021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

carte2

junelu
Boboc
Boboc
Mesaje: 52
Membru din: 12 Noi 2009, 18:35

carte2

Mesaj de junelu »

Capitolul 3
ALTE DATE PRIVIND ALCOOLISMUL
Foarte puţini dintre noi am fost dispuşi să admitem că eram cu adevărat alcoolici. Nimănui nu-i face plăcere să se considere mintal şi fizic diferit de semenii săi. Deci, nu este de mirare că viaţa noastră de băutori s-a caracterizat prin nenumărate încercări inutile de a demonstra că puteam bea şi noi ca ceilalţi oameni. Marea obsesie a fiecărui băutor care bea anormal este aceea că, în vreun fel sau altul, într-o zi, va reuşi să bea rezonabil şi cu plă¬cere. Este uimitor cât de intens persistă această iluzie. Mulţi o ur¬mează până dincolo de porţile nebuniei sau ale morţii.
Am aflat că trebuia să recunoaştem pe deplin, în adâncul sufletului, că eram alcoolici. Acesta este primul pas în refacerea sănătăţii. Amăgirea că suntem sau vom putea fi curând ca restul lumii trebuie spulberată.
Noi, alcoolicii, suntem bărbaţi şi femei care ne-am pierdut capacitatea de a ne controla consumul de alcool. Ştim că un al¬coolic adevărat nu-şi va recâştiga niciodată puterea asupra al¬coolului. Cu toţii am avut din când în când impresia că ne-am recâştigat-o, dar asemenea momente - de obicei scurte - erau ur¬mate inevitabil de şi mai multă lipsă de control, ceea ce ne-a dus cu vremea la o demoralizare jalnică şi nemărginită. Cu toţii suntem acum convinşi că alcoolicii de tipul nostru se luptă cu o boală care se agravează continuu. După o anumită perioadă, starea sănătăţii noastre se înrăutăţeşte constant, fără să se mai amelioreze vreodată.
Suntem precum infirmii care şi-au pierdut picioarele; ele nu le vor mai creşte la loc niciodată. Tot aşa, se pare că nu există nici un fel de tratament care să facă din alcoolici ca noi oameni obişnuiţi. Noi am încercat toate remediile imaginabile. Uneori, avea loc o revenire de scurtă durată, după care urma întotdeauna o recădere şi mai gravă. Medicii care cunosc boala alcoolismului sunt de acord cu părerea că alcoolicul nu poate fi transformat în¬tr-un băutor normal. Poate că într-o zi ştiinţa va realiza acest lucru, dar încă n-a făcut-o.
În ciuda a orice am spune noi, mulţi dintre cei care sunt alcoolici veritabili nu vor vrea să creadă că aparţin acestei catego¬rii. Prin nenumărate forme de auto-amăgire şi experimentări, vor încerca să-şi dovedească lor înşişi că sunt o excepţie de la regulă, deci ne-alcoolici. Ne vom ridica pălăria în faţa celui care va reuşi să se schimbe atât de mult, încât să poată bea din nou "ca un domn", după ce şi-a dovedit incapacitatea de a bea controlat. Numai Dumnezeu ştie cât de îndelungate şi de mari au fost strădaniile noastre de a bea ca alţi oameni!
Iată ce am încercat, printre multe altele: să bem numai bere; să limităm cantitatea; să nu bem niciodată singuri; să nu bem niciodată de dimineaţă; să bem numai acasă; să nu ţinem băutură în casă; să nu bem niciodată în timpul serviciului; să bem numai la petreceri; să trecem de la scotch la coniac; să bem numai vinuri naturale; să acceptăm că va trebui să ne dăm demisia dacă vom bea la lucru; să călătorim; să nu călătorim; să jurăm (cu sau fără legământ solemn) că ne vom lăsa de băut; să facem mai mult exerciţiu fizic; să citim cărţi însufleţitoare; să ne ducem la o clinică sau la un sanatoriu; să acceptăm de bună voie internarea la azil - lista se poate completa la infinit.
Ne displace să punem noi cuiva eticheta de alcoolic, însă dumneavoastră vă puteţi pune singur diagnosticul destul de re¬pede. Mergeţi la barul cel mai apropiat şi încercaţi să beţi controlat. Încercaţi să beţi şi să vă opriţi brusc. Repetaţi experimentul de mai multe ori. În scurt timp, veţi putea decide, dacă sunteţi onest cu sine, despre ce este vorba. Poate că se merită să înduraţi o criză zdravănă de tremurături, ca să ajungeţi la o cunoaştere deplină stării în care vă aflaţi.
Deşi nu avem cum s-o dovedim, credem că majoritatea dintre noi am fi putut înceta băutul pe când ne aflam la începutul carierei alcoolice. Însă dificultatea cea mai mare coristă în faptul că puţini alcoolici doresc suficient de serios să înceteze până mai este timp.
Am auzit despre cazuri în care, în ciuda semnelor evidente de alcoolism, oamenii au reuşit să înceteze băutul pe perioade lungi, datorită unei dorinţe covârşitoare de a o face. Iată un exemplu.
Un bărbat cam la treizeci de ani o ţinea din beţie în beţie. Era nervos dimineţile de după şi bea ca să se liniştească. Avea ambiţia de a reuşi în afaceri, dar a priceput că nu va ajunge niciunde, dacă se atinge de băutură. De cum începea să bea, nu se mai putea înfrâna. S-a hotărât, prin urmare, să nu mai bea nici un strop de alcool, până după ce va fi reuşit în afaceri, când putea ieşi la pensie. De o tărie cu totul excepţională, omul acesta a rămas com-plet abstinent timp de douăzeci şi cinci de ani şi s-a retras din afaceri la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, după o carieră fericită şi reuşită. Atunci a căzut victimă concepţiei pe care o au cam toţi alcoolicii şi anume, că lunga perioadă de abstinenţă şi de auto¬disciplină i-ar fi redat capacitatea de a bea ca alţi bărbaţi. Şi-a pus papucii de casă şi a scos sticla. Două luni mai târziu, era internat la spital, dezorientat şi umilit. O vreme, a încercat să-şi regleze modul de a bea, cu ajutorul unor internări repetate. Apoi, adu¬nându-şi toate forţele, a încercat să înceteze complet băutul, dar a descoperit că nu putea. Datorită poziţiei sale, avea la dispoziţie toate mijloacele financiare pentru rezolvarea problemei. Şi totuşi, fiecare încercare a eşuat. Deşi fusese un om robust la momentul retragerii din afaceri, s-a prăbuşit rapid şi a murit după patru ani.
Acest caz conţine o lecţie importantă. Cei mai mulţi dintre noi am crezut că, după o perioadă îndelungată de abstinenţă, vom putea bea din nou normal. Dar iată că acest om, la cincizeci şi cinci de ani, a descoperit că se afla exact în situaţia în care fusese la treizeci. Am văzut repetându-se mereu demonstrarea adevărului că "odată alcoolic, eşti alcoolic pentru totdeauna". Reluarea băutului după o perioadă de abstinenţă, ne aruncă în scurt timp înapoi, de unde am plecat. Dacă ne hotărâm să încetăm băutul, nu ne putem permite nici un fel de ezitări, nici un gând ascuns despre posibila imunitate la alcool în viitor.
S-ar putea ca tinerii să se simtă încurajaţi de experienţa acestui om în a crede că vor putea înceta băutul ca şi el, bazându-se pe propria voinţă. Ne îndoim că vor reuşi prea mulţi, pentru că nici unul nu vrea cu adevărat să înceteze. Din cauza deformării mintale caracteristice deja instalate, se va găsi prea rar câte unul care să reuşească. Mulţi dintre noi, la vârsta de treizeci de ani sau mai puţin, care băuseră numai de câţiva ani, s-au pomenit tot atât de neajutoraţi ca şi cei care băuseră timp de douăzeci de ani.
Ca cineva să fie grav afectat, nu este neapărat necesar să fi băut mult timp sau în cantităţile băute de noi, ceea ce se verifică mereu, mai ales în cazul femeilor; adesea, femeile potenţial al¬coolice devin real alcoolice şi ajung la punctul fără de întoarcere în doar câţiva ani. Unii băutori, care s-ar simţi insultaţi dacă ar fi numiţi alcoolici, se miră de faptul că sunt incapabili să înceteze băutul. Noi, care cunoaştem simptomele, vedem un număr mare de alcoolici potenţiali pretutindeni în rândul tinerilor. Dar numai încercaţi să le deschideţi ochii! (* Constatarea era adevărată la vremea primei ediţii a acestei cărţi. Dar, un sondaj efectuat în 1999, printre membrii A.A. din S.U.A. şi Canada, arăta că aproximativ o optime erau tineri sub treizeci de ani.)
Privind în urmă, avem sentimentul că am continuat să bem mulţi ani după ce trecuserăm de punctul până la care puterea voinţei ne-ar mai fi putut ajuta să ne oprim. În cazul în care cineva nu este sigur dacă a trecut sau nu în acea zonă periculoasă, să încerce să se lase de băut timp de un an. Dacă este alcoolic adevărat şi într-o stare avansată, are foarte puţine şanse de succes. În primii ani ai băutului, nouă ni s-a întâmplat să avem perioade de abstinenţă de un an sau mai mult, după care am devenit din nou băutori înrăiţi, mai târziu. Chiar dacă vă puteţi opri pentru o durată de timp considerabilă, se poate totuşi să fiţi alcoolic potenţial. Credem că prea puţini dintre cei pe care îi interesează această carte pot sta nebăuţi timp de un an de zile. Unii se îmbată chiar în ziua de după luarea hotărârii de a nu mai bea; majoritatea o fac după câteva săptămâni.
Pentru cei incapabili de a bea moderat, problema este cum să înceteze complet băutul. Plecăm, desigur, de la presupunerea că cititorul are dorinţa de a se opri. Dacă o asemenea persoană va putea sau nu să renunţe la băutură pe o cale ne-spirituală, depinde de cât de mult şi-a pierdut deja din puterea de a alege dacă să bea sau nu. Mulţi am crezut în tăria noastră de caracter şi aveam o dorinţă deosebit de puternică de a înceta băutul pentru totdeauna şi, totuşi, ne-a fost imposibil s-o facem. Derutanta trăsătură a alcoolismului, aşa cum îl cunoaştem noi, coristă din totala incapacitate de a sta departe de băutură, indiferent de cât de mari ar fi nevoia sau dorinţa omului în cauză.
Atunci, cum să-i ajutăm pe cititorii noştri să determine, dincolo de orice umbră de îndoială, dacă sunt sau nu şi ei ca şi noi? Încercarea de a renunţa la băutură pentru o perioadă de timp poate ajuta, dar credem că avem ceva şi mai bun de pus în folosul suferinzilor alcoolici şi poate şi al lumii medicale. De aceea, vom descrie câteva dintre stările mintale care preced o recădere la băutură, pentru că în acestea se află esenţa problemei.
Ce fel de gânduri domină alcoolicul care repetă de multe ori experimentul fatal al primului pahar? Prietenii, care tocmai au avut o discuţie cu el după beţia care l-a dus la divorţ sau la faliment, rămân perplecşi când îl văd intrând drept într-un local cu băutură. Oare de ce o face? Ce se petrece în capul lui?
Primul exemplu este acela al unui prieten pe care îl vom numi Jim. Omul are o soţie şi o familie fermecătoare. A moştenit o agenţie rentabilă de vânzări de automobile. S-a întors de pe front cu o reputaţie excelentă. Este un bun comerciant şi toată lumea îl simpatizează. Este inteligent şi, la prima vedere, normal - doar că e cam nervos de felul lui. Nu a băut deloc, până la vârsta de treizeci şi cinci de ani. În doar câţiva ani, a devenit atât de violent la beţie, încât a trebuit să fie internat la azil. La externare, a intrat în legătură cu noi.
I-am spus ce ştiam noi despre alcoolism şi despre soluţia pe care o găsiserăm. A început programul. Familia s-a reunit şi el s-a angajat ca vânzător la agenţia pe care o pierduse din cauza băutului. Totul a mers bine o vreme, numai că Jim şi-a neglijat creşterea spirituală. Spre consternarea sa, s-a pomenit beat de vreo şase ori, la intervale scurte. După fiecare recidivă i-am acordat asistenţa noastră, examinând cu grijă cele întâmplate. A recunoscut că era cu adevărat alcoolic şi într-o stare gravă. Ştia că dacă mai continua să bea, urma iar să fie internat la azil. În plus, risca să-şi piardă familia, la care ţinea foarte mult.
Şi totuşi, s-a îmbătat din nou. I-am cerut să ne povestească exact cum s-a întâmplat. Iată povestea sa: M-am prezentat la serviciu marţi dimineaţa. Îmi amintesc că mă simţeam iritat la gândul că trebuia să fiu vânzător angajat la o firmă care fusese odată proprietatea mea. Am avut un schimb de cuvinte cu şeful, dar nu ceva serios. Apoi, m-am hotărât să plec cu maşina la ţară, să mă întâlnesc cu un client interesat de cumpărarea unui automobil. Pe drum mi s-a făcut foame, aşa că m-am oprit la un local care avea şi un bar. Nu aveam nici o intenţie să beau. Voiam doar un sandviş. Mă gândeam şi că poate voi da peste un potenţial client, în acel local familiar, pe care îl frecventasem de ani de zile. Mâncasem de multe ori acolo, în timpul lunilor de abstinenţă. M-am aşezat la o masă şi am comandat un sandviş şi un pahar cu lapte. Încă nu mă gândeam la alcool. Apoi, am mai comandat un sandviş şi încă un pahar cu lapte.
Brusc, mi-a trecut prin cap că aş putea adăuga un strop de whiskey în lapte, că n-avea cum să-mi facă rău, nefiind pe sto¬macul gol. Am comandat un whiskey şi l-am turnat în lapte. Sim¬ţeam vag că nu era prea înţelept ce făceam, dar m-am liniştit cu gândul că whiskey-ul venea pe stomacul plin. Experimentul s-a desfăşurat atât de bine, încât am mai comandat un whiskey şi încă un pahar cu lapte. Şi, fiindcă nu părea să-mi facă rău, am repetat iar combinaţia".
Astfel, Jim a pornit din nou pe drumul azilului, sub amenin¬ţarea internării, a pierderii familiei şi a serviciului, fără să mai vorbim de suferinţele mintale şi fizice pe care i le aducea întot¬deauna băutura. Jim era un om bine informat în legătură cu alcoolismul său. Şi totuşi, toate motivele pe care le avusese ca să nu bea au fost neglijate cu uşurinţă, în favoarea ideii prosteşti că ar putea bea whiskey, dacă l-ar amesteca în lapte!
Oricare ar fi definiţia precisă a cuvântului, noi numim acest lucru curată nebunie. Ce alt cuvânt ar putea fi folosit pentru a numi o asemenea pierdere a simţului măsurii, a puterii raţiunii?
Poate veţi crede că am descris un caz extrem. Pentru noi nu este nimic exagerat, deoarece acest mod de a gândi ne-a caracteri¬zat pe fiecare dintre noi. Poate că uneori am reflectat asupra consecinţelor ceva mai mult decât a făcut-o Jim. Dar întotdeauna apărea acel straniu fenomen mintal în care, paralel cu un raţionament sănătos, exista inevitabil câte o ridicolă scuză aberantă, care să ne justifice primul pahar. Gândirea sănătoasă nu reuşea să ne ţină sub control. Ideea smintită ieşea învingătoare. A doua zi, ne întrebam serios şi sincer cum de se putuse întâmpla aşa ceva.
În unele situaţii, ne-am îmbătat intenţionat, găsind justificări în faptul că eram nervoşi, mânioşi, îngrijoraţi, deprimaţi, geloşi etc. Dar chiar şi cu asemenea scuze iniţiale, ne vedem obligaţi să admitem că justificările noastre pentru a ne îmbăta erau produsul unor minţi smintite, dacă luăm în considerare ce urma invariabil. Acum înţelegem că, nici în clipa în care ne apucam de băut dinadins, nu doar accidental, nu ne gândeam deloc serios la consecinţele teribile ale gestului nostru.
Comportamentul nostru în faţa primului pahar este tot atât de absurd şi de neînţeles, precum acela al unui om care, de exemplu, ar avea pasiunea de a traversa carosabilul în plin trafic, găsind plăcere în a sări în calea maşinilor aflate în viteză. În ciuda oricăror atenţionări prieteneşti, aceasta rămâne distracţia lui câţiva ani de zile. Până aici, l-am putea eticheta drept un nerod, cu idei stranii despre distracţii.
Apoi, norocul îl părăseşte şi este accidentat uşor de câteva ori consecutiv. Dacă ar fi un om normal, ne-am aştepta să se astâm¬pere. Dimpotrivă, el continuă, este lovit din nou şi se alege acum cu capul spart. În prima săptămână de după externarea de la ortopedie, un tramvai în viteză îi fracturează un braţ. Promite că s-a hotărât să renunţe definitiv la traversatul străzii prin trafic, dar doar la câteva săptămâni după aceea, îşi rupe ambele picioare.
Acest comportament persistă de-a lungul mai multor ani, iar el face continuu promisiuni că va fi mai prudent sau că nu va mai ieşi deloc în stradă. În cele din urmă, nu mai poate lucra, soţia dă divorţul şi el rămâne de batjocura lumii. Încearcă, prin toate metodele cunoscute, să-şi scoată din cap ideea traversatului prin trafic. Cere să fie internat într-un azil, cu speranţa că se va îndrepta. Dar, în ziua externării, aleargă în faţa maşinii pompie¬rilor, care-i fracturează spinarea. Numai un nebun poate face aşa ceva, nu?
Vi se pare cumva că exemplul acesta ar fi exagerat de ridicol? Oare aşa să fie? Cei care am trecut prin acelaşi gen de "storcător"
psihic trebuie să admitem că, dacă înlocuim boala traversatului prin trafic cu alcoolismul, exemplul de mai sus ne descrie pe noi. În mod bizar, oricât de inteligenţi am fost în alte privinţe, în faţa alcoolului ne pierdeam minţile. Limbajul este dur, dar cât de bine prezintă el adevărul!
Poate că unii dintre cititori vor gândi ceva de genul: "Da, ce spuneţi voi este adevărat, dar nu în toate cazurile. Recunoaştem că avem şi noi câteva dintre aceste simptome, dar spre deosebire de voi, nu am împins lucrurile la extrem şi nici nu o vom face. Cu câte ştim acum despre noi înşine, datorită celor explicate de voi, astfel de lucruri absurde nu se mai pot întâmpla. Noi nu am pierdut totul în viaţă din cauza alcoolului şi, categoric, nu avem intenţia să pierdem. Mulţumim pentru informaţii".
Astfel de gânduri sunt valabile pentru unii ne-alcoolici care, deşi beau uneori necumpătat, au capacitatea de a se opri sau de a bea iar moderat, deoarece creierul şi corpul lor nu au fost vătăma¬te, cum s-a întâmplat în cazul nostru. Cu foarte rare excepţii, alcoolicul propriu-zis sau potenţial, este absolut incapabil de a în¬ceta băutul doar pe baza cunoaşterii de sine. Acest adevăr, la care am ajuns în urma unor amare experienţe, este un punct la care revenim repetat şi asupra căruia insistăm mereu, pentru a ne asigura că s-a imprimat cât se poate de adânc în mintea cititorilor noştri alcoolici.
Să prezentăm un alt exemplu. Fred este partener la o renumită firmă de contabilitate. Câştigă bine, are un cămin minunat, este fericit în căsnicie şi tatăl unor copii inteligenţi, ajunşi la vârsta studenţiei. Cu o personalitate agreabilă, Fred îşi face prieteni pre¬tutindeni. Dacă a reuşit vreodată cineva ca om de afaceri, acela a fost Fred. După toate aparenţele, este o fiinţă stabilă, echilibrată. Şi totuşi, este alcoolic.
L-am întâlnit pentru prima dată acum un an, la spital, unde se internase ca să pună capăt unei crize grave de tremurături nervoase. Era prima sa experienţă de acest gen şi se simţea groaznic de ruşinat. Departe de a admite că era alcoolic, îşi spunea că se internase ca să-şi odihnească nervii. Medicul îi dăduse serios de înţeles că starea în care se afla era mult mai gravă decât credea el. Fred era deprimat din cauza acestei veşti, de mai multe zile şi a luat hotărârea de a se lăsa complet de băut. Nici nu i-a trecut prin cap că s-ar fi putut să nu reuşească, în ciuda tăriei sale de caracter şi a rangului social de care se bucura. Refuza să creadă că era alcoolic şi, cu atât mai puţin, că ar fi fost bine să accepte un remediu spiritual pentru problema sa.
I-am spus ce ştiam noi despre alcoolism. Ideile i s-au părut interesante şi a admis că avea câteva dintre simptome, dar era departe de a admite că nu va fi în stare să-şi rezolve singur pro¬blema. Era absolut sigur că experienţa umilitoare prin care tocmai trecuse, precum şi cunoştinţele acumulate de la noi îi vor fi suficiente ca să se poată abţine de la alcool, pentru tot restul vieţii. Cunoaşterea de sine îi va rezolva problema.
O vreme nu am mai avut nici o veste de la Fred. Apoi, într-o bună zi, ni s-a comunicat că s-a internat din nou. De data aceasta era zdruncinat. Curând ne-a trimis vorbă că dorea neapărat să ne vadă.
Ce ne-a povestit este deosebit de instructiv, pentru că Fred era un om absolut convins că trebuia să înceteze băutul, că nu avea nici o scuză pentru a bea; era un om cu o superbă capacitate de a gândi raţional şi cu o atitudine hotărâtă în orice altă privinţă, dar care se afla totuşi cu un picior în groapă. Vom reda povestea sa în propriile-i cuvinte:
"Mă impresionase puternic ce-mi spuseserăţi voi, prieteni, despre alcoolism şi vă mărturisesc că n-am crezut că va fi posibil să mai beau vreodată. Am înţeles ideile voastre cu privire la nebunia subtilă care precede băutul primului pahar, dar eram încrezător în faptul că, după cele aflate, mie nu mi se mai putea întâmpla. M-am gândit că boala mea era mai puţin avansată decât a voastră, că eu am reuşit întotdeauna să-mi rezolv singur toate celelalte probleme personale şi că, deci, voi reuşi să fac ceea ce voi n-aţi reuşit. Mi se părea că aveam dreptul să am încredere în mine, că nu era vorba decât de exersarea puterii voinţei şi de a fi în gardă.
În această stare de spirit, m-am întors la afacerile mele şi totul a mers bine o vreme. Nu era deloc o problemă să refuz un păhărel si am început să mă gândesc că poate făcusem din ţânţar armăsar. Într-o zi, m-am deplasat la Washington, ca să predau un dosar contabil la un birou guvernamental. Mai călătorisem de când nu mai beam, deci nu era ceva nou. Mă simţeam bine fizic. Nu eram presat de nici o problemă sau grijă. Încheiasem o afacere bună, eram mulţumit şi ştiam că la fel vor fi şi partenerii mei. Era la sfârşitul unei zile perfecte, cu nici un nor la orizont.
M-am dus la hotel şi m-am îmbrăcat calm pentru cină. Pe când treceam pragul restaurantului de la hotel, mi-a trecut prin cap gândul că ar fi plăcut să servesc două cocktail-uri pe lângă mâncare. Asta a fost tot, nimic mai mult. Am comandat un cocktail şi mâncare. Apoi, am mai comandat un cocktail. După cină, m-am hotărât să ies la plimbare. Când m-am reîntors la hotel, mi-a trecut prin cap gândul că un pahar de tărie înainte de culcare ar fi binevenit. Ţin minte că am băut câteva pahare în plus în seara aceea şi o grămadă întreagă dimineaţa următoare. Am nişte amintiri tulburi despre drumul în avion către New York şi despre un simpatic şofer de taxi peste care am dat după aterizare, în locul soţiei. Taximetristul m-a escortat în multe locuri, timp de câteva zile. Ştiu foarte puţine despre unde am umblat, ce-am spus şi făcut. Apoi, a venit spitalul, cu suferinţa fizică şi mintală de neîndurat.
De îndată ce mi-am recâştigat capacitatea de a gândi, am trecut în revistă tot ce se întâmplase în seara aceea, la Washington. Nu numai că nu fusesem în gardă, dar nu luptasem deloc împotriva primului pahar. De data aceasta, nu mă gândisem deloc la consecinţe. Începusem să beau cu o totală nonşalanţă, de parcă aş fi băut coca-cola, nu cocktail-uri. Mi-am amintit acum ce-mi spuseseră prietenii mei alcoolici, cum mi-au prezis ei că, dacă aveam gândirea tipică de alcoolic, vor veni odată ziua şi locul în care voi bea din nou. Chiar dacă îmi construiam un zid de apărare, spuseseră ei, acel zid se va nărui în faţa unei scuze de două parale. Ei bine, prezicerea lor s-a împlinit, cu vârf şi îndesat, pentru că nu mi-a trecut prin minte nimic din cele învăţate despre alcoolism. Din acel moment, am ştiut că aveam gândirea tipică de alcoolic. Am văzut că puterea voinţei şi cunoaşterea de sine nu-mi erau de nici un ajutor în momentele acelea stranii de vid mintal. Nu putusem niciodată să-i înţeleg pe cei care ziceau că i-a învins vreo problemă şi că nu mai aveau nici o speranţă. Acum ştiam. Era o lovitură zdrobitoare.
Au venit să mă vadă doi membri A.A. Au zâmbit, ceea ce nu mi-a prea plăcut şi, apoi, m-au întrebat dacă mă consideram alcoolic şi dacă de data aceasta eram cu adevărat învins. A trebuit să răspund afirmativ la amândouă întrebările. Mi-au furnizat o grămadă de dovezi grăitoare despre modul de gândire al alcooli¬cilor, precum cel de care dădusem eu dovadă în Washington, care oglindea o stare fără speranţă. Mi-au citat zeci de situaţii similare, din experienţa lor personală. Toate au avut darul de a stinge în mine orice licărire de convingere că aş putea rezolva această pro¬blemă de unul singur.
Apoi, mi-au expus soluţia spirituală şi programul de acţiune pe care îl urmaseră cu succes cam o sută dintre ei. Intelectual vor¬bind, sugestiile lor nu erau greu de asimilat, deşi eram un membru al bisericii doar pe hârtie. Programul lor de acţiune era cam dras¬tic, dar de bun simţ. Însemna că va trebui să arunc pe fereastră câteva concepţii pe care le avusesem o viaţă întreagă. Nu era lucru uşor. Însă, din clipa în care am luat hotărârea de a intra în acest program, am trăit sentimentul ciudat că am fost eliberat din starea de alcoolic, fapt confirmat curând.
La fel de importantă a fost pentru mine şi descoperirea că principiile spirituale îmi pot aduce soluţii la toate problemele mele. De atunci, am ajuns să trăiesc într-un mod mult mai satisfăcător şi, sper, mai util, decât oricând înainte. Vechiul meu gen de viaţă nu fusese deloc rău, dar n-aş da nici unul dintre cele mai rele momente de acum pe cele mai bune din trecut. Nici dacă aş putea, nu m-aş mai întoarce la ce-a fost "
Mărturisirile lui Fred nu au nevoie de comentarii. Sperăm că ele vor fi convingătoare pentru mii de persoane în situaţii simi¬lare. Fred cunoscuse doar prima "tură în storcător". Majoritatea alcoolicilor trebuie să ajungă mult mai rău, înainte de a putea să pornească la rezolvarea problemelor.
Mulţi doctori şi psihiatri sunt de acord cu concluziile noastre. Unul dintre aceştia, medic la un spital renumit în lume, ne-a de¬clarat câtorva dintre noi următoarele:
"Ceea ce spuneţi voi despre condiţia generală disperată a majorităţii alcoolicilor este corect, după părerea mea. În ce vă pri¬veşte pe voi doi, a căror poveste am auzit-o, nu am nici o îndoială că aţi fi fost sută la sută cazuri fără speranţă, dacă nu primeaţi ajutor divin. De mi-aţi fi cerut să vă internez la mine, v-aş fi refuzat dacă aş fi putut. Cazuri ca al vostru sunt prea sfâşietoare. Deşi nu sunt religios, am un respect profund pentru măsurile spirituale necesare în astfel de cazuri. Pentru majoritatea alcoo¬licilor, nici nu există o altă soluţie."
Încă o dată, dorim să subliniem faptul că alcoolicul se află, în anumite momente, fără o apărare mintală eficace împotriva primului pahar. Cu foarte rare excepţii, nici el, nici vreo altă fiinţă umană nu pot asigura o astfel de apărare. Apărarea trebuie să-i vină de la o Putere superioară.
Capitolul 4
NOI, AGNOSTICII
În capitolele precedente v-am prezentat anumite lucruri în legătură cu alcoolismul. Sperăm că am clarificat deosebirea dintre alcoolici şi ne-alcoolici.
Dacă vreţi cinstit să vă lăsaţi de băut şi nu reuşiţi sau dacă, atunci când beţi, nu puteţi controla cantitatea, probabil că sunteţi alcoolic. În cazul acesta, s-ar putea să suferiţi de o boală pe care nu o va învinge decât o experienţă spirituală.
O asemenea experienţă poate părea ceva imposibil cuiva care se crede ateu sau agnostic, dar continuând în starea în care se află, omul se îndreaptă sigur spre dezastru, mai ales dacă este un alcoolic din categoria celor fără speranţă. Nu este întotdeauna uşor de ales între a muri de alcoolism şi a trăi o viaţă bazată pe principii spirituale.
Dar nu este nici chiar aşa de greu. Cam jumătate dintre primii membri A.A. au fost din această categorie. La început, unii dintre noi am încercat să evităm subiectul - sperând, în ciuda evidenţei, că nu eram cu adevărat alcoolici. Dar, după un timp, ne-am confruntat cu faptul că trebuia să găsim un fundament spiritual pentru viaţa noastră, pentru că altfel...
Poate că la fel o să fie şi cu dumneavoastră. Nu vă pierdeţi curajul. Cam jumătate dintre noi ne-am crezut agnostici sau atei. Ştim din experienţă că nu este cazul să vă pierdeţi cumpătul.
Dacă pentru învingerea alcoolismului nu ar fi nevoie decât de un simplu cod etic sau o filosofie mai bună de viaţă, mulţi ne-am fi făcut deja bine, cu mult timp în urmă. Dar, am descoperit că asemenea coduri şi filosofii nu ne-au salvat, indiferent de cât de mult am încercat, indiferent de cât de puternic ne-am dorit un comportament nobil, indiferent de câtă alinare am căutat pe plan filosofic. Puterea necesară continua să ne lipsească. Resursele noastre omeneşti, aşa cum erau ele dirijate de voinţă, s-au dovedit insuficiente. De fapt, ele au eşuat jalnic.
Acea stare de neputinţă constituia marea noastră dilemă. Era evident că trebuia să găsim puterea care să ne susţină în viaţă şi trebuia să fie o Putere superioară nouă înşine. Dar unde şi cum să găsim această Putere?
Ei bine, tocmai despre ea este vorba în cartea de faţă, al cărei obiectiv major coristă din a vă ajuta să găsiţi o Putere superioară care să vă rezolve problema. Aceasta înseamnă că am scris o carte care, după părerea noastră, conţine atât principii spirituale, cât şi principii etice. Şi mai înseamnă bineînţeles că urmează să vorbim despre Dumnezeu.
De aici încep dificultăţile pentru agnostici. De multe ori se întâmplă să vorbim cu un nou venit şi să vedem cum i se naşte speranţa în suflet, cât timp discutăm despre problemele alcoolis¬mului său şi-i explicăm cum funcţionează Comunitatea A.A. Dar faţa i se întunecă atunci când vorbim despre partea spirituală, în special când pomenim de Dumnezeu, deoarece redeschidem un subiect pe care omul credea că-l putea ignora complet sau de la care se putuse eschiva mereu, în mod elegant.
Ştim ce simte el. Şi noi am avut parte de aceleaşi prejudecăţi şi îndoieli sincere. Unii dintre noi eram violent anti-religioşi. Pentru alţii, cuvântul "Dumnezeu" redeştepta o anumită idee despre El, o imagine cu care cineva încercase să ne impresioneze în copilărie. Poate că am respins acea concepţie pentru că ni se părea inadecvată; şi, dacă am respins-o, am considerat că am abandonat ideea de Dumnezeu pe de-a-ntregul. Ne deranja gândul dependenţei de o Putere supraomenească, pentru că ni se părea un semn de slăbiciune sau chiar de laşitate. Priveam cu profund scepticism această lume, plină de indivizi aflaţi mereu în conflicte unii cu alţii, de sisteme teologice contradictorii şi de calamităţi inexplicabile. Ne uitam cu neîncredere la cei mulţi care se pretindeau a fi evlavioşi. Cum era posibil ca o Fiinţă Supremă să aibă ceva de a face cu toate acestea? Şi, oricum, cine putea să înţeleagă o Fiinţă Supremă? Totuşi, în alte momente, în timp ce priveam la bolta înstelată, ne surprindeam gândind: "Cine o fi creat toate acestea?" Ne străbătea atunci un fior de admiraţie şi uimire, dar care dispărea repede.
Da, noi, agnosticii, am avut parte de asemenea gânduri şi experienţe. Dar vă asigurăm că, de îndată ce am reuşit să lăsăm la o parte prejudecăţile şi să exprimăm chiar şi cea mai mică formă de bunăvoinţă de a crede într-o Putere superioară, am descoperit că rezultatele au început să apară, chiar şi atunci când ne-a fost imposibil să definim sau să înţelegem total această Putere, care este Dumnezeu.
Spre marea noastră uşurare, am descoperit că nu era nevoie să adoptăm concepţiile altora despre Dumnezeu. Propria concepţie, oricât de imperfectă, a fost suficientă pentru a ne permite să ne adresăm Lui şi să stabilim un contact cu El. De îndată ce am admis că era posibil să existe o Inteligenţă Creatoare, un Spirit al Universului aflat la temelia tuturor lucrurilor, ne-am pomenit stăpâniţi de un nou simţământ al puterii şi al direcţiei în viaţă, după care nu mai trebuia să facem decât câţiva paşi simpli. Am descoperit că Dumnezeu este destul de îngăduitor cu cei care-L caută. Pentru noi, Tărâmul Spiritului este larg, încăpător, atotcuprinzător, niciodată discriminator, niciodată închis celor care îl caută cu seriozitate. Avem credinţa că este un tărâm deschis tuturor oamenilor.
Prin urmare, când vă vorbim despre Dumnezeu, ne referim la propria dumneavoastră concepţie despre El. Şi la fel este şi cu toate celelalte expresii spirituale pe care le găsiţi în această carte. Nu lăsaţi prejudecăţile pe care le aveţi împotriva termenilor spirituali să vă reţină de la a vă întreba cu onestitate ce înseamnă acei termeni pentru dumneavoastră personal. La început, pentru a porni pe drumul maturizării spirituale, nici nu ne-a trebuit altceva, ca să stabilim prima relaţie conştientă cu Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuiam fiecare. Mai pe urmă, ne-am pomenit că am început să acceptăm multe dintre lucrurile care ni se păruseră de neînţeles şi fenomenul acesta se numeşte maturizare.
Fiindcă doream să ne maturizăm, trebuia să începem de undeva, aşa că, am făcut apel la propria noastră concepţie, oricât de limitată era ea.
Singura întrebare pe care a trebuit să ne-o punem a fost: "Cred eu acum - sau sunt eu măcar dispus să cred - că există o Putere superioară mie?"
De îndată ce un om poate spune că are această credinţă sau că este dispus să creadă, îl asigurăm că se află pe drumul cel bun. Ni s-a dovedit în mod repetat că, pe această piatră simplă de temelie, se poate construi o structură spirituală de o surprinzătoare eficienţă.* Vă rugăm să nu lăsaţi să vă scape lectura Anexei a II-a, intitulată Experienţa spirituală.
Aceasta a fost o mare descoperire pentru noi, deoarece iniţial presupuseserăm că nu vom putea folosi principiile spirituale, de¬cât dacă vom accepta şi alte multe lucruri legate de credinţă, în care ne venea greu să credem. Când ni se prezentau idei spi¬rituale, ne spuneam adesea: "Ce n-aş da să am şi eu ce are omul acesta! Numai de-aş putea crede cum crede el! Păcat că atâtea lu¬cruri care lui i se par aşa de simple, mie îmi sunt imposibil de acceptat ca adevăruri sigure, în care să pot crede." Deci, a fost o uşurare să descoperim că puteam porni de la un nivel mai simplu.
Pe lângă incapacitatea noastră aparentă de a accepta multele detalii ale credinţei, ne-am pomenit adesea paralizaţi de încăpă¬ţânare, hipersensibilitate şi prejudecăţi prosteşti. Mulţi eram atât de iritabili, încât chiar şi o aluzie întâmplătoare la chestiuni spirituale ne făcea să ne zburlim la vorbitor. Această atitudine psi¬hică trebuia abandonată. În ciuda rezistenţei iniţiate, am des¬coperit că nu a fost chiar aşa de greu să alungăm asemenea senti¬mente. Ameninţaţi de distrugerea prin alcoolism, ne-am deschis rapid la ideile spirituale, aşa cum încercaserăm să o facem şi în celelalte chestiuni. Alcoolul a avut o mare putere de convingere, în această privinţă. Ne-a învins pe toate planurile, obligându-ne să devenim rezonabili. În unele cazuri, bătălia a fost lungă şi extenuantă; sperăm ca nimeni să nu mai ţină la prejudecăţi atât cât am ţinut unii dintre noi.
Cititorul s-ar mai putea întreba şi acum, după toate cele spuse, de ce este necesar să creadă într-o Putere superioară. Cre¬dem că există motive întemeiate. Să aruncăm o privire asupra câtorva dintre ele.
Omul practic al zilelor noastre pretinde fapte şi rezultate con¬crete. Şi totuşi, secolul al XX-lea acceptă prompt teorii de orice fel, cu condiţia ca acestea să aibă rădăcinile solid înfipte în prac¬tică. De exemplu, există numeroase teorii asupra electricităţii. Toţi cred în ele, fără vreun murmur de îndoială. Cum se explică această acceptare promptă? Pur şi simplu, pentru că ne-ar fi impo¬sibil să explicăm ce vedem şi simţim, ce dirijăm şi folosim, fără o presupunere rezonabilă de la care să plecăm.
În zilele noastre toţi oamenii cred într-o sumedenie de ipoteze pentru care există destine dovezi valabile, chiar dacă nu se pot ve¬dea cu ochii. De fapt, ştiinţa a demonstrat că dovezile vizuale sunt cele mai slabe! Studiul lumii materiale ne-a tot arătat că aparenţele sunt departe de a fi realitatea. Să ilustrăm această afirmaţie.
Prozaica bârnă de oţel este o masă de electroni, care se rotesc unul în jurul celuilalt, cu o viteză incredibilă. Micile particule sunt guvernate de legi precise, care sunt considerate ca fiind ade¬vărate pentru întreaga lame materială. Aşa susţine ştiinţa şi nu avem nici un motiv să ne îndoim. Dar, atunci când ni se sugerează să presupunem că la baza lumii materiale şi a vieţii vizibile s-ar afla o Inteligenţă Creatoare, Călăuzitoare, Atotputernică, se de-clanşează în noi acea înclinaţie perversă binecunoscută, care ne face să ducem o intensă muncă de lămurire cu sine că nu poate fi aşa. Citim cărţi bogate în înflorituri verbale şi ne lăsăm purtaţi în dezbateri fără conţinut, convinşi că universul nu are nevoie de un Dumnezeu prin care să fie explicat. Dacă argumentele noastre ar fi adevărate, ar însemna că viaţa nu izvorăşte din nimic, nu înseamnă nimic şi nu duce nicăieri.
În loc să ne considerăm agenţi inteligenţi, avangardă a Crea¬ţiei Divine, noi, agnosticii şi ateii, am preferat să credem că inteligenţa noastră umană era ultimul cuvânt, alfa şi omega, înce¬putul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Cam înfumuraţi, nu?
Aceia dintre noi care am parcurs pe vremuri acest drum dubios, vă implorăm să lăsaţi la o parte prejudecăţile, chiar şi cele împotriva religiei instituţionalizate. Am descoperit că, oricât de şubrede ar fi unele dintre diversele religii, ele au dat un rost şi o direcţie în viaţă multor milioane de oameni. Credincioşii au o idee logică despre rostul vieţii. Noi nu avuseserăm nici măcar o idee rezonabilă. Ne distram, disecând cu cinism credinţe şi prac-tici spirituale, în loc să remarcăm că mulţi dintre cei cu o orientare spirituală, indiferent de rasă, culoare sau crez, dovedeau o stabilitate, o fericire şi un rost pe lume, pe care ar fi fost mai bine să le căutăm si noi.
În schimb, nu le-am văzut decât slăbiciunile omeneşti şi, câteodată, ne foloseam de defectele lor ca să le condamnăm re¬ligia. Îi acuzam pe alţii de intoleranţă, în timp ce noi înşine eram intoleranţi. Nu vedeam cât de frumoasă şi de reală era pădurea, fiind orbiţi de urâţenia câtorva copaci. Nu am acordat niciodată o atenţie cinstită laturii spirituale a vieţii.
În povestirile noastre, veţi întâlni o mare varietate de moduri de concepere şi contactare a Puterii superioare. Nu pare să aibă mare importanţă dacă suntem sau nu de acord cu anumite abor¬dări sau concepţii. Experienţa ne-a învăţat că, în ce priveşte sco¬pul nostru, nu este cazul să ne batem capul cu asemenea ches¬tiuni. Este bine ca stabilirea propriilor concepţii şi căi să rămână la latitudinea fiecăruia.
Există un singur punct asupra căruia am căzut cu toţii de acord. După cum se poate remarca, fiecare dintre noi a câştigat acces la o Putere superioară şi crede în ea. În fiecare caz, această Putere a săvârşit miraculosul, adică ceea ce fusese omeneşte imposibil. Şi, vorba unui respectat om de stat american: "Să lăsăm rezultatele să vorbească".
Este vorba aici despre mii de bărbaţi şi femei din întreaga lame, care declară fără rezerve că, de când au ajuns să creadă într-o Putere superioară, de când au luat o anumită atitudine faţă de Ea şi au făcut câteva lucruri simple, s-a produs o schimbare drastică în modul lor de viaţă şi de gândire. Sub ameninţarea prăbuşirii şi a disperării, văzând cât de complet eşuaseră resursele lor umane, ei s-au simţit pătrunşi de un nou fel de putere, de pace, fericire şi direcţie în viaţă. Fenomenul s-a produs la scurt timp după în¬deplinirea, cu inima deschisă, a câtorva cerinţe elementare. Până nu demult tulburaţi şi dezorientaţi de aparenta inutilitate a existenţei, ei dezvăluie acum motivele ascunse din cauza cărora viaţa le fusese atât de grea. Lăsând la o parte problema băutului, ei spun de ce au trăit o viaţă atât de nesatisfăcătoare şi arată cum s-a produs schimbarea. Când multe sute de oameni sunt în stare să spună că cel mai important lucru din viaţa lor este acela că au devenit conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu, mărturiile lor prezintă un motiv puternic în favoarea credinţei.
În ultimul secol, omenirea a făcut mai multe progrese în domeniul material decât în toate mileniile anterioare. Se ştie din ce motive. Cercetătorii trecutului istoric ne spun că intelectul celor din vechime era la fel de dezvoltat ca şi cel mai dotat intelect uman din zilele noastre. Şi totuşi, progresul material al trecutului îndepărtat s-a produs într-un ritm penibil de lent. Spiritul ştiinţific iscoditor, care duce la cercetare şi invenţii, le era necunoscut celor de atunci. În domeniul material, mintea oameni¬lor era bântuită de superstiţii, încătuşată de tradiţii şi de tot felul de idei fixe. Unii contemporani de-ai lui Columb considerau ca ceva absurd să crezi că Pământul e rotund. Alţii aproape că l-au omorât pe Galilei pentru ereziile lui astronomice.
Noi ne-am pus următoarea întrebare: oare nu cumva suntem şi (unii dintre) noi la fel de mărginiţi şi de nerezonabili, cu privire la domeniul spiritual, cum erau acei oameni din trecut faţă de domeniul material?
Chiar şi în acest secol, unele ziare americane s-au temut să tipărească o relatare despre primul zbor reuşit al fraţilor Wright la Kitty Hawk. Toate încercările anterioare eşuaseră, nu-i aşa? De exemplu, maşina zburătoare a Profesorului Langley se prăbuşise în fluvial Potomac, nu? Nu-i aşa că cei mai luminaţi matemati¬cieni dovediseră că omul nu poate zbura? Şi, nu spuseseră oamenii că Dumnezeu a rezervat acest privilegiu exclusiv pentru păsări? Numai că, treizeci de ani mai târziu, cucerirea spaţiului aerian devenise un eveniment aparţinând istoriei iar călătoriile cu avionul erau în plin avânt.
În majoritatea domeniilor, generaţia noastră a fost martora unei descătuşări complete a gândirii umane. Astăzi, chiar şi oameni fără prea multă educaţie citesc în suplimentul de duminică, fără să se mire, despre proiectul de explorare a Lunii cu ajutorul unei rachete spaţiale şi-şi spun: "De ce nu? Şi încă nu peste mult timp!" Nu este oare epoca noastră caracterizată printr-o rapidă acceptare a noilor idei, în local celor învechite, printr-o promptă înlocuire a teoriilor sau a tehnologiilor care nu mai corespund, cu altele noi care funcţionează? A trebuit să ne întrebăm: de ce să nu ne schimbăm la fel de prompt şi punctul de vedere în tratarea problemelor noastre omeneşti? Aveam necazuri în relaţiile personale, nu ne puteam controla natura emotivă, eram pradă mizeriei şi depresiei, nu eram în stare să ne câştigăm existenţa, ne simţeam inutili, eram torturaţi de frică şi nefericiţi, nu prea eram de ajutor altora. Atunci, nu era oare mai important să găsim o soluţie la aceste torturi sufleteşti, decât să vizionăm documentare despre zborul spre Lună? Sigur că era.
Văzându-i pe alţii cum îşi rezolvau problemele cu ajutorul Spiritului Universului, a trebuit să încetăm să ne mai îndoim de puterea lui Dumnezeu. În timp ce ideile noastre se dovedeau inutile, ideea de Dumnezeu aducea rezultate.
Credinţa aproape copilărească a fraţilor Wright că vor putea construi o maşină zburătoare, a fost izvorul reuşitei lor. Fără acea credinţă, nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi, cei agnostici şi atei, ne cramponam de ideea că propriile puteri ne-ar fi suficiente. Atunci când alţii ne-au demonstrat cum se iese din impas cu ajutorul lui Dumnezeu, am început să ne simţim ca cei care garantaseră că fraţii Wright nu vor zbura niciodată.
Logica este ceva măreţ. Ne-a plăcut în trecut şi ne place şi acum. Nu din întâmplare am fost înzestraţi cu puterea de a raţiona, de a examina dovezile aduse de simţuri şi de a trage concluzii. Este unul dintre cele mai grozave atribute ale omului. Noi, cei cu înclinaţii spre agnosticism, nu ne putem mulţumi cu presupuneri ce nu pot fi abordate şi interpretate raţional.
De aceea, ne străduim din răsputeri să explicăm de ce consi¬derăm credinţa pe care o avem acum ca fiind bazată pe raţiune, de ce considerăm că este mai sănătos şi mai logic să credem decât să nu credem, de ce spunem că modul nostru de gândire din trecut fusese vag şi fără consistenţă, atunci când ridicam din umeri cu îndoială, spunând: "Nu ştiu".
Când am devenit alcoolici, copleşiţi de o criză pe care ne-o creaserăm singuri, pentru că n-o mai putuserăm amâna şi din care nu mai puteam ieşi, a trebuit să ne alungăm frica şi să contem¬plăm ideea de Dumnezeu: fie că El e totul, fie că nu e nimic; ori există Dumnezeu, ori nu există. Pentru ce să optăm?
Ajunşi în acest punct, ne-am văzut confruntaţi cu problema credinţei. Nu mai puteam ocoli subiectul. Unii dintre noi traversaseră deja Podul Raţiunii, către mult doritul ţărm al credin¬ţei. Imaginea şi asigurările venite din acel Tărâm Nou au adus o licărire în priviri obosite şi o undă proaspătă de curaj spiritelor vlăguite. Ne-au fost întinse mâini prietenoase şi eram recunoscă¬tori Raţiunii, care ne adusese până aici.
Dar ceva ne ţinea de la a pune piciorul pe ţărm. Poate că ne sprijiniserăm prea puternic pe Raţiune şi acum nu ne surâdea ideea de a ne pierde reazemul cunoscut. Era ceva natural.
Dar, haideţi să privim lucrurile un pic mai îndeaproape. Oare nu cumva, fără ştirea noastră, fuseserăm aduşi unde ne aflam acum tocmai de un anume gen de credinţă? Nu crezuserăm noi în raţiune? Ce altceva să fie fost aceasta, dacă nu un fel de credinţă? Da, fuseserăm credincioşi, credincioşii servili ai Zeului Raţiunii. Am descoperit deci că, sub o formă sau alta, credinţa fusese mereu în joc!
Şi am mai descoperit că fuseserăm credincioşi cu înclinaţii spre idolatrie. Ce piele de gâscă ne mai aducea practica aceea de adorare a unor oameni, sentimente, obiecte, bani şi chiar de sine! Sau, din motive mai nobile, nu căzuserăm noi uneori în extaz în faţa unui apus de soare, a mării sau a unei flori? Cine dintre noi n-a iubit ceva sau pe cineva?
Câte dintre aceste sentimente de iubire sau veneraţie au vreo legătură cu raţiunea pură? Puţine sau nici unul, am constatat în fi¬ne. În fond, nu cumva formau toate acestea la un loc materialul din care era construită întreaga noastră viaţă? Nu determinaseră
aceste sentimente, la urma urmelor, cursul întregii noastre exis¬tenţe? Ne-a fost imposibil să spunem că nu aveam capacitatea de a crede, de a iubi sau de a venera. Într-un fel sau altul, trăiserăm pe baza unei credinţe, mar mult decât pe orice altă bază.
Imaginaţi-vă viaţa fără credinţă! Doar prin raţiune, nu ar fi viaţă. Dar noi credeam în viaţă - sigur că da. Nu puteam dovedi viaţa aşa cum ai demonstra că linia dreaptă este drumul cel mai scurt dintre două puncte şi, totuşi, ea exista. Mai puteam oare spune că totul este doar o masă de electroni, creaţi din nimic, fără nici o însemnătate, care se îndreaptă vertiginos spre neant? Sigur că nu, pentru că electronii înşişi par să fie mult mar inteligenţi, decât să fie sau să se poarte aşa. Cel puţin aşa spun chimiştii.
Astfel, am înţeles că raţiunea nu este totul. În plus, aşa cum o folosim cei mai mulţi, ea nici nu este ceva pe care să se poată conta exclusiv, chiar dacă este izvorâtă din cele mai strălucite minţi. Ce părere aveţi despre cei care dovediseră raţional că omul nu va putea zbura niciodată?
Iar noi mai văzuserăm şi un alt fel de zbor, o eliberare spiri¬tuală din această lume, oameni care se înălţau deasupra proble¬melor. Ei ziceau că Dumnezeu a făcut posibil acest lucru, iar noi doar zâmbeam. Văzuserăm descătuşări spirituale, dar ne plăcea să ne spunem că nu erau adevărate.
De fapt, ne înşelam pe noi înşine, pentru că adânc, în fiecare bărbat, femeie sau copil, există ideea fundamentală de Dumnezeu. Ea poate fi umbrită de calamităţi, de vanitate sau de cultul altor valori, dar sub o formă sau alta, ea este prezentă. Credinţa într-o Putere superioară, precum şi manifestările miraculoase ale acestei forţe în viaţa umană, există de când a apărut rasa umană.
Am înţeles şi noi, în fine, că această credinţă era o latură a naturii noastre, ceva ce seamănă cu sentimentele faţă de un prieten. Uneori, am avut nevoie de curaj ca să pornim în căutarea lui Dumnezeu, dar El era prezent, la fel de real, precum eram noi înşine. Am descoperit Marea Realitate în adâncul fiinţei noastre. În ultimă analiză, El numai acolo poate fi găsit şi acolo L-am găsit şi noi.
Nu putem face mai mult pentru dumneavoastră decât să defrişăm puţin terenul. Dacă mărturiile noastre vă vor ajuta să vă debarasaţi de prejudecăţi şi să gândiţi cinstit, să prindeţi curaj şi să căutaţi în adâncul propriului suflet, atunci - dacă doriţi - vă puteţi alătura nouă pe Marele Drum. Cu o asemenea atitudine nu veţi da greş şi, fără îndoială, veţi deveni conştient de credinţa dumneavoastră.
Vom prezenta acum pe scurt experienţa unui om care s-a cre¬zut ateu. Povestea este deosebit de interesantă. Transformarea sa interioară a fost înduioşătoare, impresionantă, convingătoare.
Prietenul nostru era fiul unui pastor. Pe când era elev la şcoala parohială, s-a simţit revoltat de ceea ce considera el a fi o supraîn¬cărcare cu religie a programei şcolare. Apoi, au urmat ani mulţi de necazuri şi frustrări: un eşec în afaceri, o boală mintală, o alta fa¬tală, o sinucidere. Aceste nenorociri abătute asupra familiei sale l-au umplut de amărăciune şi deprimare. Dezamăgirile perioadei de după război, agravarea continuă a alcoolismului său, apropierea prăbuşirii mintale şi fizice, toate l-au adus la un pas de sinucidere.
Într-o seară, în timpul unei internări forţate la spital, a auzit povestea unui alcoolic care trecuse printr-o experienţă spirituală. Scârbit, prietenul nostru a strigat cu furie amară:
- Dacă Dumnezeu există, ştiu sigur că El n-a făcut nimic pentru mine!
Dar, mai târziu, singur în salon, şi-a pus întrebarea: "Oare să se înşele chiar toţi oamenii religioşi pe care-i cunosc?" Şi, în timp ce cumpănea răspunsul, i s-a părut că se afla în chinurile iadului. Apoi, ca un trăsnet, i-a trecut prin cap un gând care le-a alungat pe toate celelalte:
"Cine eşti tu, să spui că nu există Dumnezeu?"
Omul povesteşte cum s-a prăbuşit din pat, în genunchi. În câteva secunde, a fost copleşit de convingerea că Dumnezeu era prezent acolo. Prezenţa aceasta l-a învăluit şi pătruns cu siguranţa şi măreţia unui torent. Barierele pe care şi le construise de-a lungul anilor au căzut. Se afla în prezenţa Infinitei Puteri şi Iubiri. Păşise de pe pod, pe mal. Pentru prima oară, era conştient de faptul că trăia în compania Creatorului său.
Astfel a fost pusă piatra de temelie a vieţii prietenului nostru. Nici o nenorocire ulterioară n-a putut-o clinti. Problema alcoolis¬mului său a fost eliminată. Ea a dispărut pe loc chiar atunci, în acea noapte, cu ani în urmă. Cu excepţia câtorva scurte momente de tentaţie, gândul la băutură nu i-a mai revenit niciodată; în clipele de ispită, repulsia se instala rapid. Se pare că nu mai putea bea, nici dacă voia. Dumnezeu îi restabilise sănătatea mintală.
Ce altceva să fie aceasta, dacă nu o însănătoşire miraculoasă? Însă una compusă din elemente simple: circumstanţele l-au făcut dispus să creadă, el s-a oferit cu umilinţă Creatorului său şi ochii i s-au deschis.
Aşa ne-a redat Dumnezeu tuturor sănătatea mintală. Omul acesta a avut o revelaţie bruscă. Pentru alţii, schimbarea s-a produs mai încet. Dar Dumnezeu a venit în viaţa tuturor celor care L-au căutat cu onestitate.
Când ne-am apropiat de El, El ni s-a arătat!
Scrie răspuns