PUTEREA VOINTEI .

[tudor]

Pentru alcoolic, nu are nici un sens să vorbeşti despre puterea voinţei ,- căci aceasta este partea cea mai afectată la persoana sa.
Acest fapt – că abilitatea sa de a face alegeri e afectată – face dificil, dacă nu chiar imposibil, ca alcoolicul să profite de diferitele metode folosite în mod tradiţional pentru a-i ajuta pe oameni şi acest lucru e valabil la toate nivelele tentativelor de tratament.
În general, cam tot ce-i poate oferi direct alcoolicului medicina tradiţională, este să transforme băutul într-o experienţă total neplăcută şi periculoasă pentru individ. Acest lucru e făcut prin administrarea unui anume medicament care are o reacţie neplăcută cu alcoolul, făcând persoana să se simtă cu adevărat rău. Teoria este că atât timp cât medicamentul este administrat, persoana va alege în mod normal să nu bea alcool. Din nefericire pentru alcoolici, asta va funcţiona rareori pe termen lung, de vreme ce ei beau deseori până când băutul devine dezgustător şi periculos - şi asta fără ajutorul nici unui medicament prescris. Pe lângă asta, compulsia de a bea, e întotdeauna mai puternică decât orice teamă de consecinţe, iar tentaţia de a face acest lucru e o trăsătură străveche care nu poate fi depăşită de administrarea nici unui medicament.
Băutorii înrăiţi care nu sunt alcoolici pot răspunde la terapia aversivă descrisă mai sus, cel puţin pentru o vreme. Ea nu dă rezultate pentru alcoolici pentru că se aşteaptă ca ei să facă o alegere raţională bazată pe dovezi şi bun simţ. Dacă ei ar fi sensibili la o cantitate cât de mică din oricare dintre cele două, ar avea şanse să fie eficientă. Dar ei nu sunt. Aşa că ea nu este.
Nu poate fi accentuat suficient: alcoolicii suferă de ceva mult mai serios decât nefolosirea corectă a voinţei umane sau de o serie de alegeri greşite. Ei suferă, de fapt, de o boală a voinţei; ei nu pot lua decizii bune. Nici un efort nu poate face vreo diferenţă, căci nu e nimic cu care să se lucreze.
* * * * *
Bunătatea şi simpatia sunt deseori cele mai dăunătoare daruri care pot fi oferite unui alcoolic. Ambele au tendinţa de a transmite mesajul că, date fiind circumstanţele vieţii sale, băutorul nu trebuie să aibă nici un sentiment de responsabilitate. Alcoolicul receptează aceste mesaje de parcă ar avea ascuns un radio pe unde scurte, aflat în funcţiune doar pentru acest gen de afirmaţii. În gândirea alcoolicului, orice scuzare a băutului său îi permite să bea. Într-un mod asemănător, orice scuză pentru cineva cu tulburări de alimentare îi va permite acestuia să mănânce mai mult, pentru un dependent de sex să se comporte ca atare, pentru cel care cheltuieşte prea mult să cheltuiască mai mult. Orice relaxare a noţiunii de totală responsabilitate e suficientă pentru a crea un motiv ca el să se strecoare şi să aibă comportamentul său specific – nu de dragul său – ci pentru sentimentul de eliberare pe care îl conferă acesta. Nici gustul alcoolului, nici efectul acestuia nu sunt cele mai toxice. Mai degrabă, libertatea “indulgenţei” – de a acţiona fără responsabilitate – e cea care e mai tentantă decât poate structura umană să suporte.
Alcoolicii îşi petrec cea mai mare parte a timpului într-o amorţire emoţională, asigurându-se că vor rămâne astfel. Atunci, nu-i de mirare că alcoolicul proaspăt abstinent nu e prea sigur de ce anume înseamnă să aibă un sentiment sau cum să procedeze cu un sentiment pe care îl are. Dacă i se întâmplă ceva rău lui sau în jurul lui, alcoolicul va găsi de obicei pe altcineva pe care să îl învinovăţească şi (cu înflăcărare egală) se va asigura că, indiferent de situaţie, el va fi văzut ca victimă. După un eveniment ca tragedia de pe 11 septembrie 2001, în New York şi în alte părţi, alcoolicii din toată lumea proclamau fără îndoială cum aceste întâmplări i-au rănit pe ei personal.
De timpuriu, alcoolicii resping ca pe ceva bizar orice relaţie de cauză şi efect în relaţia cu corpurile lor. Ei tind să se vadă pe ei înşişi într-un mod “deconectat” – persoana e deconectată de propriul corp, exact aşa cum propriul corp e deconectat de oricare altul. În fiecare dimineaţă, el poate fi uimit să se trezească şi să se “găsească” încă în corpul său. Trupul e bătut şi îndurerat pentru a se asigura, de acest fapt, dar el e încă acolo, pregătit să primească mai multe pedepse, pregătit să fie tras ceva mai aproape de moarte.
Alcoolicilor le lipseşte sentimentul conexiunii cu restul lumii şi chiar cu restul rasei umane. Nu e un concept pe care să-l folosească însăşi Paşii, dar acesta explică pe larg situaţia dificilă a alcoolicului. Fiecare simte un anumit grad de izolare în viaţa sa, într-o măsură mai mică sau mai mare. Ca şi paranoia, acest sentiment de izolare e o parte necesară din repertoriul fiinţei umane pentru a face faţă dificultăţilor vieţii. Alături de alte ameninţări existenţiale: lipsa de semnificaţie, moartea, durerea şi anxietatea, conştientizarea izolării ne face puternici, independenţi. Într-adevăr, toate ameninţările asupra existenţei noastre sunt importante pentru noi, indiferent de cât de neplăcute pot să fie, căci ele ne dau un anume simţ al dimensiunii, un simţ al experienţei. De exemplu, foamea este o stare mult mai naturală decât sentimentul de a fi plin de mâncare. Dacă nu faci nimic, ţi se face foame. Foamea doare sau, cel puţin, e inconfortabilă. La un nivel, foamea e necesară pentru a ne stimula să găsim, să preparăm şi să mâncăm hrana. La un nivel complet diferit, totuşi, ea ne e folositoare pentru că ne face să ştim să apreciem. Un om care a mâncat bine la un banchet va desconsidera o bucată de pâine ca fiind nedemnă de atenţia lui. Un om înfometat va privi aceeaşi bucată de pâine ca pe ceva delicios, cu un gust special.

[tudor]

Izolarea ne învaţă să fim independenţi şi să stăm pe picioarele noastre. Alternativa ar fi să fim ca o oaie sau să fim dependenţi ca altcineva să ia toate deciziile în locul nostru. La nivelul la care se află, în general, alcoolicul, această izolare e departe de cea care l-ar putea încuraja să se bazeze pe el însuşi. Mai degrabă, e vorba de un sentiment de a fi complet izolat, dincolo de arena cauzei şi efectului. Toate informaţiile pe care le primeşte trebuie să fie filtrate prin egoul său şi cele care nu sunt conforme cu personalitatea sa sunt fragmentate. Ascultându-i pe alcoolici povestindu-şi şi repovestindu-şi experienţele în cadrul grupului, îţi dai seama că există un anumit grad de similaritate. Ceea ce descriu ei nu este doar un sentiment de pierdere a individualităţii – există suficiente dovezi pentru a demonstra că alcoolicul se simte foarte singur. Mai degrabă, e vorba de sentimentul că nu există nimic în interior – că acolo nu e nimic. Într-un efort extraordinar de a fi regele universului, el îşi pierde orice sentiment de sine. Gândiţi-vă la acele trucuri pe care le vedeţi la circ atunci când magicianul are o grămadă de farfurii pe care le învârte cu vârful unui băţ. El se plimbă de colo colo, provocând tensiune pe parcursul reprezentaţiei, prin faptul că lasă câteva farfurii să se clatine, gata să cadă. Pentru alcoolic, toată viaţa i se pare ca o grămadă de farfurii - toate gata să cadă. La final, singura scăpare e singura care îi dă un oarecare confort – îşi îneacă necazurile şi caută uitarea în beţie. Încercarea de echilibrare între învârtirea farfuriilor şi căderea în uitare este tocmai situaţia grea a alcoolicului.
* * * * *
Până acum, am văzut partea negativă a poveştii şi asta poate dura mult timp, uneori chiar mulţi ani. Totuşi, cât timp mai există suflu în corpul său, există mereu şansa ca alcoolicul activ să ajungă în faza în care durerea e suficientă, iar viitorul destul de lipsit de speranţă pentru a-l pune în legătură cu Alcoolicii Anonimi. Întregul proces poate implica una (sau mai multe) “excursii” în centre de tratament, prăbuşirea căsniciei, pierderea serviciului, pierderea demnităţii şi poate chiar şi “vizite” la spital sau în arest – dacă nu şi mai rău. În cele din urmă, unii - puţini, dar norocoşi – vor găsi drumul spre A.A. fără pic de putere rămasă în ei, fără puterea de a lupta, fără dorinţa de a merge mai departe. O astfel de persoană poate să fie primită, să fie acceptată şi să asculte. Dacă ascultă suficient, pentru suficient de mult timp, e posibil ca ea să audă ceea ce trebuie să înveţe.