PASUL 7
”Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze defectele."
Deoarece acest Pas este strîns legal de umilinţă ar fi bine să ne oprim o clipă să examinăm termenul şi ce însemnătate are pentru noi practicarea umilinţei.
Într-adevăr, principiul fundamental al fiecăruia dintre Cei 12 Paşi AA este atingerea unui cît mai înalt grad de smerenie. Fără o doză cît de mică de umilinţă, nici un alcoolic nu poate rămîne abstinent. Aproape toţi membrii AA au descoperit şi că, pînă nu-şi dezvoltă această preţioasă calitate, mult mai mult decît le este necesară pentru simpla abstinenţă, tot nu au prea multe şanse de a fi cu adevărat fericiţi. Fără ea, traiul lor este sărac în sensuri iar in situaţii critice nu pot aduna destulă încredere ca să facă faţă neprevăzutului.
Cuvîntul de umilinţă, ca şi idealul pe care îl evocă, au o soartă nefericită în lumea contemporană. Nu numai că este greşit înţeleasă ideea; cuvîntul însuşi este deseori intens antipatizat. Mulţi oameni nu au întîlnit nici cea mai vagă nuanţă de smerenie ca mod de viaţă. Multe din cele pe care le auzim in limbajul cotidian, şi o mare parte din ceea ce citim, subliniază mîndria omului pentru propriile realizări.
Cu o foarte puternică doză de inteligenţă, oamenii de ştiinţă au silit mereu natura să-şi dezvăluie secretele. Imensele resurse, cum sub stăpînirea omului, promit o asemenea cantitate de binefaceri materiale încît mulţi au ajuns la credinţa că ne-am afla în zorii unui mileniu conceput şi confecţionat de mîna omului. Sărăcia o să dispară şi va fi o asemenea abundenţă din toate, încît fiecare om va cunoaşte toată securitatea personală şi toate satisfacţiile dorite. Teoretic, s-ar părea că, odată satisfăcute instinctele primare ale fiecărui individ, nu vor mai rămîne motive pentru neînţelegeri între oameni. Lumea va fi atunci fericită, libere să se concentreze asupra culturii şi formării caracterului. Prin doar inteligenţa şi prin truda lor, oamenii îşi vor modela propriul destin.
Cu siguranţă, nici un alcoolic - şi mai mult ca sigur, nici un membru AA, nu vrea să conteste importanţa realizărilor materiale. Nici nu intrăm în dispută cu acei numeroşi susţinători pasionaţi ai convingerii că satisfacerea instinctelor primare ar fi obiectivul major al vieţii. Dar sîntem siguri că nu există pe lume o altă categorie umană care să fi făcut mai multe boacăne, încercînd să trăiască după această formulă, decît alcoolicii. De mii de ani am avut pretenţii la mai mult decît ne era destinat, la capitolul securitate, prestigiu, aventuri sentimentale. Şi cînd se întîmpla să le obţinem, beam ca să putem visa lucruri şi mai măreţe. Cînd eram frustraţi de ceva, chiar şi numai parţial, beam că se uităm complet de toate. Nimic nu era îndeajuns din ce credeam noi că ar fi dreptul nostru.
În toate strădaniile acestea, din care atîtea erau bine intenţionate, lipsa smereniei fusese un handicap paralizant pentru noi. Punctul nostru de vedere nu ne permitea nici o perspectivă asupra faptului că modelarea caracterului şi valorile spirituale trebuie să se afle pe primul plan şi că satisfacţiile materiale nu sînt scopul vieţii. Într-un mod care ne era caracteristic, confundam scopul cu mijloacele. În loc să privim satisfacerea dorinţelor materiale ca mijloc de trai şi de funcţionare ca fiinţe umane, noi luaserăm aceste satisfaceri drept stop final al vieţii.
Este adevărat că majoritatea dintre noi credeam în nevoia de a avea un caracter bun, dar, desigur, caracterul bun ni se părea ceva necesar doar pentru a obţine satisfacţii personale. Prin onestitate şi simţ etic în cantitatea necesară, se obţin mult mai uşor cele dorite. Însă noi, ori de cîte ori aveam de ales între caracter şi comfort, modelarea caracterului rămînea pierdută undeva în praful ridicat de goana noastră după ceea ce credeam noi că ar fi fericirea. Mult prea rar am privit noi construirea caracterului, în sine, ca pe ceva de dorit, ceva pentru care să ne străduim să obţinem, indiferent dacă nevoile instinctuale ni s-ar împlini sau nu. Nu ne-a trecut niciodată prin cap să facem din onestitate, toleranţă şi iubirea adevărată - de semeni şi de Dumnezeu, o bază zilnică a vieţii.
Nefiind ancoraţi în nici un fel de valori permanente şi fiind orbi la adevăratul scop al vieţii, am ajuns la încă un rezultat nedorit. Pentru că, atîta vreme cît eram convinşi că nu puteam trăi decît prin inteligenţa şi puterile proprii, o credinţă funcţională într-o Putere superioară ne era imposibile. Acest lucru era valabil chiar şi atunci cînd aveam credinţa că Dumnezeu există. Unii am avut o credinţă religioasă cinstită, dar care rămînea fără roade pentru că încercam să jucăm noi-înşine rolul lui Dumnezeu. De îndată ce plasăm încrederea de sine pe primul plan încrederea autentice într-o Putere superioară era exclusă. Ne lipsea acel ingredient de bază al oricărui grad de smerenie: dorinţa de a căuta să aflăm şi de a împlini voia lui Dumnezeu.
Pentru noi procesul obţinerii unei noi perspective a fost incredibil de greu. Abia după ce am îndurat nenumărate umilinţe am priceput că eram nevoiţi să învăţăm ceva despre smerenie. Numai după un lung drum, marcat de înfrîngeri şi umiliri succesive, numai după ce mulţumirea de sine a luat lovitura finală - abia atunci am început să simţim umilinţa ca pe ceva mai mult decît o simplă situaţie de disperare profundă. Fiecărui nou venit printre Alcoolicii Anonimi i se spune - şi curînd va simţi pe pielea lui - că recunoaşterea smerite a neputinţei asupra alcoolului este primul sau pas către eliberarea din încătuşarea paralizantă.
La început percepem umilinţa ca pe o necesitate. Dar acesta nu este decît începutul. Ca sa să scăpăm complet de aversiunea pe care ne-o creează ideea de umilinţă, ca să obţinem o imagine a ei ca potecă spre adevărata libertate a spiritului omenesc, ca să ajungem la bunăvoinţa de a acumula umilinţa propriu-zise ca ceva necesar, cei mai mulţi dintre noi avem nevoie de mult, mult timp. După o viaţă întreagă de egocentrism nu se poate schimba macazul chiar aşa uşor. La început ne cramponăm în răzvrătiri la fiecare pas.
După ce, în fine, admitem, fără rezerve, neputinţa noastră asupra alcoolului, sîntem înclinaţi să răsuflăm uşuraţi: "Doamne-ajută că s-a terminat! Prin asta n-o să mai am de trecut niciodată!" Apoi aflăm, deseori spre consternarea noastră, că n-am depăşit decît prima piatră kilometrică din cele care jalonează noul drum pe care îl urmăm. Încă sub imboldul unei stricte necesităţi, ne pomenim, fără nici o plăcere, în lupta cu acele serioase defecte de caracter care, mai ales, făcuseră din noi nişte băutori-problemă - defecte de care trebuie să ne ocupăm pentru a preveni reîntoarcerea la alcoolismul activ. Vom vrea să scăpăm de unele dintre aceste defecte; dar, în unele situaţii, lucrul acesta ni se va părea imposibil şi vom bate în retragere. Ne vom agăţa pătimaş, în continuare, de altele care ne tulbură la fel de mult echilibrul, dar le savurăm încă, peste măsură. De unde să adunăm bunăvoinţă şi fermitate în cantitatea necesară eliberării de sub oprimarea acestor impulsuri şi dorinţe copleşitoare?
Şi din nou, sîntem încolţiţi, în faţa concluziei pe care ne-o dă experienţa metodei AA, şi anume, că trebuie să punem voinţa la bătaie. Altfel ne vom rătăci din nou. La această fază a progresului nostru ne simţim presaţi, forţaţi să facem ce trebuie făcut. Sîntem obligaţi să alegem între durerea încercărilor şi sancţiunile care vor urma cu siguranţă dacă nu vom încerca. Aceşti primi paşi îi facem, de obicei, fără tragere de inimă, dar îi facem. Poate că încă nu avem o părere prea grozavă despre umilinţă ca virtute personală care să merite a fi cultivată, dar recunoaştem în ea, cu adevărat, un ajutor necesar supravieţuirii noastre.
După ce am aruncat o privire cinstite asupra unora dintre aceste defecte, după ce le-am discutat cu altcineva şi am ajuns la bunăvoinţa de a scăpa de ele, imaginea noastre despre umilinţă începe să capete un contur mai larg. Pînă în acest moment ne vom fi eliberat, mai mult ca sigur, de handicapurile cele mai devastatoare. Savurăm deja momente de adevărată pace sufletescă. Pentru aceia dintre noi care pînă acum nu cunoscuserăm decît exaltarea, depresia sau anxietatea - cu alte cuvinte, pentru noi toţi - această pace, nemaicunoscută înainte, este un dar nepreţuit. Într-adevăr, s-a adăugat ceva nou. Înainte, umilinţa nu însemnase decît umiliri impuse; acum, ajunge se fie ingredientul nutritiv al seninătăţii noastre.
Aceasta percepţie îmbunătăţită a ideii de umilinţă este începutul unei schimbări radicale a unghiului din care privim realitatea. Ochii noştri încep să se deschide către imensele valori care provin direct din dureroasa dezumflare a ego-ului. Pînă acum, viaţa noastră fusese larg consacrată evadării durerii şi a problemelor. Ne feream de ele ca de ciumă. N-am vrut niciodată să avem de-a face cu suferinţa. Soluţia noastră a fost mereu evadarea prin alcool. Modelarea caracterului prin suferinţă putea fi ceva grozav pentru sfinţi, dar, categoric, noi nu simţeam nici o atracţie pentru aşa ceva.
Apoi, în AA, am privit şi am ascultat. Pretutindeni vedeam eşecul şi nenorocirea transformate de umilinţa în valori inestimabile. Auzeam o poveste după alta despre cum a izvorît puterea din chiar lipsa de putere, prin umilinţa. În fiecare caz, durerea a fost preţul admiterii noastre într-o nouă viaţă. Dar acest preţ de intrare ne-a permis un cîştig mult mai mare decît ne-am aşteptat. Ne-a adus o doze de smerenie care - aveam să descoperim curînd - era un balsam pentru durere. Am început să nu ne mai temem aşa de mult de dureri şi să dorim smerenia mai mult decît oricînd.
În timpul acestui proces de descoperiri despre umilinţă, cel mai profund rezultat a fost schimbarea atitudinii noastre faţă de Dumnezeu. Şi aceasta s-a întîmplat, indiferent dacă eram credincioşi sau necredincioşi. Încetul cu încetul, depăşeam ideea că ne-am mai putea conduce noi destinul doar cu cîte un strop de ajutor din partea Puterii superioare şi numai în clipe critice. Ideea că am fi proprietarii vieţii noastre şi că intervenţia lui Dumnezeu, din cînd în cînd, ar fi suficientă, a început să se evaporeze. Mulţi dintre cei care ne crezuserăm credincioşi am văzut cît de limitată ne fusese credinţa. Refuzînd să-L plasăm pe Dumnezeu pe primul loc, ne-am privat de ajutorul Lui. Dar acum, apreciem bogăţia, de sensuri luminoase şi promiţătoare, a cuvintelor: "Eu, de capul meu, nu sînt nimic, Tatăl este autorul".
Am descoperit că nu mai era nevoie să fim constrînşi la umilinţă. O puteam căuta de bună-voie, tot aşa cum o puteam obţine prin lovituri şi suferinţe. Ne-am aflat la o mare răscruce a vieţii atunci cînd am căutat umilinţa ca pe ceva ce ne doream cu adevărat, în loc s-o considerăm ca pe ceva prin care trebuia să trecem. Această răscruce a marcat momentul înţelegerii Pasului 7, cu toate implicaţiile lui: "Cu umilinţă, I-am cerut să ne scape de slăbiciuni."
Pe măsură ce ne apropiem de practicarea propriu-zisă a acestui Pas, ar fi bine să ne întrebăm încă o dată care sînt obiectivele noastre mai profunde. Oricare dintre noi şi-ar dori să trăiască în pace cu sine şi cu semenii săi. Ne-am dori să ne asigurăm că îndurarea lui Dumnezeu poate face pentru noi ceea ce nu putem face noi-înşine pentru sine. Am văzut că defectele de caracter, bazate pe miopia unor dorinţe nedemne, sînt obstacole care ne închid calea către aceste obiective. Acum vedem clar că am avut pretenţii nerezonabile de la noi-înşine, de la alţii şi de la Dumnezeu.
Cel mai important catalizator al defectelor noastre a fost frica: în primul rînd, frica de a nu pierde cumva ceva ce se află în posesia noastră sau teamă că s-ar putea să nu reuşim să obţinem ceea ce doream. Trăind pe baza unor pretenţii nesatisfăcute, eram într-o stare de continuă tulburare şi frustrare. De aceea nu aveam cum să cunoaştem măcar un strop de pace pînă nu găseam o cale de reducere a acestor pretenţii. Diferenţa dintre a pretinde, şi a cere doar, este clară pentru oricine.
Pasul 7 este acţiunea prin care producem o schimbare de atitudine. Aceasta schimbare ne va permite sub ghidarea smereniei, să ieşim din noi-înşine către ceilalţi şi către Dumnezeu. Pasul 7 pune accentul pe umilinţă şi pe nimic altceva. El ne comunică faptul că este foarte necesar să avem bunăvoinţa să încercăm calea umilinţei, atunci cînd căutăm eliberarea din slăbiciunile noastre, exact aşa cum am făcut cînd am admis că eram neputincioşi asupra alcoolului şi cînd am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă - înşine ne putea reda sănătatea mintală. Dacă acel grad de umilinţă ne-a dat tăria de a găsi binecuvîntarea eliberării din obsesia mortală, atunci trebuie să existe speranţa unui rezultat similar în ce priveşte orice altă problemă care ni s-ar ivi în cale.
PASUL 8
„Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am
făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele."
Paşii 8 şi 9 vizează relaţiile personale. Mai întîi, aruncăm o privire în urmă, pentru a încerca să descoperim unde am greşit apoi încercăm, cu vigoare, o reparare a răului pe care l-am făcut; şi în al treilea rînd, după ce am eliminat astfel reziduurile trecutului, ne gîndim serios la cum am putea dezvolta, folosind noile cunoştinţe achiziţionate despre sine, cele mai bune relaţii posibile cu fiecare fiinţe umane pe care o cunoaştem.
Nu este o treabă simplă. Este o sarcină de care ne putem achita cu o pricepere mereu îmbunătăţita cu timpul, dar o sarcină care niciodată nu se va încheia cu adevărat. Învăţarea traiului în cea mai deplină pace, cooperare şi frăţie cu toţi semenii, bărbaţi sau femei, oricine ar fi, este o experienţă fascinantă şi emoţionantă. Fiecare membru AA a descoperit că poate progresa prea puţin pe acest nou drum în viaţă, pînă nu face cu adevărat o investigaţie exactă şi fără rezerve a trecutului sau, pentru a şti ce urme au lăsat ravagiile provocate de el în viaţa semenilor. Pînă la un anumit nivel, a făcut aceasta investigaţie prin inventarul moral, dar acum a sosit vremea necesităţii de a-şi dubla eforturile, pentru a vedea cîţi oameni a rănit şi în ce mod. Aceasta redeschidere de vechi răni emoţionale - unele vechi, altele poate chiar uitate, iar unele care încă supurează dureros - poate părea, la prima vedere, o operaţie chirurgicală fără sens. Dar, dacă se porneşte cu bunăvoinţă, atunci marile avantaje ale acestei acţiuni vor apărea atît de repede, încît, pe măsură ce se topesc obstacole după obstacole, durerea se va potoli.
Obstacolele sînt, totuşi, reale. Primul şi cel mai greu de trecut este legal de iertare. În clipa în care cugetăm la o relaţie strîmbă sau ruptă cu cineva anume, emoţiile pornesc în defensive. Ca să scăpăm de privitul în faţă al lucrurilor rele pe care le-am făcut noi altora, ne concentrăm cu ura asupra răului pe care ni l-au făcut nouă persoanele respective. Această atitudine este reală mai ales atunci cînd vreun om ne-a făcut cu adevărat mult rău. Triumfători, ne legăm de comportamentul incorect al acelei persoane şi-l folosim ca o scuză perfectă, pentru a minimaliza sau a da uitării propria noastre comportare.
Aici este mare nevoie să ne stăpînim, sută la sută. Nu prea are sens să rîdă ciob de oale sparte. Să ne amintim, că nu numai alcoolicii sînt victime ale emoţiilor dereglate. În plus, este de obicei - adevărat că apucăturile noastre, pe cînd beam, au agravat defectele altora. Nu odată ne-am împins prietenii pînă la limita răbdării şi am reuşit să-i facem negri de mînie chiar şi pe acei oameni care nu dădeau nici două parale pe noi. În multe situaţii avem de-a face chiar cu tovarăşi de suferinţă, cărora le-am adîncit durerile. Dacă tot vine vorba să cerem iertare pentru noi-înşine, de ce n-am începe prin a-i ierta noi pe ei, o dată pentru totdeauna?
Pe cînd ne făceam lista persoanelor pe care le-am rănit, mulţi dintre noi ne-am izbit de încă un obstacol. Am fost puternic şocaţi cînd ne-am dat seama că ne pregăteam să ne prezentăm în faţa celor pe care îi răniserăm, ca să ne admitem purtarea noastre detestabilă. Fusese şi aşa destul de stînjenitor să admitem totul, lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane. Dar perspective de a face cu adevărat o vizită, sau numai de a scrie o scrisoare, tocmai celor în cauză, acum ne-a copleşit de tot, în special la gîndul că nu valorăm mai nimic în ochii celor mai mulţi dintre ei. Mai erau şi cazuri în care unii nici nu erau, din fericire, conştienţi de răul pe care li-l făcuserăm. De ce nu se poate, ne tînguiam noi, să dăm uitării acele fapte? La ce să ne mai şi gîndim la acei oameni? Cam aşa arătau căile prin care frica făcea conspiraţie cu trufia, ca să zădărnicească întocmirea unei liste cu toţii cei pe care i-am rănit.
Unii dintre noi ne-am mai văzut confruntaţi şi cu un obstacol de o cu totul altă natură. Ţineam morţiş ca, pe cînd beam, noi n-am făcut rău nimănui decît nouă înşine. Familiile noastre n-au suferit, pentru că ne plăteam toate datoriile şi nu beam decît rareori acasă. Asociaţii noştri n-au suferit pentru că, de obicei, ne vedeam de treabă în afaceri. Reputaţia noastră nu suferise, pentru că puţini ştiau că beam. Cei care ştiau, ne asigurau cîteodată de faptul că o beţie zdravănă nu era decît o greşeală a unui om cumsecade. Atunci, ce rele să fim făcut? În nici un caz mai multe decît ar putea repara cîteva scuze, prezentate în treacăt.
Această atitudine este, desigur, rezultatul uitării intenţionate. Este o atitudine pe care n-o poate schimba decît o cercetare profundă şi onestă a motivelor şi acţiunilor noastre.
Deşi, în unele cazuri, nu mai putem repara nimic, iar în altele, este de preferat să întîrziem cu reparaţiile o vreme, este necesar să examinăm, cu precizie şi în amănunt, modul în care i-a afectat viaţa noastră trecută pe alţii. În multe situaţii, vom constata că răul făcut altora este minor, dar pe noi ne chinuie un grav şoc emotiv din cauza celor făcute. Conflictele emoţionale dăunătoare foarte profunde, uneori chiar complet date uitării, persistă în subconştient. La vremea la care s-au produs, poate că ne-au provocat atît de violente tulburări emoţionale încît ne-au deteriorat viaţa şi personalitatea cît se putea mai rău.
Dacă obiectivul reparării greşelilor noastre faţă de alţii este primordial, nu este mai puţin necesar să desprindem, din examinarea relaţiilor noastre personale, toate informaţiile pe care le putem obţine, oricît de mici, despre sine şi despre dificultăţile noastre fundamentale. Deoarece relaţiile proaste cu alte fiinţe umane au fost aproape întotdeauna cauza imediată a nenorocirii noastre, inclusiv a alcoolismului, nici un alt teren nu poate fi mai propice investigaţiei şi mai bogat în informaţiile care ne interesează. O reflectare calmă şi înţeleaptă, asupra relaţiilor personale, ne poate adînci cunoaşterea de sine. Putem vedea bine în spatele defectelor noastre de suprafaţă, ca să le înţelegem pe cele din adîncime, defecte care au fost uneori responsabile pentru întreg tiparul vieţii noastre. Am descoperit că un examen amănunţit şi profund este binefăcător şi merită tot efortul.
Apoi, s-ar putea să ne întrebăm ce anume să înţelegem prin "am făcut necazuri" altor oameni. Ce fel de "necazuri" îşi fac - de fapt ¬oamenii, unii altora? Pentru a defini termenul de "necazuri" într-un mod practic, am putea spune că este vorba de rezultatul ciocnirii instinctelor, ciocnire care produce rău fizic, mental, emoţional sau spiritual altora. Spiritul nostru, mereu arţăgos, stîrneşte furia în ceilalţi. Minciunile şi înşelăciunile noastre îi privează pe alţii nu numai de bunurile lor lumeşti, ci şi de securitatea emoţională şi de pacea sufletească. De-a dreptul îi invităm să devină dispreţuitori şi răzbunători. Comportarea noastră sexuală egoistă poate da naştere geloziei, suferinţei şi unei puternice dorinţe de răzbunare.
Aceste grosolane devieri în purtare sînt departe de a fi lista completă a relelor pe care le facem. Să ne gîndim la cîteva dintre cele mai subtile, care pot fi uneori tot atît de dăunătoare. Să presupunem că în viaţa de familie sîntem zgîrciţi, iresponsabili, nesimţiţi sau distanţi. Să presupunem că sîntem iritabili, critici nerăbdători şi lipsiţi de umor. Să presupunem că-l potopim cu atenţia noastră pe unul dintre membrii familiei şi-i neglijăm pe ceilalţi. Ce se întîmplă, cînd încercăm să dominăm întreaga familie, fie printr-o lege de fier, fie prin neîncetate directive amănunţite despre cum ar trebui să trăiască toţi, de la o oră la alta? Ce se petrece, cînd ne bălăcim în deprimare şi autocompătimire - care mustesc în fiecare por al nostru şi de care îi contaminăm pe toţi din jur? O asemenea listă de necazuri făcute altora - din cele care fac viaţa dificilă şi, deseori, de neîndurat, alături de noi, alcoolici activi - poate fi continuate aproape la infinit. Cînd ducem cu noi asemenea trăsături de personalitate, la serviciu, la cumpărături, în societatea prietenilor, ele pot produce tot atîtea necazuri cîte le au produs acasă.
După ce am investigat cu grijă întreaga gamă a relaţiilor umane şi după ce am hotărît cu precizie care trăsături de caracter au dăunat altora şi i-au tulburat, putem începe să scotocim în memoria noastră, în căutarea persoanelor pe care le-am ofensat. N-ar trebui să fie prea greu să-i reperăm pe cei mai apropiaţi şi mai grav afectaţi. Apoi, cu fiecare an din trecut pe care îl trecem în reviste, pînă unde ne ajute memoria, vom sfîrşi prin a compune o listă lungă de nume de oameni pe care i-am afectat, într-un fel sau altul. Este necesar, desigur, să cumpănim cu grijă fiecare situaţie. Vom vrea să ne vedem propriile noastre fapte şi să le admitem, iertînd răul, real sau imaginar, care ni s-a făcut nouă. Este necesar să evităm să judecăm în mod extremist, atît pe noi-înşine, cît şi pe cei implicaţi. Nu trebuie să exagerăm, nici defectele noastre, nici ale lor. Ţinta noastră neclintită va fi să ne păstrăm un punct de vedere ponderat şi obiectiv.
Atunci cînd creionul se va împiedica, ne vom întări şi însenina, amintindu-ne ce însemnătate a avut experienţa acestui Pas pentru alţi membri AA. Este începutul sfîrşitului izolării de semeni şi de Dumnezeu.
PASUL 9
"Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă,
dar nu şi atunci cînd le-am fi putut face vreun rău, for sau altora."
Un raţionament sănătos, grija de a găsi momentul potrivit, curaj şi prudenţă - acestea sînt calităţile de care vom avea nevoie cînd vom face Pasul 9.
După ce ne-am întocmit lista cu oamenii cărora le-am făcut rău, după ce am reflectat cu grijă asupra fiecărei situaţii şi am încercat să intrăm în posesia unei atitudini corecte de abordare, vom vedea că reparaţiile directe datorate îi împart pe cei vizaţi în mai multe categorii. Vor fi aceia pe care este bine să-i abordăm de îndată ce avem o convingere rezonabilă în stabilitatea abstinenţei noastre. Vor fi aceia faţă de care nu vom putea repara decît parţial relele făcute, ca nu cumva dezvăluirile noastre să le facă, lor sau altora, mai mult rău decît bine. Vor fi şi cazuri în care reparaţiile vor trebui amînate, iar in altele, prin natura situaţiei, nu vom mai putea deloc lua legătura personal cu acei oameni.
Cei mai mulţi dintre noi începem prin a face reparaţii chiar din prima zi printre Alcoolicii Anonimi. Din clipa în care ne anunţăm familia ce avem de gînd, cu adevărat, să încercăm să urmăm programul, procesul recuperării a început. În cazul membrilor familiei, rareori se pune problema vreunor măsuri de prudenţă ori de găsirea momentului potrivit. Ne vine să strigăm în gură mare, de cum intrăm pe uşă, vestea cea bună. De obicei, cînd ne întoarcem de la prima şedinţă AA sau, poate, după ce terminăm lectura cărţii Alcoolicii Anonimi, vom vrea să petrecem cîteva minute cu un anume membru al familiei şi să recunoaştem, prompt, răul făcut prin băutură. Aproape întotdeauna, dorim să mergem şi mai departe, admiţînd defecte de-ale noastre care au făcut deosebit de greu traiul alături de noi. Acesta vi fi un moment cu totul deosebit, în puternic contrast cu dimineţile de mahmureala cînd fie ne înjurăm pe noi-înşine, fie dădeam vina pe familie (şi pe toţi ceilalţi) pentru toate necazurile noastre. La această primă discuţie este necesar doar să facem o mărturisire generală a defectelor noastre. S-ar putea dovedi neînţelept ca, în acest stadiu, să dezgropăm anumite episoade dureroase. Un raţionament de bun simţ ne spune să nu ne pripim. Atunci cînd sîntem dispuşi să dezvăluim cele mai oribile fapte, trebuie să ne asigurăm că avem viu, în minte, principiul: noi nu ne putem procura pacea sufletească pe socoteala altora.
Acelaşi mod de abordare ne va fi de folos şi la locul de muncă. Imediat, ne vor veni în minte cîteva persoane care ştiu totul despre băutul nostru şi care au fost cele mai afectate. Dar, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea să avem nevoie de ceva mai multă discreţie decît în abordarea membrilor de familie. S-ar putea să nu dorim să le spunem nimic vreo cîteva săptămîni sau mai mult. Mai întîi vom dori să fim cît de cît siguri că sîntem cu adevărat racordaţi la programul AA. Atunci ne vom simţi pregătiţi să ne prezentăm în faţa acestor oameni, ca să le spunem ce este AA-ul şi ce încercăm să facem. Problema fiind pusă în acest mod, putem recunoaşte fără reţineri răul făcut şi ne putem prezenta scuzele. Ne putem achita - sau putem promite că ne vom achita - toate obligaţiile financiare sau de altă natură. Ne va uimi de multe ori reacţia generoasă a majorităţii celor abordaţi cu o asemenea sinceritate, lipsită de emfază. Chiar la prima noastră încercare de reparare, pînă şi cei care ne-au criticat cel mai aspru şi mai pe bună dreptate vor micşora distanţa pe care au ţinut-o faţă de noi.
Această atmosferă de aprobare şi de laude este capabilă să ne facă să ne simţim uşor exaltaţi, să ne pierdem echilibrul şi să căutăm mereu acelaşi efect. Ori, se prea poate să cădem în cealaltă extremă, cînd - rareori, a drept - sîntem primiţi cu răceală şi scepticism. Aceasta ne va ispiti să venim cu insistenţe sau să discutăm în contradictoriu. S-ar putea chiar să ne împingă în descurajare şi pesimism. Dar, dacă ne pregătim bine înainte, asemenea reacţii nu ne vor devia de la obiectivul nostru ferm şi echitabil.
După aceste prime încercări de reparaţii, s-ar putea să ne savurăm atît de mult sentimentul de uşurare cîştigat încît să tragem concluzia că datoria noastră s-a încheiat. Vom dori să ne culcăm pe lauri. Tentaţia de a sări peste întîlnirile mai umilitoare şi temute - care tot ne-au mai rămas-s-ar putea să fie mare. Adesea ne vom construi scuze plauzibile pentru a ne eschiva complet de la ce avem de făcut. Sau vom tot amîna, spunîndu-ne că încă nu este momentul, cînd, în realitate, am lăsat să ne scape cîteva şanse bunicele de a îndrepta un rău grav. Să nu spunem că sîntem prudenţi, atunci cînd în realitate ne eschivăm.
De îndată ce începem să simţim că avem încredere în noul nostru mod de viaţă, şi - prin exemplul comportării noastre - am început să-i convingem pe cei din jur că într-adevăr schimbarea este în bine, nu mai este imprudent să discutăm, cît se poate de deschis, cu cei grav afectaţi de noi, chiar şi cu cei care nu ştiu, sau abia dacă sînt conştienţi, de ce le-am făcut. Singurele excepţii vor fi cazurile în care dezvăluirile noastre ar produce un rău real. Conversaţia poate începe ca de obicei, cît mai natural. Dar dacă nu se iveşte o asemenea ocazie, la un moment dat, vom simţi nevoia de a ne lua serios inima-n dinţi, pentru a ne prezenta în faţa persoanei respective şi a pune cărţile pe masă. Nu este nevoie să ne bălăcim în remuşcări excesive în faţa celor pe care i-am rănit, dar este important ca încercările de reparaţii să fie generoase şi fără ocolişuri.
Nu poate exista decît o singură situaţie care să justifice doar dezvăluiri parţiale despre răul făcut. Este vorba despre situaţia în care o dezvăluire completă ar răni serios persoana în cauză, sau - la fel de important - alţi oameni. Nu putem, de exemplu, povesti cu lux de amănunte aventurile noastre extraconjugale soţului sau soţiei care nu ştie nimic. Dar, chiar şi în asemenea cazuri, dacă subiectul trebuie discutat, să încercăm să evităm a face necazuri persoanelor implicate în aventurile respective, oricine ar fi ele. Sîntem departe de a ne uşura povara atunci cînd, cu nesimţire, facem şi mai grea crucea altora.
O problemă cu două tăişuri se poate naşte în alte aspecte ale vieţii, în care este vorba despre acelaşi principiu. Să presupunem, de pildă, că ne-am băgat mîinile în banii firmei, fie împrumutîndu-i", fie îngroşînd contul de cheltuieli şi i-am băut. Să presupunem că fapta rămîne nedescoperită dacă nu spunem nimic. Oare să ne recunoaştem imediat necinstea în faţa conducerii, chiar dacă ştim sigur că ne va costa slujba şi imposibilitatea de a ne re-angaja undeva? Să fim chiar atît de rigizi în convingerea că trebuie să reparăm ce-am făcut, fără să ne pese de ce se va întîmpla cu familia şi căminul nostru? Sau să ne consultăm mai întîi cu cei care urmează să tragă ponoasele? Oare să discutăm, sau nu, cu naşul AA ori cu sfetnicul nostru spiritual, deschis, cerînd cu toată sinceritatea ajutorul şi ghidarea lui Dumnezeu - şi luînd, între timp, hotărîrea de a face lucrul corect, atunci cînd vom vedea lucrurile limpede, oricare ar fi preţul? Desigur, nu există nici un răspuns standard care să se potrivească la toate dilemele noastre. Dar, fiecare situaţie cere o bunăvoinţă totală de a repara, cît de repede şi cît de profund este cu putinţă, în funcţie de împrejurări.
Mai presus de toate, ar fi bine să încercăm să fim absolut siguri că nu amînăm din cauza fricii. Căci adevăratul spirit al Pasului 9 este acela de a fi pregătiţi să acceptăm toate consecinţele faptelor noastre trecute şi de a ne asuma răspunderea faţă de bunăstarea altora, în acelaşi timp.
PASUL 10
"Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut
greşelile de îndată ce ne-am dat seama de ele."
În timp ce facem primii nouă Paşi, ne pregătim pentru călătoria într-o nouă viaţă. Dar, cînd abordăm Pasul 10, începem să punem în practică modul AA de viaţă, o zi după alta indiferent de starea vremii. Apoi vine testul cel aspru: putem rămîne abstinenţi, putem oare să ne păstrăm echilibrul emoţional, putem trăi orientaţi către un scop bun ¬indiferent de condiţiile exterioare?
Este de maximă necesitate pentru noi să fim cu ochii pe calităţile şi defectele noastre, în permanenţă şi, în suflet, cu dorinţa reală de a învăţa şi a ne maturiza cu ajutorul lor. Noi, alcoolicii, am aflat aceasta după mult chin şi zbucium. De cînd e lumea, pretutindeni pe glob, oameni cu mult mai multă experienţă decît noi, desigur, au pus în practică auto-examinarea şi auto-evaluarea, fără menajamente. Căci, cei înţelepţi ştiu întotdeauna că nimeni nu face mare scofală din viaţa sa, pînă cînd nu-şi formează un obicei din cercetarea cu regularitate a sinelui, pînă cînd nu este în stare să admită şi să accepte ceea ce descoperă şi pînă cînd nu încearcă să îndrepte, cu răbdare şi perseverenţă, ceea ce este strîmb.
Cînd beţivul este în starea aprigă de mahmureală din cauza cantităţii mari brute ieri, n-are cum trăi bine astăzi. Dar, există şi un alt fel de mahmureală, cea pe care o trăim toţi, fie beţi, fie treji ¬mahmureala sufletească. Ea este uneori rezultatul suitei de emoţii negative de ieri, ori poate chiar de azi - mînia, teama, gelozia şi celelalte ca ele. Dacă vrem într-adevăr să trăim senin astăzi şi mîine, cu siguranţă avem nevoie de eliminarea acestui gen de mahmureli. Însă, nu înseamnă că ar fi necesare nişte incursiuni morbide prin trecut. Necesare sînt doar recunoaşterea şi corectarea greşelilor acum. Inventarul ne ajută să ne împăcăm cu trecutul. Odată pacea încheiată, sîntem cu adevărat capabili să-i lăsăm în urmă. După ce ne-am făcut cu grijă un inventar şi am ajuns la pacea cu noi înşine, se instalează convingerea că dificultăţile zilei de mîine pot fi întîmpinate, aşa cum vin ele.
Deşi, în principiu, toate inventarele sînt asemănătoare, factorul temporal face, totuşi, o distincţie între ele. Există inventarul-fulger, făcut oricînd în parcursul zilei, dacă ne vedem copleşiţi de evenimente. Există unul pe care ni-l facem la capătul zilei, cînd trecem în revistă întîmplările din orele care tocmai s-au încheiat. Tragem linia şi facem bilanţul, notînd cu plus cele bine făcute şi, cu minus, ce a rămas de dorit. Mai există şi acele ocazii în care, fie singuri, fie în compania naşului AA ori a ghidului spiritual, facem o revizuire a progresului nostru de la ultima întîlnire. Mulţi membri AA recurg la asemenea curăţenii generale o dată sau de două ori pe an. Mulţi dintre noi recurgem cu plăcere, din cînd în cînd, la retragerea din lumea de afară pentru o zi, undeva unde să putem rămîne netulburaţi, în scopul auto-examinării şi al meditaţiei.
Să fie oare aceste practici o pierdere de vreme sau prilejuri de posomoreală? Chiar trebuie ca membrul AA să-şi petreacă mai toate ceasurile dimineţii amintindu-şi cu tristeţe păcatele de a fi făcut sau de a nu fi făcut ceva? Ei bine, nici chiar aşa. Accentul acesta pus pe inventar pare greu, numai pentru că foarte mulţi dintre noi nu ne-am însuşit niciodată cu adevărat obiceiul auto-aprecierii exacte. De îndată ce această practică sănătoasă ne intră în sînge, va ajunge ceva atît de interesant şi de profitabil încît abia vom aştepta momentul rezervat ei. Căci minutele, şi uneori, ceasurile petrecute întru auto-examinare îşi au rostul lor - acela de a face mai bune şi mai fericite celelalte ore ale zilei. Şi cu vremea, inventarele noastre vor deveni o parte din regula vieţii zilnice, nu doar ceva neobişnuit sau de excepţie.
Înainte de a ne întreba ce este un inventar-fulger, să vedem în ce fel de împrejurări poate funcţiona el eficient.
Faptul că ceva nu a în regulă cu noi - ori de cîte ori sîntem tulburaţi, din indiferent ce Gauzy - este o axiomă spirituală. Dacă cineva ne răneşte şi ne doare, greşeala este şi a noastră. Oare să nu fie nici o excepţie de la această regulă? Nici măcar cînd furia noastră este justificată"? Nu avem dreptul să turbăm de mie, nici atunci cînd cineva ne înşeală? Nu ne putem înfuria nici pe cei care cred că ei au întotdeauna dreptate? Pentru noi, cei din AA, să facem astfel de excepţii ar fi periculos. Am descoperit că mînia justificată este bine să fie lăsată în stăpînirea celor care se pricep s-o mînuiască.
Puţini alţii au devenit victime ale resentimentelor, comparativ cu alcoolicii. Prea puţin conta dacă resentimentele noastre erau legitime sau nu. O explozie de nervi ne putea strica o zi întreagă iar o ranchiună bine întreţinută era în stare să ne facă să nu mai fim buni de nimic. Niciodată nu fuseserăm prea buni la a face deosebirea între mînia justificată şi cea neîntemeiată. Cum vedeam noi lucrurile, mînia noastră era întotdeauna legitimă. Furia, acel lux ocazional al oamenilor cît de cît echilibraţi, pe noi ne putea menţine într-o interminabilă criză emoţională. Aceste "beţii pe nebăute" ne-au dus adesea drept la sticlă Alte tipuri de tulburări - gelozia, invidia, auto-compătimirea şi orgoliul rănit - ne-au dus tot acolo.
Un inventar-fulger, făcut în toiul unor asemenea tulburări, poate fi de mare ajutor în direcţia potolirii furtunii interioare. Inventarul-ful¬ger îşi găseşte aplicarea în situaţii care apar în tot cursul zilei. Examinarea dificultăţilor care durează de mult timp este mai bine s-o amînăm, dacă este posibil, pentru o dată stabilită intenţionat în acel stop. Inventarul rapid este destinat suişurilor şi coborîşurilor fiecărei zile, mai ales în acelea în care oameni sau evenimente ne fac să ne pierdem echilibrul interior şi ne ispitesc înspre greşeli.
În toate aceste situaţii avem nevoie de stăpînire de sine, de analiza onestă a ceea ce se petrece, de bunăvoinţa de a recunoaşte cînd greşeala ne aparţine şi de tot atîta bunăvoinţă pentru a ierta, cînd greşeala este altundeva. Nu este necesar să ne descurajăm cînd cădem în greşeli pe care le-am mai făcut - pentru ca nu este uşor să te disciplinezi. Noi vom căuta progresul, nu perfecţiunea.
Cel dintîi obiectiv al nostru va fi dezvoltarea stăpînirii de sine. Aceasta este de prima importanţă. Cînd vorbim sau acţionăm pripit, capacitatea de a judeca cinstit şi de a fi toleranţi ni se evaporă într-o clipă. O singură tiradă răutăcioasă, un singur raţionament arţăgos ne-ar putea distruge o relaţie cu cineva, pentru o zi sau chiar pentru un an întreg. Nimic nu aduce mai mult folos decît abţinerea de la a spune sau a scrie ceva regretabil. Trebuie să evităm criticile pripite şi discuţiile pătimaşe şi furtunoase; la fel şi cu tăcerea dispreţuitoare şi cu îmbufnările. Acestea sînt capcane cu momeli puse de trufie şi de dorinţa de răzbunare. Prima noastră sarcină este să evităm aceste capcane. Cînd momeala este ispititoare, va trebui să facem un pas înapoi şi să reflectăm. Pentru că noi nu putem nici gîndi, nici acţiona în direcţia unui obiectiv pozitiv, pînă cînd stăpînirea de sine nu funcţionează automat.
Problemele dezagreabile sau neaşteptate nu sînt singurele lucruri care cer auto-control. Trebuie să fim la fel de prudenţi şi cînd începem să acumulăm o anumită doză de importanţă şi de succes material. Căci nu există alţi oameni care să-şi iubească triumfurile personale mai mult decît ni le iubim noi; am băut din cupa succesului ca dintr-un vin care reuşea întotdeauna să ne aducă exaltarea. Cînd norocul momentului ne surîdea, plonjam în fantezii despre victorii şi mai măreţe asupra oamenilor şi situaţiilor. Orbiţi astfel de încrederea trufaşă în forţele proprii, eram predispuşi la a face pe grozavii. Desigur, plictisiţi sau răniţi, oamenii s-au îndepărtat de noi.
Fiind acum abstinenţi în AA şi pentru că ne recîştigăm stima prietenilor şi asociaţilor, descoperim că încă avem nevoie de o atitudine vigilentă. Ca o asigurare împotriva pornirii de a "ne da mari", ne putem verifica mereu, amintindu-ne că astăzi sîntem abstinenţi numai prin îndurarea lui Dumnezeu şi că orice succes am înregistra noi, este mai mult succesul Lui, decît al nostru.
În fine, începem să vedem că oamenii, inclusiv noi-înşine, sînt într-o anumită măsură bolnavi spiritual şi se înşeală adesea; atunci, abordăm toleranţa adevărată şi înţelegem ce înseamnă, de fapt, reala iubire de semeni. Va deveni din ce în ce mai evident, pe măsură ce vom avansa, că nu are nici un rost să ne enervăm ori să ne simţim răniţi de oameni care, ca şi noi, suferă durerile creşterii.
O asemenea schimbare radicală a unghiului nostru de vedere va cere timp, poate chiar timp îndelungat. Nu mulţi oameni pot afirma că iubesc pe toată lumea. Majoritatea dintre noi trebuie să admită că n-am iubit decît puţini oameni; dar şi că am fost destul de indiferenţi faţă de mulţi, cîtă vreme nu ne-au făcut necazuri; iar pe ceilalţi - ei bine-nu i-am putut suferi sau i-am urît. Deşi aceste atitudini sînt destul de obişnuite, noi, cei din AA, descoperim că avem nevoie de ceva mult mai bun, ca să ne păstrăm echilibrul. Noi nu putem trăi cu sentimente de ură profundă. Trebuie chiar dacă numai puţin cîte puţin, să abandonăm ideea că am putea iubi posesiv pe cineva, că i-am putea ignora pe cei mai mulţi şi că am putea continua să nutrim frică sau ură faţă de orişicine se nimereşte.
Putem încerca să încetăm cu pretenţiile nerezonabile faţă de cei pe care îi iubim. Putem arăta blîndeţe, acolo unde n-am arătat-o în trecut. Cu cei antipatici putem începe să fim drepţi şi politicoşi, ba chiar ne putem da silinţa să-i înţelegem şi să-i ajutăm.
Ori de cîte ori greşim faţă de astfel de oameni, putem recunoaşte fără întîrziere - nouă înşine întotdeauna şi lor, atunci cînd recunoaşterea ar ajuta la ceva. Politeţea, blîndeţea, dreptatea şi iubirea sînt notele de baza ale intrării în relaţii armonioase cu practic oricine. Cînd avem vreo îndoială ne putem opri întotdeauna, spunînd: "Nu voia mea, ci a Ta să se facă." Şi ne putem întreba adesea: "Dacă fac eu altora ce aş dori să mi se facă mie - astăzi?"
Seara, poate chiar înainte de culcare, mulţi dintre noi îşi fac bilanţul zilei în scris. Acum este un moment prielnic să ne amintim că a ne face inventarul nu înseamnă doar să ne căutăm defectele. Ziua a fost săracă dacă nu am făcut cel puţin un lucru corect. De fapt, clipele dimineţii sînt, de obicei, bine umplute cu lucruri constructive. Intenţii bune, gînduri bune şi acţiuni bune sînt mereu la vedere, la îndemîna noastră. Chiar şi atunci cînd, deşi ne-am străduit din răsputeri, am eşuat, putem scoate în relief acel eşec din bilanţul nostru, ca pe unul dintre cele mai mari bunuri ale noastre. În astfel de condiţii, durerea eşecului este transformată în ceva pozitiv. Din asemenea dureri primim imboldul necesar pentru a progresa. Cineva, care ştia ce vorbeşte, remarca odată faptul că "durerea este punctul de plecare al oricărui progres spiritual." Noi, cei din AA, sîntem din tot sufletul de aceeaşi părere, căci noi ştim că durerile băutului trebuiau să vină înaintea abstinenţei, iar frămîntările sufleteşti - înaintea seninătăţii.
Parcurgînd coloana bilanţului zilei, este necesar să examinăm cu grijă motivaţiile fiecărui gînd, fiecărei fapte care n-au fost cum trebuie. În majoritatea cazurilor, aceste motivaţii nu vor fi greu de văzut şi înţeles. Cînd am fost orgolioşi, furioşi, geloşi, neliniştiţi sau speriaţi, am acţionat ca stare - şi asta-i tot. Aici nu este nevoie decît să recunoaştem că am gîndit sau acţionat greşit, să încercăm să vedem, cu ochii minţii, cum am fi putut proceda mai bine şi să luăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, hotărîrea de a transmite învăţămintele lecţiilor de azi, în ziua de mîine, prin repararea - desigur - a ceea ce a fost neglijat.
Însă, în unele situaţii ne vom descoperi adevăratele motivaţii numai printr-o cercetare amănunţită. Există cazuri în care vechiul nostru duşman, arta de a găsi pretexte, s-a strecurat în spiritul nostru şi ne-a servit justificări pentru comportarea noastră cu adevărat rătăcită. Aici apare ispita de a ne imagina că am avut motive întemeiate, cînd în realitate, ele nu existau.
Am "criticat constructiv" pe cineva care merita să fie criticat, cînd, de fapt, motivul nostru fusese să ieşim cîştigători într-o inutilă discuţie în contradictoriu. Sau, dacă persoana criticată nu a fost de faţă, ne-am gîndit că i-am ajuta pe alţii s-o înţeleagă mai bine, cînd, în realitate, motivul nostru era să ne simţim superiori prin denigrarea celui absent. Uneori îi rănim pe cei dragi, pentru că trebuie "să-i punem la punct", cînd, de fapt, vrem să-i pedepsim. Eram deprimaţi şi ne plîngeam de starea noastră proastă, cînd, în realitate, cerşeam pentru milă şi atenţie deosebită. Această trăsătură stranie a minţii şi a sufletului, această dorinţă perversă de a ascunde un motiv nesănătos în dosul unuia bun, pătrunde în problemele umane, de sus pînă jos. Acest subtil şi înşelător "dar-eu-am-dreptate", poate fi dedesubtul celui mai mic gînd, al celei mai mici acţiuni. Esenţa modelării caracterului şi a traiului bun constă din a învăţa să localizăm, să recunoaştem şi să corectăm aceste slăbiciuni. Un regret onest pentru răul făcut, o recunoştinţă curată pentru cele primite şi dorinţa de a încerca să facem mai multe lucruri corecte mîine, vor fi bunurile pe care vom căuta să le acumulăm în permanenţă.
După ce am examinat ziua care se încheie, neomiţînd să luăm ¬cum se cuvine - nota de cele făcute bine şi după ce ne-am cercetat inima, fără spaimă dar şi fără menajamente, Îi putem mulţumi, cu adevărat, lui Dumnezeu pentru binecuvîntarea primită şi putem adormi cu conştiinţa împăcată.
021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.