat pentru a gândi sau a scrie.
Încă nu beam întruna, dar soţia era deja îngrijorată. Purtam lungi discuţii, în cursul cărora încercam s-o liniştesc, spunându-i că oamenii de geniu avuseseră cele mai bune idei pe când erau beţi; şi că la fel s-au născut şi cele mai măreţe sisteme de gândire filosofică.
La absolvirea cursului, ştiam deja că legislaţia nu era de mine. Eram prins în fascinaţia vâltorii din Wall Street. Liderii afacerilor şi ai finanţelor erau eroii mei. Din aliajul de băutură şi speculaţii la Bursă, am început să-mi făuresc arma care, într-o bună zi, avea să se întoarcă împotriva mea ca un bumerang, să mă facă ferfeniţă.
Trăind modest, soţia mea şi cu mine economisiserăm o mie de dolari. I-am investit în nişte obligaţiuni ieftine şi prost cotate la vremea aceea. Îmi imaginasem, corect, că ele vor creşte cândva mult în valoare. N-am reuşit să-i conving pe prietenii mei de la Bursă să mă trimită să adun date pentru o analiză a pieţei pentru investiţii, în funcţie de modul de gestionare a fabricilor, dar soţia mea şi cu mine ne-am hotărât s-o facem oricum. Îmi formulasem eu o teorie, conform căreia oamenii pierdeau la Bursă pentru că nu cunoşteau piaţa. Mai târziu am descoperit şi alte multe motive.
Am demisionat amândoi şi am pornit la drum, pe o motoci¬cletă cu ataşul încărcat cu un cort, pături, un rând de haine de schimb şi trei volume uriaşe dintr-un anuar financiar. Prietenii ne-au considerat nebuni de legat. Poate că aveau dreptate.
Prin pişte speculaţii bursiere reuşite, strânsesem ceva bani de cheltuială, dar, la un moment dat, a trebuit să lucrăm timp de o lună la o fermă, ca să nu ne atingem de micul nostru capital. Aceasta avea să fie ultima mea muncă fizică cinstită, pentru că după aceea au trecut mulţi ani fără serviciu.
Am trecut prin toate statele de pe coasta de răsărit într-un an. Rapoartele trimise la Wall Street mi-au adus acolo un post şi accesul la un cont mare de cheltuieli. Şi, datorită unei tranzacţii reuşite, care a adus ceva bani în plus, am încheiat acel an cu un profit de câteva mii de dolari.
În cursul următorilor ani, norocul mi-a adus bani şi onoruri. Reuşisem. Opiniile şi ideile mele privitoare la investiţii au fost adoptate de mulţi, care astfel au ajuns să învârtă afaceri de mi¬lioane de dolari în titluri de bursă. Marele val de prosperitate de la sfârşitul anilor '20 era aproape de apogeu. Băutul începuse să joace un rol important în viaţa mea. Găseam veselie mare la localurile de jazz din oraş unde se vorbea tare, se cheltuiau mii de dolari şi se turuia întruna în termeni de milioane. Zeflemiştii n-aveau decât să-şi bată joc şi să se ducă naibii. Eu îmi făcusem o mulţime de prieteni de vreme bună.
Am început să beau din ce în ce mai mult, pe tot parcursul zilei şi aproape în fiecare seară. Dojenile din partea prietenilor du¬ceau la certuri, aşa că am devenit un tip singuratic. S-au petrecut multe scene nefericite în somptuosul nostru apartament. Însă niciodată nu mi-am înşelat soţia cu adevărat; loialitatea faţă de ea, ajutată uneori de stările de extremă beţie, m-a ţinut departe de astfel de buclucuri.
În 1929, am contractat febra jocului de golf. Am plecat imediat la ţară, pentru ca soţia mea să mă aplaude în timp ce mă puneam să-l întrec pe Walter Hagen.* Campion la golf, în acele zile. [Nota trad.]
Însă băutura m-a ajuns din urmă înainte ca eu să ajung la ca¬librul lui Walter. Au început tremurăturile de dimineaţă. Jocul de golf permitea băutul zi de zi şi seară de seară. Îmi plăcea acest joc, rezervat exclusiv unei elite şi care mă impresionase aşa de mult în tinereţe. Mă bronzasem impecabil, cum se bronzau numai cei ajunşi. Cu un aer de scepticism amuzat, bancherul din loca¬litate mă urmărea depunând şi scoţând sume grase.
Brusc, în octombrie, 1929, s-a dezlănţuit infernul la Bursa din New York.
La sfârşitul uneia din acele zile de iad, mă îndreptam pe patru cărări, dinspre barul unui hotel, către un birou de bursă. Era ora opt - cinci ore după ce se încheiaseră tranzacţiile zilei. Telegraful încă mai păcănea. Mă zgâiam la panglica de hârtie pe care era scris XYZ-32. De dimineaţă, căzuse de la 52. Eram ruinat, la fel ca mulţi dintre prietenii mei.
Ziarele scriau despre oameni care se sinuciseseră, aruncându-se din turnurile clădirilor Bursei. Era dezgustător. Eu n-aveam să fac aşa ceva. M-am întors la bar. Prietenii mei pierduseră câteva mi¬lioane, de la ora zece - şi ce-i cu asta? Mâine va fi o zi nouă. Şi, în timp ce beam, mi-a revenit vechea mea hotărâre îndârjită de a câştiga.
Dimineaţa următoare, i-am telefonat unui prieten din Mont¬real. El mai avea încă bani din belşug şi ne-a sfătuit să ne mutăm în Canada. Primăvara următoare ne-a găsit trăind în stilul nostru obişnuit. Mă simţeam ca Napoleon întors din Elba. Categoric, eu nu aveam să ajung pe insula Sf. Elena! Dar băutura m-a ajuns din urmă, iar generosul meu prieten s-a văzut nevoit să se debaraseze de mine. De data aceasta eram ruinaţi cu adevărat.
Ne-am mutat la părinţii soţiei. Am găsit un serviciu, pe care
apoi l-am pierdut ca urmare a unei încăierări cu un taximetrist. Prin mila Cerului, nimeni nu-şi putea închipui la vremea aceea că, în următorii cinci ani, eu voi fi fără serviciu şi nu voi mai fi treaz nici un minut.
Soţia şi-a găsit un post la un magazin universal; când se întorcea acasă, ruptă de oboseală, mă găsea beat. Am devenit un scai nedorit pe la oficiile de Bursă.
Băutura a încetat să mai fie un lux; a devenit o necesitate. Două sau chiar trei sticle de gin de contrabandă erau cantitatea zilnică obişnuită. Uneori, o mică afacere aducea câteva sute de dolari, din care îmi plăteam datoriile la baruri şi restaurante. Şi aceasta se repeta la nesfârşit. Mă trezeam cu noaptea-n cap şi tre¬muram violent. Îmi erau necesare cel puţin un pahar mare de gin şi vreo şase sticle de bere, ca să pot dejuna. Dar chiar şi în aceste condiţii, tot mai credeam că pot controla situaţia şi aveam perioa¬de de abstinenţă care reînnoiau speranţele soţiei.
Treptat lucrurile s-au înrăutăţit. S-a pus sechestru pe casă, soacra mea a murit iar soţia şi socrul s-au îmbolnăvit.
Într-o zi, mi s-a oferit o afacere promiţătoare. Acţiunile se aflau la nivelul lor cel mai scăzut din acel an. Era 1932 iar eu reuşisem cumva să adun un mic grup dispus să cumpere acţiuni. Urma să-mi revină o parte generoasă din profituri. Dar am tras o beţie monumentală şi şansa s-a dus pe copcă.
M-am trezit la realitate. Beţiile trebuiau să înceteze. Mi-am dat seama că nu-mi mai puteam permite nici un pahar de băutură; aşa că m-am lăsat de băut pentru totdeauna. În trecut, scrisesem pe hârtie o mulţime de promisiuni drăguţe, dar de data aceasta soţia a fost fericită să observe că eram cât se putea de serios. Pentru că eram, într-adevăr.
La scurt timp după aceea, am venit acasă beat. Nu opusesem nici o rezistenţă impulsului de a bea. Unde fusese serioasa mea hotărâre? Habar n-aveam. Nici măcar nu mi-o amintisem. Cineva mi-a pus un pahar în faţă şi eu l-am băut. Oare îmi pierdusem minţile? Am început să-mi pun serios această întrebare, pentru că o asemenea înspăimântătoare incapacitate de a prevedea conse¬cinţele băutului semăna cu nebunia.
Am încercat din nou, reînnoindu-mi hotărârea. A trecut o vreme şi îngâmfarea a luat locul încrederii. Puteam trece cu nasul pe sus prin faţa birturilor. Aveam puterea de a mă abţine de la alcool.
Într-o zi, am intrat într-o cafenea, ca să dau un telefon. Aproape imediat mă aflam la bar, bătând în tejghea şi întrebân¬du-mă cum de era cu putinţă aşa ceva. Pe când whisky-ul mi se suia la cap, mi-am spus că voi fi mai precaut data viitoare, dar că acum, dacă tot am început, hai să mă fac criţă. Şi m-am făcut.
Nu voi putea uita niciodată remuşcările, oroarea şi disperarea de a doua zi dimineaţa. Curajul de a lupta mă părăsise. Gândurile îmi goneau incontrolabil şi mă apăsa groaza de un fel de catastro¬fă ce părea că mă ameninţă. Cu greu am îndrăznit să trec strada, ca nu cumva să mă calce vreun camion, pentru că abia se crăpase de ziuă. La un local nori-stop, am golit o duzină de halbe de bere şi zvârcolirea nervilor mi s-a potolit, în fine. Un ziar de dimineaţă anunţa că Bursa se dusese iar dracului. La fel şi eu. Bursa îşi va reveni, eu nu. Era un gând dur. Să mă sinucid? Nu - nu acum. Apoi mi s-a aşternut o pâclă peste minte. Ginul o să dreagă totul. Două sticle şi... uitarea.
Mintea şi trupul sunt nişte mecanisme minunate. Ale mele au îndurat această agonie încă doi ani.
Uneori, când teroarea şi nebunia dimineţii puneau stăpânire pe mine, furam din poşeta mai mult goală a soţiei. Ameţit, mă clătinam adesea în faţa câte unei ferestre deschise sau a dulăpio¬rului de medicamente unde se găsea otravă, blestemându-mă pentru cât eram de laş.
Împreună cu soţia, am încercat să scap din această situaţie, fugind de la oraş la ţară, apoi reîntorcându-ne la oraş.
În fine, a venit noaptea în care tortura fizică şi mintală ajunsese atât de infernală, încât m-am temut că mă voi arunca pe fereastră, cu cercevea cu tot. Am reuşit cumva să-mi târăsc salteaua la parter, ca să nu fac acel gest fatal.
A fost chemat un doctor, care mi-a dat un sedativ puternic. A doua zi beam sedative cu gin. Combinaţia m-a împins la marginea prăpastiei. Cei apropiaţi se temeau că-mi voi pierde minţile. La fel mă temeam şi eu. Când beam, nu puteam mânca nimic sau aproape nimic. Cântăream cu optsprezece kilograme sub greutatea normală.
Cumnatul meu este medic şi, prin bunătatea lui şi a mamei mele, am fost internat la un spital care se bucura de un renume naţional în privinţa reabilitării mintale şi fizice a alcoolicilor. Prin aşa-numitul tratament cu beladonă, creierul mi s-a limpezit. Mi-au ajutat mult hidroterapia şi exerciţiile fizice uşoare. Dar cel mai important a fost că am întâlnit un medic cumsecade, care mi-a ex¬plicat că, dincolo de a fi fost într-adevăr un egoist şi un nechibzuit, fusesem deosebit de grav bolnav, fizic şi mintal.
M-am simţit oarecum uşurat, când am aflat că voinţa alcooli¬cilor este uimitor de slăbită când este vorba de lupta cu alcoolul, deşi ea rămâne puternică în multe alte privinţe. Comportamentul meu incredibil, care fusese în totală opoziţie cu dorinţa disperată de a nu mai bea, avea acum o explicaţie. Acum înţelegeam ce era cu mine. M-am externat cu mari speranţe care, timp de trei sau patru luni, s-au menţinut la acel nivel. Ieşeam în oraş cu regularitate. Ba chiar am făcut şi ceva bani. Cu siguranţă, aceasta era soluţia - cunoaşterea de sine.
Numai că nu era aşa, căci a venit teribila zi în care am băut din nou. Sănătatea mea, psihică şi fizică, s-a prăbuşit rapid. După un timp, m-am reîntors la spital. Venise sfârşitul, căderea cortinei, aşa mi se părea. Soţiei mele extenuate şi disperate i s-a spus că total se va termina în mai puţin de un an, fie cu o criză cardiacă în
timpul unui delirium tremens, fie cu etilism impregnat. Curând urma să mă dea în grija cioclilor sau a azilului psihiatric.
Mie n-a fost nevoie să mi se spună. Ştiam. Şi aproape că-mi părea bine. Era o lovitură devastatoare pentru orgoliul meu. Eu, care avusesem aşa o părere bună despre mine şi inteligenţa mea, despre capacitatea mea de a depăşi obstacolele, eram în fine în¬frânt. Urma să plonjez în tenebrele minţii, alăturându-mă cor¬tegiului nesfârşit de beţivani care decăzuseră deja în acea stare. M-am gândit la sărmana mea soţie. La urma urmelor, cunoscuse¬răm şi multă fericire. Ce n-aş fi dat să pot repara totul! Dar acum era prea târziu.
Nu există cuvinte prin care să pot descrie singurătatea şi disperarea trăite în acea mlaştină amară de auto-compătimire. Mă aflam în mijlocul unui teren de nisipuri mişcătoare. Rivalul mă biruise. Fusesem învins. Alcoolul îmi era stăpân.
Tremurând, am plecat din spital un om sfârşit. Frica m-a ţinut nebăut o vreme.
Apoi a venit nebunia aceea perfidă a primului pahar şi, de Ziua Armistiţiului*( 11 noiembrie 1918; a marcat sfârşitul primului război mondial. [Nota trad.])
În 1934, iar am început să beau. Toţi se resemnaseră la gândul că, în curând, avea să urmeze fie internarea la nebuni, fie o moarte mizerabilă.
Ce întuneric e înainte de venirea zorilor! În realitate, eram la începutul ultimei serii de beţii. Curând aveam să fiu catapultat în ceea ce-mi place să numesc a patra dimensiune a existenţei. Aveam să cunosc fericirea, pacea şi sentimentul de a fi util, într-un mod de viaţă a cărui minunăţie creşte incredibil cu fiecare zi.
Spre sfârşitul acelui sumbru noiembrie, stăteam în bucătărie şi beam. Cu un fel de satisfacţie, reflectam la faptul că mai era destul gin ascuns prin casă, să-mi ajungă toată noaptea şi ziua următoare. Soţia era la serviciu. Mă întrebam dacă să îndrăznesc să ascund la capul patului o sticlă plină, care o să-mi trebuiască înainte de a se lumina de ziuă.
Telefonul mi-a întrerupt reveria. Cu o voce jovială, un vechi prieten din vremea şcolii m-a întrebat dacă poate veni în vizită. Amicul era nebăut. Nu-mi mai aminteam să-l fi văzut venit treaz la New York, de ani de zile. Eram uluit. Circulaseră zvonuri că ar fi fost internat pentru demenţă alcoolică. M-am întrebat cum de-o fi scăpat. Bineînţeles, el va cina iar apoi eu voi putea bea pe faţă, cu el. Fără să mă sinchisesc de binele lui, mă gândeam Doar la regăsirea spiritului din vremuri trecute. Odată, noi doi închiriase¬răm un avion particular (* O cheltuială imensă. Autorul face aluzie la neghiobiile de care poate fi în stare un alcoolic aflat sub influenţa alcoolului. [Nota trad.) ca să putem face una lată de tot. Vizita lui era ca o oază în deşertul mohorât al inutilităţii mele. Cu adevă¬rat o oază! Aşa văd băutorii lucrurile.
Am deschis uşa şi el stătea acolo, în prag, cu o faţă proaspătă şi luminoasă. Era ceva deosebit în privirea lui. Nu-mi puteam explica ce anume se schimbase la el. Ce i s-o fi-ntâmplat?
I-am împins un pahar peste masă. L-a refuzat. Dezamăgit dar curios, m-am întrebat ce l-o fi apucat pe tip. Nu mai era el însuşi.
- Ce vrei să spui cu asta? l-am descusut eu.
S-a uitat drept în ochii mei. Mi-a spus simplu, dar zâmbind:
- Mi-am găsit credinţa.
Eram consternat. Deci, aşa stăteau lucrurile, vara trecută ţâcnit de alcool; acuma, un pic ţâcnit de religie. Privirea îi scânteia. Fără îndoială, vechiul meu prieten şedea pe jăratecul cine ştie că¬rei religii. Doamne ţine-l, o să-l las să-mi predice! Provizia mea de gin o să ţină mai mult decât predica lui.
Dar nu mi-a ţinut nici o predică. În cuvinte simple, mi-a povestit cum veniseră la tribunal (**Omul fusese arestat din cauza stării de ebrietate şi dat pe mâna justiţiei. [Nota trad.])doi bărbaţi, care l-au convins pe judecător să suspende verdictul internării la psihiatrie. Apoi, i-au vorbit amicului meu despre o idee religioasă simplă şi despre un program practic de acţiune. Acestea se întâmplaseră cu două luni în urmă iar rezultatele se vedeau cu ochiul liber. Metoda dăduse roade!
Venise să-mi transmită experienţa sa - numai dacă voiam s-o primesc. Eram şocat, dar interesat. Sigur că eram interesat. Tre¬buia să fiu, pentru că nu mai aveam nici o speranţă.
Mi-a vorbit ore în şir, timp în care mi-au revenit în minte amintirile copilăriei. Aproape că puteam auzi sunetul vocii predi¬catorului, care ajungea până la mine, pe când şedeam afară, pe coasta dealului, în câte o duminică liniştită; mi-am amintit acel le¬gământ de temperanţă care-mi fusese pus în faţă la un moment dat şi pe care nu l-am semnat niciodată; mi-am amintit dispreţul nerăutăcios al bunicului faţă de anumite feţe bisericeşti şi faptele lor, precum şi insistenţa cu care credea că sferele îşi au muzica lor, fără să permită predicatorului să-i spună lui cum să asculte acea muzică; mi-am amintit îndrăzneala cu care vorbise el despre asemenea lucruri chiar şi înainte de a închide ochii. Aceste amintiri au năvălit din trecut şi m-au făcut să înghit cu noduri.
Mi-a revenit în memorie acea zi din timpul războiului, când vizitasem Catedrala Winchester.
Eu crezusem întotdeauna într-o Putere superioară şi cugeta¬sem adesea la astfel de lucruri. Nu eram ateu. Foarte puţini oameni sunt cu adevărat atei, ateismul însemnând o credinţă oar¬bă în strania sugestie că acest univers s-ar fi născut din nimic şi se precipită fără nici o ţintă, către nicăieri. Eroii mei intelectuali ¬chimiştii, astronomii, chiar şi evoluţioniştii - sugerau că ar exista legi şi forţe imense în acţiune. În ciuda unor semne contrare, eu nu prea aveam îndoieli cu privire la faptul că existau un scop şi un echilibru grandios dincolo de toate. Cum ar putea să existe legi universale atât de precise şi de neschimbătoare, fără intervenţia unei inteligenţe? Pur şi simplu, nu puteam să nu cred într-un
Spirit al Universului, care nu cunoaşte nici timp, nici limite. Dar niciodată nu mersesem mai departe de acest punct.
Aici mă separam de oamenii cultelor, de religiile lumii. Ori de câte ori mi se vorbea despre un Dumnezeu pe care l-aş putea cunoaşte personal şi care este iubire, putere supraomenească şi providenţă, deveneam iritat şi spiritul mi se închidea brusc în faţa unei asemenea teorii.
Lui Cristos, îi recunoşteam valoarea de om excepţional, pe care nu se prea osteneau să-l urmeze în fapte cei care-l slăveau. Învăţămintele sale morale - excelente. În ce mă privea, adop¬tasem acele părţi care-mi păreau convenabile şi nu prea dificile; restul, nici nu l-am luat în seamă.
Eram dezgustat de războaiele, arderile pe rug şi tertipurile pe care le înlesniseră disputele religioase. Mă îndoiam sincer, când făceam bilanţul, că religiile lumii ar fi făcut vreun bine omenirii. Judecând după cele văzute în Europa şi de atunci încoace, puterea lui Dumnezeu în treburile omeneşti era neglijabilă iar Frăţia dintre Oameni era o farsă macabră. Dacă exista un Diavol, atunci el părea să fie Marele Şef şi, cu siguranţă, stăpânul meu.
Numai că amicul acela şedea în faţa mea şi declara categoric că Dumnezeu făcuse pentru el ceea ce el nu fusese în stare să facă pentru sine. Voinţa sa umană nu fusese destul de puternică.
Doctorii îl declaraseră incurabil. Societatea fusese pe punctul de a-l interna la nebuni. Ca şi mine, se recunoscuse complet învins. Şi atunci, a fost realmente înviat din morţi, scos brusc din groapa de ciurucuri şi adus la un nivel de viaţă mai bună decât tot ce cunoscuse el înainte!
Fusese acesta rezultatul propriei sale puteri? Evident, nu. El avusese tot atâta putere, câtă aveam eu în acel moment - adică nici un dram.
Faptul m-a lăsat fără replică. Am început să cred că oamenii religioşi aveau, la urma urmelor, dreptate. Într-o inimă omenească acţiona ceva ce săvârşise imposibilul. Pe loc, mi-am revizuit drastic toate ideile mele despre miracole. Nu mai avea importanţă ce crezusem în trecut; un miracol viu şedea în faţa mea, la celălalt capăt al mesei din bucătărie. Şi-mi aducea veşti formidabile.
Am observat că prietenul meu nu era refăcut numai sufleteşte. Viaţa sa evolua acum pe un plan nou. Prinsese rădăcini într-un pământ nou.
În ciuda exemplului viu al prietenului meu, încă mai purtam în sinea mea acele vestigii ale vechilor prejudecăţi. Cuvântul Dumnezeu tot îmi mai trezea un fel de antipatie. Acest sentiment s-a intensificat la gândul că ar fi vorba despre un Dumnezeu al meu, personal. Ideea îmi displăcea. Puteam accepta anumite concepţii, ca de pildă, aceea de Inteligenţă Creatoare, Minte Universală sau Spirit al Naturii, dar respingeam noţiunea de Împărat Ceresc, oricât de iubitoare i-ar fi fost guvernarea. De atunci, am vorbit cu mulţi oameni care simţeau la fel.
Prietenul meu mi-a sugerat ceva ce părea să fie o idee nouă. Mi-a spus:
- Ce-ar fi să-ţi alegi tu însuţi propria concepţie despre Dumnezeu?
M-a lovit drept în inimă. Mi-a topit muntele de gheaţă intelectuală, în umbra căruia trăisem dârdâind atâţia ani. În sfârşit, stăteam în lumina soarelui.
Nu era vorba decât despre bunăvoinţa de a crede într-o Putere superioară mie. Nu mi se cerea nimic altceva, ca să pot începe. Am înţeles că maturizarea putea începe din acel punct. Pe un fundament de totală bunăvoinţă, puteam construi ceea ce văzusem la prietenul meu. Voiam să am ce avea el? Bineînţeles că voiam!
Astfel, m-am convins că Dumnezeu are grijă de noi, oamenii, atunci când îl dorim suficient de mult. În fine, vedeam, simţeam, credeam. Pojghiţa groasă de orgoliu şi prejudecăţi mi-a căzut de pe ochi, lăsându-mă să văd o lume nouă.
Mi s-a desluşit adevărata semnificaţie a experienţei mele din Catedrala Winchester. Pentru o clipă, avusesem nevoie de Dumnezeu şi-l dorisem. Avusesem o dorinţă smerită de a-l avea cu mine. Şi El a venit. Dar curând după aceea, sentimentul pre¬zenţei Lui fusese estompat de larma lumească, mai ales de cea din interiorul meu. Şi aşa o dusesem, de atunci încoace. Cât am fost de orb!
La spital a avut loc separarea mea de alcool, pentru ultima oară. Tratamentul s-a dovedit a fi ceva înţelept, pentru că prezen¬tam simptome de delirium tremens.
Acolo m-am oferit cu umilinţă lui Dumnezeu, aşa cum mi l-am închipuit eu atunci, să facă ce vrea El cu mine. M-am lăsat în grija şi sub ocrotirea Lui, fără rezerve. Am admis pentru prima oară că, de capul meu, eram un nimeni; că fără El eram pierdut. Mi-am privit păcatele în faţă fără menajamente şi am consimţit ca noul meu Prieten să mă scape de ele, cu rădăcini şi ramuri cu tot. Nu am mai băut de atunci.
Fostul coleg de şcoală m-a vizitat şi l-am pus la curent cu toate problemele şi carenţele mele. Am făcut împreună o listă cu oamenii pe care îi rănisem sau faţă de care aveam resentimente. Mi-am exprimat o bunăvoinţă totală de a-i aborda pe aceşti oameni, pentru a-mi recunoaşte faptele în faţa lor, fără să-i critic pe ei. Urma să îndrept tot ce făcusem eu rău, cât puteam mai bine.
Urma să-mi verific gândirea prin filtrul noii mele relaţii de conştiinţă cu Dumnezeu. Bunul simţ urma să fie un simţ deosebit. Urma ca, atunci când aveam dubii, să meditez calm, necerând decât îndrumare şi putere pentru rezolvarea problemei respective aşa cum voia El. Nu-mi mai puteam permite să mă rog pentru mine, decât dacă împlinirea nevoilor mele avea să fie de folos altora. Numai atunci puteam aştepta ca rugăciunile să mi se împlinească. Şi îmi vor fi împlinite din belşug.
Prietenul meu mi-a garantat că după ce voi face toate acestea, voi intra într-o relaţie nouă cu Creatorul; că voi avea toate elemen¬tele componente ale unui mod de viaţă în care toate problemele mele vor putea fi rezolvate. Credinţa în puterea lui Dumnezeu, plus suficientă bunăvoinţă, onestitate şi umilinţă, erau cerinţe esenţiale pentru instalarea şi menţinerea noii ordini a lucrurilor.
Simplu, dar deloc uşor; un anumit preţ trebuia plătit. Egocen¬trismul trebuia distrus. Trebuia să las totul în grija Tatălui Luminii care domneşte peste noi toţi.
Mi se propuneau schimbări radicale, drastice; dar când le-am acceptat pe deplin, efectul a fost electrizant. Am trăit un senti¬ment al victoriei, urmat de o pace şi o seninătate cum nu mai cunoscusem niciodată înainte. Am simţit o încredere desăvârşită; parcă eram purtat pe sus de un neostoit vânt proaspăt din vârf de munte. De cele mai multe ori, Dumnezeu li se arată oamenilor treptat. Dar impactul Lui asupra mea a fost fulgerător şi profund.
Pentru moment, m-am alarmat şi am cerut să vorbesc cu prietenul meu, doctorul, ca să-l întreb dacă mai eram în toate minţile. El m-a ascultat, minunându-se.
În cele din urmă, a dat din cap şi mi-a spus:
- S-a întâmplat cu tine ceva ce eu nu înţeleg, dar cred că ar fi bine să perseverezi pe drumul acesta. Orice este mai bine, decât halul în care ai fost.
Bunul meu doctor vede acum mulţi oameni care trec prin ase¬menea experienţe. Şi el ştie că sunt reale.
Pe când eram încă la spital, mi-a trecut prin cap gândul că existau mii de alcoolici fără speranţă, care s-ar fi bucurat să aibă ceea ce mi se dăruise mie pe gratis. Poate că îi puteam ajuta pe unii dintre ei. La rândul lor, puteau ajuta şi ei pe alţii.
Prietenul meu accentuase faptul că era absolut necesar să pun acele principii în practică, în toate domeniile vieţii mele. Era deosebit de important să încerc să-i ajut pe alţii, exact aşa cum mă ajutase el pe mine. Credinţa neînsoţită de fapte este lipsită de viaţă, îmi zicea el. Cât de teribil de adevărată este vorba aceasta pentru alcoolici! Dacă alcoolicii nu reuşesc să-şi îmbunătăţească şi să-şi îmbogăţească viaţa spirituală prin munca de întrajutorare şi prin sacrificiul de sine în folosul altora, ei nu vor fi în stare să depăşească anumite experienţe dureroase de viaţă sau momentele de deprimare care mai pot apărea. Dacă nu vor practica întrajuto¬rarea, ei vor bea din nou, mai mult ca sigur. Şi, mai mult ca sigur, dacă vor bea, vor muri. Iar atunci, credinţa va fi într-adevăr ceva lipsit de viaţă. Aşa stau lucrurile cu noi.
Soţia mea şi cu mine ne-am dăruit cu entuziasm ideii de a ajuta alţi alcoolici să ajungă la soluţia pentru problema lor. Am avut norocul să nu prea găsesc de lucru cam un an şi jumătate, fiindcă asociaţii mei de afaceri îşi aveau îndoielile lor în ce mă privea. Sănătatea îmi era precară şi mă chinuiau valuri puternice de auto-compătimire şi resentimente. Din cauza lor a fost cât pe ce să beau din nou, dar am descoperit curând că, atunci când nimic nu părea să-mi ajute, salvarea îmi venea prin încercarea de a ajuta un alt alcoolic. De multe ori, mă duceam la spital disperat şi, stând de vorbă cu câte un pacient de acolo, mă repuneam pe picioare, îmi simţeam moralul uimitor de ridicat. Acest mod de viaţă dă roade în clipele dificile.
Ne-am făcut rapid prieteni şi, odată cu începutul acestei prie¬tenii, s-a încropit o fraternitate din care este minunat să simţi că faci parte. Împreună, ne bucurăm de viaţă chiar şi în clipele difi¬cile şi tensionate. Am văzut sute de familii pornind pe un drum care duce cu adevărat spre o destinaţie; am văzut îndreptându-se situaţii familiale imposibile şi certuri şi amărăciuni de toate feluri¬le dispărând fără urmă. Am văzut oameni externaţi din aziluri, ca¬re şi-au reluat locul şi rolul în viaţa familiei şi a localităţii lor. Oameni de afaceri şi specialişti în diferite profesii şi-au recâştigat rangul social. Foarte puţine necazuri şi mizerii au rămas nerezol¬vate în vieţile noastre.
În vestul ţării, într-un oraş şi suburbiile lui, numărul nostru cu familii cu tot se ridică la o mie. Ne întrunim des, astfel încât cei nou veniţi să poată găsi prietenia pe care o caută. La aceste adu¬nări amicale se întrunesc adesea între cincizeci şi două sute de persoane. Creştem în număr şi forţă.*(În 1999, A.A.-ul era compus din 98.000 de grupuri.)
Alcoolicii beţi nu sunt fiinţe drăguţe. Strădaniile noastre cu aceştia sunt, de la caz la caz, istovitoare, comice sau tragice. Un sărman nefericit s-a sinucis în casa mea. El n-a putut sau n-a vrut să înţeleagă modul nostru de viaţă.
Dar există şi multă veselie în activitatea aceasta. Presupun că unii oameni ar putea fi şocaţi de aparenta noastră frivolitate sau neseriozitate. Dar, sub această aparenţă, suntem de o seriozitate extraordinară. Credinţa trebuie să fie în acţiune, în şi prin noi, douăzeci şi patru de ore din zi; altfel, am pieri.
Majoritatea dintre noi simţim că nu mai trebuie să căutăm Utopia. (*Aluzie la societatea umană de o perfecţiune ideală, imaginată de Thomas Morus în cartea sa intitulată Utopia (1516). [Nota trad.])
O avem chiar aici şi în acest moment.
În fiecare zi, conversaţia simplă, întreţinută odată cu prietenul acela în bucătăria noastră, se multiplică transmiţându-se într-un cerc mereu crescând de pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni.
Bill W., co-fondator al A.A.-ului,
decedat la 24 ianuarie, 1971

Capitolul 2
EXISTĂ O SOLUŢIE
Noi, Alcoolicii Anonimi, cunoaştem mii de bărbaţi şi femei care au fost odată la fel de lipsiţi de speranţă ca şi Bill. Aproa¬pe toţi s-au făcut bine; şi-au rezolvat problema alcoolismului.
Suntem americani obişnuiţi, proveniţi din toate regiunile ţării şi din diverse domenii de activitate umană; suntem de provenienţe sociale, economice, religioase şi politice foarte variate. În condiţii normale, nu ne-ar lega nimic. Şi totuşi, ne leagă un extraordinar spirit de fraternitate, de bunăvoinţă şi înţelegere reciprocă, im¬posibil de descris în cuvinte. Suntem precum călătorii de pe un vapor ce tocmai a scăpat dintr-un naufragiu, când toţi - de la pro¬ră până la pupă - se simt camarazi, fericiţi, egali.
Însă, spre deosebire de sentimentele pasagerilor de pe vapor, bucuria izvorâtă din faptul că am scăpat de la dezastru nu se stin¬ge după ce ne reluăm drumul propriu în viaţă. Sentimentul că am trecut prin aceeaşi primejdie este unul dintre elementele care ne cimentează relaţia.
Dar mai există şi alte elemente care contribuie la ce ne leagă atât de puternic în prezent. Descoperirea unei soluţii comune este ceva extraordinar pentru fiecare dintre noi. Avem o cale de ieşire cu care putem fi absolut de acord şi prin care ne putem uni într-o acţiune frăţească armonioasă. În aceasta coristă marea veste pe care o transmite cartea de faţă celor care suferă de alcoolism.
Noi am ajuns la convingerea că alcoolismul este o boală şi că această boală afectează anturajul suferindului mai profund decât oricare altă maladie. Un bolnav de cancer atrage compasiunea tuturor celor din jur, nicidecum mânie sau sentimente rănite. Alcoolismul, însă, aduce cu sine distrugerea a tot ce este valoros în viaţă. Această boală îi afectează pe toţi cei care vin în legătură cu alcoolicul, pentru că aduce neînţelegeri şi resentimente cumpli¬te, insecuritate financiară, dezgustul prietenilor şi al patronilor, o viaţă chinuită copiilor nevinovaţi, tristeţe în sufletul soţiei şi al părinţilor. Lista durerilor poate fi continuată la infinit.
Sperăm că volumul acesta îi va informa şi alina, acum sau în viitor, pe cei afectaţi. Căci sunt mulţi.
Psihiatrii de înaltă competenţă profesională care ne-au tratat, au constatat că uneori le este aproape imposibil să convingă un al¬coolic să discute deschis despre situaţia sa. Lucru straniu, faţă de soţiile noastre şi de prietenii intimi suntem şi mai închişi decât faţă de medici.
Dar fostul băutor-problemă care a găsit soluţia la care ne referim aici, este înarmat cum trebuie cu date despre sine şi poate, în general, câştiga încrederea deplină a altui alcoolic, în câteva ore. Nu se poate realiza mai nimic, înainte de câştigarea unei astfel de încrederi.
Iată ce s-a dovedit foarte eficient în experienţa noastră: Bolnavul este abordat de cineva care a trecut prin aceleaşi di¬ficultăţi şi este clar că ştie despre ce vorbeşte. Întregul comporta¬ment al alcoolicului abstinent stă mărturie de netăgăduit a faptului că el deţine un răspuns real, că nu are atitudinea cuiva care face pe sfântul, că - sincer - nu vrea nimic altceva decât să fie de ajutor, că nu cere plată pentru consultaţie şi că nu urmăreşte nici un scop egoist. Bolnavul vede că nu trebuie să facă nimănui pe plac şi că nu i se ţine morală. După o astfel de abordare, mulţi "îşi iau patul lor şi umblă".
Nici unul dintre noi nu-şi face o carieră din acest gen de muncă şi nu credem că am fi mai eficienţi dacă am face-o. Sun¬tem siguri că eliminarea băuturii nu este decât un început. Ne rămâne apoi ceva mult mai important de făcut şi anume, punerea în aplicare a principiilor noastre acasă, la locul de muncă şi în afaceri. Cu toţii, însă, ne petrecem o mare parte din timpul liber în
efortul pe care urmează să-l descriem aici. Câţiva au norocul de a-şi putea consacra aproape tot timpul acestei munci.
Nu ne îndoim de faptul că, pe calea menţionată aici, se vor obţine multe rezultate bune. Dar cu aceasta abia dacă atingem problema la suprafaţă. Cei care locuim în marile oraşe suntem copleşiţi de gândul că, zilnic, nu departe de noi, neantul înghite sute de alcoolici, dintre care mulţi s-ar face bine, dacă s-ar putea bucura de şansa de care ne bucurăm noi. Cum să facem să le punem şi lor la dispoziţie ceea ce ne-a fost dat nouă pe gratis?
Cu aceste gânduri, am decis să publicăm un volum fără nume de autor, volum în care să expunem problema aşa cum o vedem noi, îmbinând experienţa şi cunoştinţele noastre comune în ceva care să constituie un program folositor tuturor celor care au o problemă cu băutul.
Va fi nevoie să includem chestiuni de ordin medical, psi¬hiatric, social şi religios. Suntem conştienţi de faptul că asemenea subiecte sunt, prin natura lor, o sursă de controverse. Nimic nu ne-ar face mai mare plăcere decât să putem redacta o carte care să nu conţină nici un motiv de dispută sau polemică. Vom face tot ce ne stă în puteri, ca să ne realizăm idealul.
Majoritatea dintre noi suntem convinşi că toleranţa faţă de slăbiciunile altora şi de punctele lor de vedere, precum şi res¬pectul faţă de opiniile lor sunt atitudini care ne permit să le fim de mare ajutor. Însăşi viaţa noastră, de foşti băutori-problemă, depinde de gândul constant la alţi alcoolici şi la cum să le fim mai de folos.
Poate că v-aţi pus deja întrebarea cum de ne-a îmbolnăvit băutul pe toţi atât de grav. Sunteţi, fără îndoială, curios să descoperiţi cum şi de ce ne-am însănătoşit totuşi, dintr-o condiţie fizică şi mintală disperată, în ciuda opiniei contrare a experţilor în alcoolism. Dacă sunteţi alcoolic şi vreţi să vă faceţi bine, poate că vă întrebaţi deja: "Ce am de făcut?"
Obiectivul cărţii noastre este tocmai acela de a da răspunsuri unor astfel de întrebări. Vă vom spune ce-am făcut noi înşine. Înainte de a intra în amănunte, poate ar fi bine să vă prezentăm pe scurt cum vedem noi câteva lucruri.
De câte ori nu ni s-a spus: "Eu pot să beau sau să nu beau deloc. El de ce nu poate?"; "Dacă nu poţi bea cu măsură, de ce nu te laşi de băut?"; "Omul acesta nu ştie să bea."; "De ce nu încerci să bei bere sau vin?"; "Renunţă la băuturile tari!"; "N-are voinţă!"; "Dacă ar vrea, s-ar lăsa el!"; "Ar putea să se lase de băut măcar de dragul ei, că-i aşa o fată bună!"; "Doctorul i-a spus că dacă mai bea, o să moară; iar el bea din nou".
Acestea sunt cele mai obişnuite observaţii care se fac la adresa băutorilor. Ele se bazează pe un noian de neştiinţă şi con¬fuzie. Este evident că sunt generate de oameni care reacţionează la băutură altfel decât noi.
Băutorii temperaţi renunţă total la băutură fără nici o difi¬cultate, dacă au un motiv întemeiat s-o facă. A bea sau a nu bea nu prezintă o problemă pentru ei.
Apoi, există tipul de băutori care beau excesiv. Poate că băutul a devenit un obicei prost de-al lor care le afectează rău sănătatea fizică şi mintală. Poate că se îndreaptă chiar spre o moarte prematură. Dacă apare un motiv destul de serios - precum o sănătate şubrezită, o nouă iubire, o schimbare de mediu sau o avertizare din partea medicului, aceşti băutori vor reuşi fie să se lase de băut, fie să revină la băutul moderat, chiar dacă le este greu şi poate au nevoie de atenţie medicală.
Dar ce se întâmplă cu alcoolicul veritabil?
Poate că la început este doar un băutor moderat, care mai târziu devine sau nu băutor abuziv; dar, la un anumit stadiu în cariera sa alcoolică, ajunge la faza în care pierde orice control asupra cantităţii consumate, imediat după prima înghiţitură.
Este tipul de om care te lasă perplex, mai ales prin lipsa de auto-control. Când bea, face lucruri absurde, incredibile, tragice. Este un om bun când a treaz, dar devine un monstru când bea. Rareori e doar afumat. Întotdeauna este mai mult sau mai puţin mort de beat. Când bea este de nerecunoscut. Poate fi unul dintre cei mai cumsecade oameni din lume, dar, când bea, devine dezgustător de anti-social şi chiar periculos. Are darul de a se îmbăta în cele mai nepotrivite momente, mai ales atunci când trebuie să ia o decizie importantă sau când trebuie să-şi îndeplinească un angajament. Este, adesea, un om echilibrat şi plin de bun simţ cu privire la orice, în afară de băutură; în privinţa băuturii este incredibil de egoist şi de lipsit de onestitate. Adesea, este un om deosebit de dotat, cu aptitudini speciale şi cu o carieră promiţătoare înaintea lui. Îşi foloseşte aceste haruri pentru a-şi construi un viitor strălucit familiei şi sieşi, pentru ca apoi, printr-o suită de beţii fără noimă, să năruie tot ce a clădit. Este omul care se duce la culcare aşa de beat, încât ai zice că va dormi ne-ntors cel puţin vreo douăsprezece ore. Numai că se scoală cu noaptea-n cap şi caută înnebunit sticla pe care nu mai ştie unde a ascuns-o în ajun. Dacă îi permite buzunarul, îşi ascunde băutură prin toată casa, de teamă ca nu cumva să i se ia toate proviziile şi să i se toarne la chiuvetă. Pe măsură ce lucrurile se înrăutăţesc, începe să combine alcoolul cu sedative puternice, ca să-şi calmeze nervii şi să poată merge la lucru. Apoi vine ziua în care pur şi simplu strategia lui nu mai ţine şi el iar bea până se îmbată. Poate că se va duce la doctor şi va primi morfină sau un sedativ ca să o poată lăsa mai moale treptat. Apoi, încep internările la spital şi sanatoriu.
Aşa cum l-am schiţat aici, portretul adevăratului alcoolic este departe de a fi complet, deoarece tiparele comportamentului nostru sunt diferite de la om la om. Dar cele de mai sus îl descriu în linii generale.
De ce se comportă el astfel? Dacă sute de experienţe i-au arătat că "un singur pahar" înseamnă întotdeauna începutul dezas¬trului, cu toate suferinţele şi umilinţele care urmează, atunci de ce bea el acel pahar? De ce nu se poate ţine departe de băutură? Ce s-a întâmplat cu bunul lui simţ şi cu voinţa lui, de care mai dă dovadă în alte domenii?
Poate că nu va exista niciodată un răspuns complet la aceste întrebări. Opiniile diferă considerabil în privinţa reacţiei alcooli¬cului la băutură, reacţie atât de diferită de cea a oamenilor normali. Nu ştim sigur de ce, odată ce s-a atins un anumit punct, prea puţine se mai pot face pentru el. Nu avem răspunsul la această enigmă.
Ştim că, atâta timp cât stă departe de băutură - şi o poate face pe perioade de luni sau de ani - el are reacţii de om normal. Ştim tot aşa de bine că, de îndată ce o cantitate (oricât de mică şi sub orice formă) de alcool pătrunde în organismul său, se întâmplă ceva la nivel fizic şi mintal care îl face să nu se poată opri. Experienţa oricărui alcoolic confirmă cu prisosinţă acest fenomen.
Observaţiile acestea ar rămâne teoretice şi fără sens dacă un asemenea om nu ar bea niciodată acel prim pahar cu care se pune în mişcare teribilul ciclu. De aceea, considerăm că marea proble¬mă a alcoolicului se află mai degrabă în mintea lui şi nu în trup. Întrebat de ce s-a apucat iar de băut, el va găsi uşor motive. Une¬ori scuzele cu care vine sunt aproape plauzibile, dar în realitate nici una nu este întemeiată, dacă ţinem cont de ravagiile create de beţii în cazul alcoolismului. Acele alibiuri seamănă cu teoriile pe care se bazează cineva care se loveşte cu ciocanul în cap, pentru că are o migrenă şi nu vrea să simtă durerea. Dacă cineva îi atrage atenţia asupra absurdităţii raţionamentului său, alcoolicul fie că schimbă vorba într-o glumă, fie că devine iritat şi refuză discuţia.
Din când în când, s-ar putea să spună adevărul. Şi, straniu, adevărul este că nu are nici cea mai vagă idee de ce a băut acel prim pahar. Unii băutori îşi găsesc scuze pentru a bea, cu care sunt mulţumiţi o vreme. Dar, în adâncul inimii, ei habar n-au de ce o fac. Odată ce boala pune stăpânire pe ei, alcoolicii sunt cei mai derutaţi dintre toţi şi trăiesc cu obsesia că într-o zi vor ieşi învingători, dar adesea şi cu bănuiala că sunt definitiv învinşi.
Puţină lume ştie cât de adevărat este acest lucru. Familia şi prietenii alcoolicului simt vag că el nu este un băutor normal, dar toţi trăiesc cu speranţa că va veni ziua în care suferindul se va ridica din letargie şi îşi va pune voinţa la bătaie.
Tragicul adevăr este că, dacă omul este alcoolic cu adevărat, fericita zi s-ar putea să nu mai vină. El a pierdut orice control asupra situaţiei. Fiecare alcoolic ajunge să treacă un prag dincolo de care chiar şi cea mai puternică dorinţă de a înceta băutul se dovedeşte zadarnică. În cele mai multe cazuri, această tragică situaţie se instalează cu mult înainte ca cineva să o bănuiască măcar.
Realitatea este că, din motive încă necunoscute, majoritatea alcoolicilor îşi pierd puterea de a alege dacă să bea sau să nu bea. Aşa-zisa noastră putere a voinţei devine practic inexistentă. În anumite momente, suntem incapabili de a ne aminti suficient de puternic toate suferinţele şi umilirile îndurate doar cu o săptămână sau o lună în urmă. Suntem fără apărare în faţa primului pahar.
Consecinţele aproape sigure pe care le aduce chiar şi un "nevinovat pahar de bere" nu ne vin în minte, ca să ne abată de la băut. Chiar dacă apare un astfel de gând, este ceva neclar, care face loc imediat vechii idei că, de data aceasta, vom bea şi noi ca alţii.
Ne lipseşte cu desăvârşire acel instinct care îl opreşte pe om de la a pune mâna pe o sobă încinsă. Poate că alcoolicul îşi spune în sinea sa: "De data asta n-o să mă frigă, fiindcă ştiu cum s-o fac". Sau poate că nici nu gândeşte deloc. De câte ori nu ne-am apucat de băut fără nici un gând anume, ca după al doilea sau al treilea pahar să batem în tejghea, întrebându-ne: "Pentru numele lui Dumnezeu, cum de-am început iar?" Şi, imediat după aceea:
"Las' c-o să mă opresc după al şaselea pahar" sau "Oricum, ce mai contează?"
După ce un asemenea mod de gândire a pus stăpânire pe un om cu tendinţe alcoolice, el se află probabil în afara oricăror posibilităţi de ajutor omenesc şi, dacă nu este internat sub strictă supraveghere, va muri sau îşi va pierde sănătatea mintală pentru totdeauna. Aceste lucruri hidoase şi dure au fost confirmate de legiuni întregi de alcoolici, de-a lungul istoriei. Fără îndurarea lui Dumnezeu, ar mai fi existat mii de astfel de demonstraţii convingătoare. Sunt foarte mulţi cei care vor să înceteze băutul, dar nu pot!
Există o soluţie. Rari au fost aceia dintre noi cărora ne-a plăcut să ne auto-examinăm, să ne dezumflăm orgoliul, să ne mărturisim defectele - ca cerinţe ale unei însănătoşiri reuşite şi depline. Dar am văzut succesul altora prin această metodă.
Ajunseserăm la convingerea că, aşa cum o trăiam noi, viaţa noastră era inutilă şi lipsită de speranţă. De aceea, atunci când am fost abordaţi de către cei care îşi rezolvaseră problema, nu ne mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să apucăm acele unelte spirituale simple, care ne-au fost puse la dispoziţie. Am găsit un colţ de paradis şi am fost propulsaţi într-o nouă dimensiune a vieţii, la care nici nu visaserăm vreodată.
Faptul esenţial, imposibil de diminuat, este următorul: noi am cunoscut experienţe spirituale profunde şi eficiente*, care ne-au schimbat drastic întreaga atitudine faţă de viaţă, faţă de semeni şi faţă de universul lui Dumnezeu. În central vieţii noastre actuale se află certitudinea absolută că, printr-un miracol de netăgăduit, Creatorul a intrat în viaţa şi în inimile noastre. El a început să înfăptuiască pentru noi lucruri pe care nu reuşiserăm să le facem singuri niciodată.
Dacă sunteţi la fel de grav afectat de alcoolism precum am fost şi noi, credem că nu există o cale de mijloc nici pentru dumneavoastră. Pentru noi, viaţa devenise tot mai imposibilă şi, odată trecut pragul într-o stare din care nu ne mai puteam reveni prin ajutor omenesc, nu ne mai rămâneau decât două alternative: fie să continuăm pe vechiul drum până la capăt, ignorându-ne to¬tal conştiinţa care ne spunea că situaţia era de netolerat, fie să acceptăm ajutor spiritual. Am ales a doua alternativă pentru că am dorit-o sincer şi pentru că am fost dispuşi să facem efortul respectiv.
Iată povestea unui om de afaceri american, cunoscut pentru caracterul, chibzuinţa şi calităţile sale excepţionale. Ani de zile, se internase din sanatoriu în sanatoriu. Consultase cei mai de vază psihiatri americani. Apoi, a plecat în Europa, pentru a se pune în grija unui medic celebru (Dr. Jung, psihiatrul) care i-a prescris un tratament. Deşi experienţa îl făcuse sceptic, omul a încheiat tratamentul acela cu o neobişnuită încredere, într-o stare fizică şi mintală neobişnuit de bună. Şi, mai presus de orice, avea credinţa că acumulase o cunoaştere atât de profundă a mecanismelor interne ale minţii sale şi a resorturilor ei ascunse, încât orice recidivă părea de neconceput. Şi totuşi, în scurt timp, s-a îmbătat din nou. Cel mai mult îl descumpănea faptul că nu putea găsi nici o explicaţie satisfăcătoare pentru acea recidivă.
S-a dus din nou să-l vadă pe medicul pe care îl admira şi i-a cerut să-i spună fără menajamente de ce nu se putea face bine. Dorinţa sa cea mai mare era să-şi recâştige controlul de sine. Părea destul de raţional şi de echilibrat în alte privinţe. De ce nu avea nici o urmă de control asupra alcoolului?
L-a implorat pe doctor să-i spună întregul adevăr şi doctorul i 1-a spus. În opinia sa, cazul era lipsit de orice speranţă. Omul acesta nu-şi mai putea recâştiga niciodată locul în societate şi, dacă mai spera la o viaţă lungă, trebuia să se pună sub lacăt sau să angajeze o gardă personală. Aşa suna opinia marelui medic.
Dar omul trăieşte încă şi se află în libertate. Nu are nevoie de nici o gardă personală şi nu este internat niciunde. Se poate depla¬sa oriunde pe acest pământ, ca orice om liber şi este în afara oricărui pericol, câtă vreme are bunăvoinţa de a-şi menţine o anumită atitudine simplă.
Poate că unii dintre alcoolicii care citesc această carte cred că vor reuşi fără ajutor spiritual. Să relatăm, deci, restul conversaţiei dintre medic şi prietenul nostru.
Medical i-a spus:
- Ai psihicul alcoolicului cronic. N-am văzut niciodată vreun pacient restabilit, odată ajuns în starea mintală în care te afli dumneata.
Prietenul nostru a avut senzaţia că tocmai s-au trântit şi zăvo¬rât porţile iadului în jurul lui. L-a întrebat pe doctor:
- Nu există nici o excepţie?
- Ba da, a răspuns doctoral. Excepţii în cazuri ca al dumitale se cunosc de când lumea. Ici şi colo, din când în când, unii alcoolici au avut ceea ce numim experienţe spirituale vitale. Eu consider acele evenimente ca fiind adevărate fenomene care, prin natura lor, seamănă cu nişte gigantice transformări şi rearanjări psihice. Ideile, emoţiile, atitudinile care dictaseră odinioară viaţa acelor oameni sunt brusc date la o parte şi un ansamblu cu totul nou de concepţii şi motivaţii începe să ocupe locul dominant. De fapt, chiar am încercat să-ţi produc o asemenea rearanjare psihică. Metodele mele au avut succes în multe cazuri, dar niciodată cu vreun alcoolic de calibrul dumitale.* Pentru detalii, vezi Anexa II.
Auzind aceste lucruri, prietenul nostru s-a simţit ceva mai uşurat; la urma urmelor, era un fidel membru al bisericii. Însă speranţele i-au fost spulberate, când medical a afirmat că, deşi convingerile sale religioase erau foarte bune, ele nu aveau forţa necesară pentru a constitui o experienţă spirituală vitală.
Prietenul nostru se afla în această teribilă dilemă, când a trăit extraordinara experienţă prin care, cum am spus, a devenit un om liber.
Şi noi, la rândul nostru, am căutat să ne eliberăm prin aceeaşi metodă, cu disperarea celui care se află în pericol de înec. Ceea ce păruse la început o trestie fragilă, s-a dovedit a fi mâna puternică şi iubitoare a lui Dumnezeu. Ni s-a dăruit o nouă viaţă sau, dacă preferaţi, ni s-a schiţat un "plan de viaţă" cu adevărat eficace.
Distinsul psiholog american, William James, în cartea sa inti¬tulată Varieties of Religious Experience (Varietatea experienţei religioase), indică o multitudine de căi prin care oamenii l-au gă¬sit pe Dumnezeu. Nu intenţionăm deloc să convingem pe nimeni că ar exista doar o singură cale de ajuns la credinţă. Dacă tot ce am văzut, aflat şi simţit are vreo semnificaţie, atunci aceea este că noi toţi, indiferent de rasă, crez sau culoare, suntem copiii unui Creator viu, cu care putem stabili o relaţie în termeni simpli şi uşor de înţeles, de îndată ce avem destulă bunăvoinţă şi onestitate pentru a încerca. Cei afiliaţi unei religii nu vor găsi aici nimic în conflict cu doctrina sau ceremoniile acesteia. Între noi nu există nici un fel de fricţiuni pe asemenea teme.
Considerăm că nu este treaba noastră la ce religie aderă mem¬brii noştri, la nivel individual. Este bine ca aceasta să rămână total la latitudinea fiecăruia, personal, în lumina vechii sale apartenenţe religioase sau a opţiunii actuale. Nu toţi suntem afiliaţi unei religii, dar majoritatea suntem în favoarea unor asemenea afilieri.
În capitolul următor, veţi găsi o explicaţie cu privire la alcoo¬lism, aşa cum îl înţelegem noi, după care urmează un capitol adresat agnosticilor. Mulţi foşti agnostici sunt azi membri A.A. Oricât de surprinzător ar părea, găsim că asemenea convingeri nu sunt un obstacol prea mare în calea unei experienţe spirituale.
În continuare, sunt precizate reperele drumului nostru către sănătate. Apoi, urmează patruzeci şi trei de istorisiri personale, în care autorii îşi prezintă, în propriile cuvinte şi din propriul punct de vedere, modul în care şi-au stabilit relaţia cu Dumnezeu. Aceste povestiri sunt reprezentative pentru A.A., în ansamblu şi descriu cu fidelitate ce s-a întâmplat cu adevărat în viaţa autorilor lor.*
Sperăm că nimeni nu va considera că asemenea dezvăluiri ar fi de ...... Trăim cu speranţa că mulţi alcoolici, bărbaţi şi femei care au nevoie disperată de ajutor, vor citi aceste pagini. Avem convingerea că doar prin dezvăluiri complete despre noi înşine şi problemele noastre îi vom putea convinge să spună: "Da, şi eu sunt unul dintre ei; şi mie îmi trebuie ce au ei".
asido1973
Veteran
Veteran
Mesaje: 5494
Membru din: 10 Dec 2009, 20:45
Zile de abstinență: 22,09,2009
Ani de abstinență: 10 ani
Localitate: Braila
Contact:

Re: Cartea mare a alcoolicilor anonimi1

Mesaj de asido1973 »

OK, Mary, we're glad to hear that!
Nu sunt complet inutil….cel putin servesc de exemplu negativ pentru altii.
Pentru alte intrebari sau discutii va stau la dispozitie la orice ora pe adresa de mail: [...]
staval
Veteran
Veteran
Mesaje: 1153
Membru din: 16 Ian 2011, 22:06

Re: Cartea mare a alcoolicilor anonimi1

Mesaj de staval »

Multumim, asido!
Cartea asta ar trebui sa ajunga sub ochii tuturor celor afectati direct sau indirect de alcoolism. O boala perfida ce-i afecteaza si pe cei ce nu pun picatura pe limba...Cunoscand boala, pot face fata mai usor, pot actiona in cunostinta de cauza. Eu ma felicit ca am citit despre boala, am acceptat-o ca o boala, am actionat in consecinta. Mai ramane sa citeasca si cei bolnavi...
asido1973
Veteran
Veteran
Mesaje: 5494
Membru din: 10 Dec 2009, 20:45
Zile de abstinență: 22,09,2009
Ani de abstinență: 10 ani
Localitate: Braila
Contact:

Re: Cartea mare a alcoolicilor anonimi1

Mesaj de asido1973 »

staval , nu uita un lucru , ca si codependenta e o boala , citind iti va fi mult mai usor , asa ca ai grija . Si sotia mea a terminat teologia la Univ. Bucuresti , si psihologia apoi . Asa , ca i-a fost usor sa fie langa mine si sa ma ajute . Cititul ne ajuta foarte mult !
Nu sunt complet inutil….cel putin servesc de exemplu negativ pentru altii.
Pentru alte intrebari sau discutii va stau la dispozitie la orice ora pe adresa de mail: [...]
Avatar utilizator
tudor
Veteran
Veteran
Mesaje: 3642
Membru din: 10 Dec 2009, 22:06
Zile de abstinență: 14,04,2008
Ani de abstinență: 10 ani
Localitate: Bucuresti
Contact:

Re: Cartea mare a alcoolicilor anonimi1

Mesaj de tudor »

salut staval ,asido si tuturor!

Ce sunt “Alcoolicii Anonimi”?
Alcoolicii Anonimi sau AA este cel mai răspândit program de recuperare din alcoolism din întreaga lume. Programul AA a început în 1935 când doi alcoolici s-au ajutat reciproc pentru a se menţine abstinenţi. Ei au tratat alcoolismul ca şi cum ar fi tratat orice altă boală care ameninţă viaţa cuiva şi au iniţiat un program de recuperare de “zi - cu - zi” care i-a ajutat să rămână abstinenţi.

De ce este AA-ul atât de important în programele de recuperare?

Grupul AA este un element esenţial în programele de recuperare pentru că îl ajută pe alcoolic să îşi diminueze negarea, stigmatizarea şi ruşinea. Grupul oferă, de asemenea, modele pozitive prin oamenii care sunt ei înşişi în recuperare. Asta înseamnă că noul venit în AA învaţă despre cum să rămână abstinent de la oameni care au avut aceleaşi probleme. Grupul AA îi oferă băutorului-problemă noi prieteni care îl vor încuraja să rămână abstinent, şi nu să bea împreună. Acest nou cerc de prieteni se numeşte “grup de sprijin al egalilor” sau “grup de sprijin social”. Este de o importanţă crucială pentru menţinerea abstinenţei ca alcoolicul să participe în mod regulat la aceste întâlniri.
Obiectivul filosofiei A.A este abstinenta permanenta., dar scopul in
sine nu este suficient.
Odat` cu asta devenim oameni responsabili, multumiti si fericiti.
ImagineOLD Tudor
-E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra." - Jules RenardImagine
Scrie răspuns