Viaţa în A.A., Viaţa în Recuperare.

[tudor]

Întâlnirile


Într-o întâlnire AA o persoană vorbeşte şi este ascultată. Apoi, altcineva vorbeşte şi ceilalţi ascultă. De fapt, rareori e căutat un sfat şi aproape niciodată dat, însă se ascultă foarte mult. Dacă ceva din ce e spus necesită a fi comentat, un alt vorbitor va integra respectiva informaţie în ceea ce are el de spus, referindu-se la greşelile pe care le-a făcut el în propria viaţă mai degrabă decât apostrofându-l pe cel care a adus în discuţie respectiva problemă. Asta nu e chiar atât de complicat pe cât sună, de vreme ce alcoolicii tind să fie destul de lipsiţi de originalitate în greşelile pe care le fac, iar aceleaşi greşeli au fost făcute, probabil, de alţi oameni din cameră. Până la urmă, ce se împărtăşeşte la o întâlnire A.A. este „experienţa, puterea şi speranţa” fiecărei persoane. Atunci când la o întâlnire cineva este răutăcios, conştient sau nu, nu e neobişnuit ca membrii grupului să îi atragă atenţia faţă de acel comportament, cu blândeţe, dar ferm şi fără a o face într-un mod acuzator. Atmosfera unei întâlniri A.A. e departe de a fi aceea a unei mustrări din biroul directorului, a discursului despre „trebuie să încerci mai mult” al unui părinte beligerant sau îndemnurile absurde ale unui antrenor de fotbal.
Înainte de a ajunge la prima lui şedinţă, alcoolicul se califică pentru tot ce are A.A.-ul de oferit, iar preţul pentru asta e durerea – durerea fizică, durerea din suflet, durerea de a trăi. În orice formă, durerea e un însoţitor constant al alcoolicului activ. Uneori, ea îl va determina să facă cel mai dificil lucru din lume pentru el: să pună mâna pe telefon şi să ceară ajutor. Asta înseamnă pentru el o mică crăpătură în armura lui masivă; luând în considerare completa lui lipsă de stabilitate emoţională, portiţa deschisă oportunităţii de a face aşa ceva e extrem de mică. Însă minunile se întâmplă.
Odată ce e în contact cu A.A.-ul, el va descoperi două puternice surse de sprijin: grupul (sau întâlnirea) şi naşul. Mergând la întâlniri şi vorbind cu naşul, el va avea tot ce îi trebuie pentru ca adevărata muncă să înceapă: lucrarea celor Doisprezece Paşi.
Foarte des, odată ce contactul telefonic iniţial a fost făcut, alcoolicul va fi condus la o întâlnire de către alţi alcoolici care sunt deja în recuperare. Ce va vedea el acolo e pe cât de evident, pe atât de neaşteptat. Acolo nu există secrete ascunse, nimeni nu chicoteşte, nici nu arată cu degetul, nu există strângeri de mână neobişnuite sau parole – într-adevăr, nimic ieşit din comun. I se va oferi o cană de cafea (sau ceai) şi va fi salutat de oameni care arată ca… nişte oameni obişnuiţi.
Uneori e o mare surpriză pentru nou-veniţi faptul că alcoolicii în recuperare arată ca nişte oameni normali. Alcoolicii nu recunosc în mod obişnuit alţi alcoolici, iar dacă singura imagine mentală e aceea că un alcoolic trăieşte sub poduri şi bea soluţie de lustruit pantofii, acea imagine va suferi o revizuire semnificativă.
La o întâlnire, există şi alte lucruri care pot să îl surprindă. În A.A. nu există nici un proces de evaluare. Nu există nici un procedeu de admitere. Nu există formulare de completat, nici întrebări de răspuns. Singura cerinţă pentru a participa ca membru este dorinţa de a înceta băutul. Singura taxă de iniţiere plătită de către cei care încep să meargă la A.A. este pericolul şi răul pe care şi l-au făcut lor înşişi prin consumul lor de alcool. Nu există profesionişti la aceste întâlniri – toţi cei care sunt acolo sunt alcoolici în recuperare.
Noul venit e întâmpinat şi încurajat să-l asculte pe cel ce vorbeşte şi să fie atent la acele elemente din povestea acestuia care seamănă cu experienţa proprie. Cei mai mulţi alcoolici încetează să asculte cu ani înainte de a înceta băutul, astfel încât acest lucru în sine poate să fie o noutate. Alcoolicii activi se află printre cei mai răi ascultători din lume. Chiar atunci când sunt prinşi într-o conversaţie, ascultă rareori pentru că folosesc timpul în care vorbeşte partenerul de discuţie gândindu-se la ce vor ei să spună în continuare. Forma preferată de comunicare a alcoolicului este monologul.
Ascultarea e şi ea unul dintre primele lucruri pe care alcoolicul învaţă să le facă pe drumul spre recuperare. De la a fi un ascultător foarte prost, alcoolicii încep să asculte şi încep să înveţe. În timp, abilităţile lor de ascultare pot să se îmbunătăţească mai mult decât cele ale oamenilor normali. E posibil ca ascultarea să nu fi fost niciodată specialitatea omului, iar în lumea modernă e cu adevărat rară. Din punct de vedere spiritual, acest lucru e trist, mai ales atunci când cineva consideră că cel puţin jumătate din experienţa rugăciunii constă în ascultare.
Noul venit poate fi doar la câteva minute depărtare de ultimul pahar (cel puţin, până acum) şi pe când ajunge el să se gândească la asta, mare parte din ce se întâmplă la întâlniri poate să nu fie mai mult decât o amintire înceţoşată . Nu contează. Ce e important e ca el să-şi amintească faptul că a petrecut ceva timp cu un grup de oameni care l-au tratat cu amabilitate şi cu demnitate – poate prima întâlnire de acest gen într-o lungă perioadă de timp.

[tudor]

Formatul general al unei întâlniri A.A. este următorul: după o scurtă introducere în care sunt citiţi cu voce tare Preambulul, cei Doisprezece Paşi şi cele Doisprezece Tradiţii, oamenii vorbesc fie despre tema anunţată de secretar ca şi temă a întâlnirii (preferatul din toate timpurile pare să fie „recunoştinţa”), fie despre un subiect care îl preocupă în mod special pe vorbitor sau pe altcineva prezent la şedinţă. Deseori, dacă e prezent şi un nou venit, întreaga întâlnire va fi devotată Pasului Unu, permiţându-i fiecărui membru prezent să-şi reactualizeze propria experienţă a intrării lui în A.A. În unele grupuri mai mari, nou veniţii pot fi încurajaţi să meargă la o mini-întâlnire a lor în care preocupările lor specifice vor fi abordate de către membri cu câţiva ani de experienţă.
În timpul unei întâlniri, atunci când cineva vorbeşte, ceilalţi membri ascultă şi nici nu îl întrerup (aşa-numita „vorbire încrucişată” – un categoric „nu” în conduita A.A.), nici nu îi adresează întrebări vorbitorului. După ce acesta a terminat de vorbit, lui/ei i se mulţumeşte pe scurt, fiind apoi rândul altcuiva să vorbească. În întâlnirile mici poate fi normal ca fiecare să vorbească. În întâlnirile foarte mari, doar câţiva vor face acest lucru. Fiecare membru fie va continua să vorbească pe tema deja stabilită, fie va vorbi despre o chestiune proprie, aproape întotdeauna legată în vreun fel de cei Doisprezece Paşi.
În unele întâlniri, citirea literaturii A.A. e mai extinsă şi devine punctul central al acestora. În altele, poate să existe un invitat care să vorbească pentru o bună parte a întâlnirii, în timp ce în altele membrii vor împărtăşi, pur şi simplu, ce doresc. De fapt, aproape toate grupurile ajung să fie aşa. Ca şi regulă, oricine are dorinţa puternică de a vorbi, e liber să facă asta, exceptând situaţiile în care sunt opriţi să o facă, de durata întâlnirii – de obicei, o oră sau nouăzeci de minute pentru toată şedinţa. Sunt citite anunţurile şi are loc o colectă (numită Tradiţia Şapte) pentru a se acoperi costurile întâlnirii şi pentru a ajuta la achiziţionarea literaturii A.A. aprobate, inclusiv a pachetelor informative care pot fi oferite pe gratis nou-veniţilor. Cele mai multe întâlniri se termină cu o rugăciune. Oarecum surprinzător, rugăciunea folosită e deseori ‚Tatăl nostru’, deşi acest lucru nu e cât de puţin obligatoriu, de vreme ce grupul însuşi poate decide ce rugăciune doreşte să folosească. O altă rugăciune, împrumutată de A.A. cu mult timp în urmă, e aproape universală:
Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curajul să schimb ceea ce pot şi
Înţelepciunea să fac diferenţa.
Întâlnirile sunt inima experienţei A.A.; ele permit membrilor să discute şi să-şi împărtăşească experienţa în lucrarea celor Doisprezece Paşi. Este un proces lent, însă complet. Aici, noul venit învaţă, ascultând cât de bine poate, poveştile a sute, poate mii de alţi oameni şi îşi spune propria poveste în multe, multe feluri diferite, de multe ori. Pur şi simplu, spunerea poveştii din nou şi din nou e o parte importantă a procesului terapeutic, iar acest lucru e mai bine făcut prin povestirea în faţa unor oameni diferiţi sau în grupuri diferite, mai degrabă decât forţând o singură persoană să o asculte încă o dată, şi încă o dată.
Pentru a li se da o măsură a priorităţii abstinenţei, nou-veniţii sunt, în general, invitaţi să participe la nouăzeci de întâlniri în nouăzeci de zile consecutive. Orice idee conform căreia cineva poate rezolva această problemă cu ‚jumătate de normă’ trebuie respinsă cu orice preţ, însă cu grijă. Un nou-venit a fost odată invitat de cineva prezent la o şedinţă să participe la o altă întâlnire, în ziua următoare, într-un alt loc. Noul venit a respins acest lucru ca fiind o exagerare; pe lângă asta, era un om foarte ocupat. Nu a stat abstinent pentru prea mult timp.
Unii oameni merg la prima lor întâlnire, iar după aceea nu mai beau niciodată. Alţii nu sunt atât de norocoşi. Asta nu e deloc o surpriză, căci individul urmează să experimenteze poate cea mai puternică transformare din toată viaţa lui, cu excepţia naşterii. Toţi sunt încurajaţi să continue să participe la întâlniri pentru că asta e singura cale care promite vreun soi de recuperare, chiar dacă nu imediată. A participa la şedinţe băut nu e chiar atât de îngrozitor pe cât se poate crede – persoana beată e cu siguranţă în locul potrivit, iar celorlalţi membri li se reaminteşte clar unde ar ajunge dacă ar alege să bea din nou. O astfel de persoană nu e privită ca un vizitator nedorit (exceptând, bineînţeles, cazurile în care acesta are o lungă istorie de intervenţii beligerante – şi chiar şi în astfel de situaţii grupurile dovedesc o cantitate extraordinară de răbdare). În timp ce membrii Comunităţii vor spune, în mod normal, că nu are nici un rost să vorbeşti cu cineva care e beat, dacă, totuşi, acesta revine la şedinţă băut, ceilalţi membri tind să îl trateze cu foarte multă răbdare şi înţelegere, ştiind că persoana din faţa lor are nevoie de Comunitate mai mult decât de orice altceva.
Întâlnirile din cluburile din oraş sau din centrele de tratament cu mulţi nou-veniţi pot fi la fel de bune ca şi întâlnirile din suburbii, din cadrul convenţiilor organizate în mari hoteluri sau cu ocazia altor adunări A.A., chiar şi atunci când vocabularul este întrucâtva diferit. Cei ce vorbesc în cadrul întâlnirilor folosesc rareori un limbaj menit să jignească, însă, de vreme ce toţi alcoolicii împărtăşesc cam aceeaşi experienţă a unor comportamente ‚mai puţin decât delicate’, astfel de lucruri nu sunt privite ca fiind o serioasă nerespectare a etichetei. Sentimentul comuniunii între membrii A.A. este cât se poate de real şi se poate ajunge la strânse prietenii.