021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

carte3

junelu
Boboc
Boboc
Mesaje: 52
Membru din: 12 Noi 2009, 18:35

carte3

Mesaj de junelu »

Capitolul 5
CUM FUNCŢIONEAZĂ METODA NOASTRĂ
Rareori s-a întâmplat ca cineva să nu reuşească, atunci când a aplicat metoda noastră în întregime.
Cei care nu se însănătoşesc, sunt oameni care nu pot sau nu vor să se dedice complet acestui program simplu - de obicei, bărbaţi şi femei care, prin structura lor, sunt incapabili de a fi cinstiţi cu sine. Există asemenea nefericiţi. Nu este vina lor; se pare că s-au născut aşa. Ei sunt din fire incapabili de a înţelege şi dezvolta un mod de viaţă care să nu se abată în nici un fel de la onestitate; şansele lor de a se face bine sunt reduse considerabil.
Mai există şi aceia care suferă de grave tulburări emoţionale şi mintale. Mulţi dintre ei se fac bine, dacă au capacitatea de a fi oneşti.
Povestea fiecăruia dintre noi dezvăluie, în general, cum am fost, ce s-a întâmplat şi cum suntem acum. Dacă aţi hotărât că vreţi şi dumneavoastră ceea ce avem noi şi sunteţi dispus să mer¬geţi până în pânzele albe ca să obţineţi acel ceva, atunci înseamnă că sunteţi pregătit să faceţi anumiţi paşi.
Pe unii dintre aceştia, noi am refuzat să-i facem, din în¬căpăţânare. Credeam că vom putea găsi o metodă mai uşoară, mai puţin drastică. Dar n-am găsit.
Vorbind cât se poate de serios, vă rugăm fierbinte să vă alungaţi teama şi să acordaţi atenţie maximă amănuntelor me¬todei, de la bun început. Unii dintre noi am încercat să rămâ¬n cramponaţi de vechile noastre idei, dar nu am ajuns la nici rezultat, până când nu ne-am debarasat de ele complet.
Nu uitaţi că avem de a face cu alcoolul - viclean, derutant, puternic! Fără ajutor, nu prea avem şanse. Dar există Cineva care are toată puterea - şi acel Cineva este Dumnezeu. Fie-vă dat să-L găsiţi acum!
Nouă, jumătăţile de măsură nu ne-au adus nimic. Ne aflam la o răscruce a vieţii. Ne-am abandonat complet în grija şi sub ocrotirea Lui.
Iată paşii pe care i-am făcut şi care sunt sugeraţi ca program de însănătoşire:

1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului - că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.
3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi.
4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei persoane.
5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.
6. Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter.
7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.
8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut
necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.
9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor sau altora.
10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.
11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuia fiecare dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne pri¬veşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.
12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.

Mulţi dintre noi am exclamat: "Ce pretenţii! Eu nu pot urma toate instrucţiunile astea!" Nu vă descurajaţi. Nici unul dintre noi n-a reuşit să urmeze toate aceste principii în mod absolut.
Nu suntem sfinţi. Ceea ce contează este că suntem dispuşi să progre¬săm pe baza unor repere spirituale. Principiile aşternute mai sus sunt puncte de reper pentru progres. Noi nu avem pretenţia de a deveni perfecţi, ci de a progresa spiritual.
Modul în care descriem alcoolicul, capitolul consacrat agnosticilor, precum şi cele întâmplate în timpul bolii şi după re¬stabilirea sănătăţii, fac să iasă în evidenţă trei lucruri importante:
(a) că eram alcoolici şi nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră;
(b) că, probabil, nici o putere omenească nu ne-ar fi putut despo¬văra de alcoolism;
(c) că Dumnezeu ar putea - şi ar face-o - dacă L-am căuta.

Convinşi de toate acestea, am ajuns la Pasul 3, prin care ne-am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum ni-L închipuiam, fiecare. Ce anume înţelegem prin aceasta şi din ce coristă acţiunea noastră la Pasul 3?
Mai întâi, este necesar să fim convinşi de faptul că o viaţă trăită numai după pofta noastră nu prea poate fi o viaţă împlinită, pentru că intrăm aproape tot timpul în conflict cu ceva sau cineva, chiar şi atunci când suntem mânaţi de gânduri bune.
Cei mai mulţi oameni încearcă să trăiască de parcă ei înşişi ar fi regizorii universului. Fiecare om este ca un actor care vrea să dirijeze întregul spectacol aşa cum crede el de cuviinţă, încercând întruna să aranjeze luminile, decorul, coregrafia şi jocul celorlalţi actori. Ce bine ar fi dacă toate ar rămâne cum le-a rânduit el, dacă toţi ar acţiona după dorinţa lui! Atunci spectacolul ar fi un succes, viaţa ar fi minunată şi toţi, inclusiv el însuşi, ar fi mulţumiţi!
În încercarea sa de dirijare a vieţii, poate că actorul dă dovadă de virtuţi reale, precum amabilitate, bunăvoinţă, răbdare, generozitate, ori poate chiar modestie şi sacrificiu de sine. Pe de altă parte, el poate fi meschin, egoist, plin de sine şi necinstit. Majoritatea oamenilor sunt, de fapt, un amestec de astfel de trăsături.
Cum se petrec lucrurile de obicei? Spectacolul nu prea reuşeşte iar omul începe să creadă că viaţa este nedreaptă cu el. Se hotărăşte să pună la bătaie mai multă energie. Cu următoarea ocazie, devine şi mai pretenţios sau mai binevoitor, după caz. Piesa tot nu-i iese pe plac. Deşi admite că poate, pe undeva, e şi vina sa, este convins că ceilalţi sunt mai de blamat decât el. Este indignat, se înfurie, se auto-compătimeşte. Care este problema lui cea mai mare? Nu cumva caută să-şi satisfacă propriile interese, chiar şi atunci când încearcă să fie bun cu ceilalţi? Nu este cumva un asemenea om victima iluziei că ar putea stoarce fericire şi satisfacţii de la lume, numai de-ar dirija-o el bine? Dar nu este oare evident, pentru toţi ceilalţi actori, ce urmăreşte el să obţină? Şi nu-i face aceasta pe ceilalţi să se răzbune, retrăgând tot ce pot din ce-au investit ei înşişi în spectacol? Nu cumva produce el mai multă confuzie, decât armonie, chiar şi în cele mai bune momente ale sale?
Actorul acesta nu se gândeşte decât la sine. Ca să folosim un termen la modă, este un egocentric. Este precum cel care s-a retras din afaceri şi acum se plânge de starea jalnică a naţiunii, în tip ce stă cu burta la soare iarna, pe plaja Floridei; ca pastorul
care oftează din cauza păcatelor secolului al XX-lea; ca politicienii şi reformatorii convinşi că Utopia s-ar putea înfăptui, dacă restul lumii s-ar purta cum trebuie; ca hoţul care sparge seifuri din cauză că societatea l-a nedreptăţit şi ca alcoolicul care a pierdut totul şi este internat pe viaţă. Oricât am vrea să protestăm, nu suntem oare majoritatea dintre noi preocupaţi de propria persoană, de resentimentele noastre şi de mila de sine?
Egoism - egocentrism! Aici, credem noi, îşi au rădăcina necazurile noastre. Mânaţi de o sută de forme de frică şi autoamăgire, de propriile interese şi auto-compătimire, îi călcăm pe bătături pe semenii noştri şi ei se răzbună. Uneori ne rănesc fără vreo provocare din partea noastră; dar, de fiecare dată descoperim că, în anumite momente din trecut, luaserăm hotărâri dictate de egoism, care ne-au adus mai târziu aceste riposte dureroase.
Considerăm, deci, că suntem principalii autori ai propriilor necazuri. Acestea izvorăsc din noi înşine. Alcoolicul este un exemplu de culme a îndărătniciei egoiste neînfrânate, deşi de obicei el nu crede că ar fi aşa. Mai înainte de orice, noi, alcoolicii, trebuie să ne debarasăm de egoismul acesta. Trebuie, pentru că altfel ne ucide! Dumnezeu ne dă posibilitatea. Şi se pare adesea că nici nu putem scăpa de egoism fără ajutorul Lui.
Mulţi dintre noi am avut un noian de convingeri morale şi filosofice, dar ne-a fost imposibil să ne ridicăm la înălţimea lor, oricât am dorit. N-am prea reuşit nici să devenim mai puţin egocentrici prin dorinţa sau voinţa noastră. Ne trebuia ajutor de la Dumnezeu.
De aceea s-a născut metoda noastră şi de aceea funcţionează ea aşa cum funcţionează. Mai întâi de toate, a trebuit să încetăm a mai juca rolul lui Dumnezeu, pentru că n-a ţinut. Apoi, am hotărât că de acum înainte Dumnezeu va fi regizorul întregii noastre vieţi. El este Directorul; noi suntem agenţii Lui. El este Părintele, noi suntem copiii Lui. Conceptul acesta, care a devenit piatra de temelie a noului arc de triumf pe sub care am păşit către libertate, este simplu, ca majoritatea ideilor bune.
După ce am adoptat această atitudine în mod sincer, au în¬ceput să se petreacă tot soiul de lucruri remarcabile. Aveam un nou Patron, care fiind atotputernic, ne-a furnizat cele necesare, cu condiţia ca noi să ne ţinem în preajma Lui şi să-i împlinim lucra¬rea bine. Ancoraţi pe acest fundament, am devenit din ce în ce mai puţin interesaţi de sine, de măruntele noastre planuri şi pro¬iecte. Ne interesa din ce în ce mai mint să înţelegem cu ce puteam contribui noi la viaţă. Pe măsură ce simţeam pătrunzând în noi o putere nouă şi savuram pacea sufletească, pe măsură ce descope¬ream că puteam face faţă vieţii cu succes şi deveneam conştienţi de prezenţa Lui - a început să ne părăsească frica de ziua de azi, de cea de mâine şi de viitorul îndepărtat. Ne renăscuserăm.
Ne aflam acum la Pasul 3. I-am spus Creatorului nostru, aşa cum ni-L închipuiam fiecare: "Doamne, mă las în grija Ta - să faci din mine şi prin mine ceea ce doreşti Tu. Scapă-mă din robia egoismului, ca să pot împlini mai bine voia Ta. Scapă-mă de greutăţi în aşa fel, încât biruinţa mea asupra lor să fie, pentru cei pe care i-aş putea ajuta, o mărturie a Puterii Tale, a Iubirii Tale, a Modului Tău de Viaţă. Fie-mi dat să fac voia Ta întotdeauna!"
Am cumpănit bine înainte de a face acest pas, asigurându-ne că eram pregătiţi să-l facem, că ne puteam în fine abandona lui Dumnezeu pe de-a-ntregul.
Am descoperit că era de dorit să facem acest pas spiritual împreună cu o persoană înţelegătoare, precum soţia ori cel mai bun prieten ori sfetnicul spiritual. Dar este mai bine să ne ducem la întâlnirea cu Dumnezeu singuri, decât alături de cineva care ne-ar înţelege greşit.
Desigur, ne-am ales noi înşine cuvintele către Dumnezeu, fiind atenţi să exprimăm ideea în sine, fără rezerve. Acesta a fost
doar un început, dar făcut cu onestitate şi smerenie, el a avut uneori un efect foarte puternic şi imediat.
Pe urmă, ne-am lansat într-un program de acţiune viguroasă, al cărei prim pas este o curăţenie generală interioară, ceea ce mulţi dintre noi nu mai încercaserăm să facem niciodată înainte. Deşi decizia noastră a fost un pas vital, hotărâtor, nu putea avea un efect permanent, dacă nu era urmată imediat de efortul susţinut de a recunoaşte şi elimina obstacolele psihice de care ne împiedeca¬serăm mereu. Băutura fusese doar un simptom. Deci, trebuia să luăm în considerare cauzele şi stările de spirit.
De aceea, am început să ne facem un inventar personal. Aces¬ta a fost Pasul 4. Orice afacere comercială nesupusă cu regulari¬tate unui inventar este de obicei sortită eşecului. Inventarul co¬mercial este un efort de dezvăluire a adevărului cu privire la măr¬furile aflate în stoc, o confruntare cu realitatea. Unul dintre obiectivele inventarului este acela de a detecta bunurile deteriorate sau nevandabile şi de a scăpa de ele prompt şi fără regrete. Dacă pro¬prietarul vrea ca afacerea să-i meargă bine, nu-şi poate permite să se mintă în privinţa valorilor din stoc.
Exact acest luau l-am făcut noi, cu privire la viaţa noastră. Am inventariat-o cu onestitate. Mai întâi, am căutat să depistăm acele slăbiciuni ale personalităţii noastre care ne-au cauzat nereuşitele. Convinşi fiind că egoismul, manifestat în diverse for¬me, a fost cel care ne-a înfrânt, i-am studiat modurile de manifes¬tare cele mai frecvente.
Resentimentul este cauza "numărul unu" a durerilor noastre. El devastează spiritul alcoolicului mai rău decât oricare altă stare psihică. Din el se nasc toate formele de boală spirituală, iar noi nu am fost bolnavi doar mintal şi fizic, ci şi spiritual. Odată ce a avut loc însănătoşirea spirituală, urmează refacerea mintală şi cea fizică.
Pentru a ne putea ocupa de problema resentimentelor, le-am aşternut pe hârtie. Am făcut o listă cu oamenii, instituţiile sau principiile faţă de care simţeam mânie şi ne-am întrebat de unde venea acel sentiment. De cele mai multe ori, am descoperit că ne fuseseră rănite sau ameninţate soma de sine, buzunarul, ambiţiile şi relaţiile personale (inclusiv cele sexuale). Deci, eram ofensaţi. Ne simţeam devastaţi.
Pe lista resentimentelor, am scris în dreptul fiecărui nume natura prejudiciilor îndurate. Ce anume fusese afectat? Stima de sine, securitatea, ambiţiile, relaţiile personale sau cele sexuale?
De obicei, am recurs la descrieri precise, precum cele din exemplul următor:

Am resentimente Cauza Îmi afectează:
faţă de:
Dl. X Atenţia pe care i-o Relaţiile sexuale,
poartă soţiei mele. stima de sine (frică)
M-a pârât soţiei că Relaţiile sexuale,
am amantă. stima de sine (frică)
X mi-ar putea "sufla" Securitatea; stima de
postul la serviciu. sine (frică)
D-na Y E nebună - se uită Relaţie personală,
la mine "de sus". stima de sine (frică)
Şi-a internat soţul
din cauza beţiilor.
El este prietenul meu.
Ea este o gură-spartă.
Patronul Este nerezonabil, Stima de sine
nedrept, arogant. securitatea (frică)
Mă ameninţă că mă
dă afară pentru că beau
şi că am în¬cărcat
contul de cheltuieli.
Soţia Neînţelegătoare şi Orgoliu - Relaţii
pisăloagă. personale-sexuale
Îi place de X.
Vrea să trecem casa Securitatea (frică)
pe numele ei.

Ne-am revizuit întreaga viaţă. Singurul lucru care conta era să o facem minuţios şi cinstit. Când am terminat, am examinat totul cu grijă. Cel dintâi lucru evident a fost acela că lumea, oamenii, erau adesea nedrepţi. Că alţii erau nedrepţi, era o constatare la care mai ajunseserăm noi şi înainte. Rezultatul obişnuit era că oamenii continuau să ne nedreptăţească şi noi rămâneam cu sentimentul de ciudă. Uneori aveam motive de remuşcări şi atunci ne era ciudă pe noi înşine.
Cu cât ne luptam mai mult încercând să aranjăm lucrurile în favoarea noastră, cu atât situaţiile se înrăutăţeau. Ca la război, cel ce ieşea victorios era doar în aparenţă învingătorul. Momentele noastre de triumf erau de scurtă durată.
Era limpede că o viaţă plină de resentimente nu duce decât la sentimentul inutilităţii şi la nefericire. Exact în măsura în care permitem acestor resentimente să existe, irosim timpul care ar merita trăit. Iar pentru un alcoolic, a cărui unică speranţă este menţinerea şi creşterea experienţei spirituale, resentimentul este ceva deosebit de grav. Noi am descoperit că este fatal. Când întreţinem asemenea sentimente, ne decuplăm de la sursa de lumină a Spiritului. Nebunia alcoolismului revine şi bem din nou. Iar pentru noi, băutul înseamnă moarte.
Trebuia să ne eliberăm din mânie, dacă voiam să rămânem în
viaţă. Nu ne mai puteam permite să purtăm pică nimănui, nici să trecem prin zguduiri sufleteşti. Astfel de emoţii pot fi luxul dubios al oamenilor normali, dar pentru alcoolici ele sunt otravă.
Ne-am întors la listă, pentru că în ea se afla cheia viitorului. Eram pregătiţi să ne uităm la ea dintr-un unghi cu totul diferit. Am început să ne dăm seama că, într-adevăr, oamenii ne do¬minaseră. În starea în care ne aflaserăm, răutăţile lor - imaginate sau reale - avuseseră o putere ucigătoare asupra noastră. Cum să le evităm de acum încolo? Am înţeles că resentimentele trebuiau stăpânite, dar cum? Ca şi cu alcoolul, nu puteam scăpa de ele doar pentru că vream noi aşa.
Iată cum am procedat. Ne-am dat seama că se prea putea ca cei care ne prigoneau să fie bolnavi spiritual. Deşi simptomele şi efectele bolii lor asupra noastră ne zdruncinau echilibrul, erau şi ei, ca şi noi, suferinzi. I-am cerut lui Dumnezeu să ne ajute să ma¬nifestăm faţă de ei răbdare, milă şi toleranţă, ca faţă de nişte prieteni bolnavi. Când cineva ne irita, ne spuneam în sinea noas-tră: "Omul acesta este bolnav. Cum aş putea să-i fiu de ajutor? Doamne, apără-mă de mânie. Facă-se voia Ta".
Evităm răzbunările şi disputele, pentru că ele nu constituie o purtare adecvată faţă de bolnavi. Certurile şi răzbunările ne dis¬trug şansa de a fi de ajutor. Nu-i putem ajuta pe toţi oamenii, dar cel puţin, Dumnezeu ne va arăta cum să-i privim cu blândeţe şi toleranţă pe fiecare în parte.
Am revenit la listă şi nu am mai pus la socoteală ce ne-au fă¬cut alţii nouă. Am căutat cu fermitate să vedem care au fost greşe¬lile noastre. Când am fost egoişti, necinstiţi, timoraţi şi mânaţi de propriile interese? În cazurile în care greşeala nu fusese numai a noastră, am încercat să facem total abstracţie de rolul jucat de ceilalţi. Unde eram noi înşine de blamat? Inventarul era al nostru, nu al celorlalţi! Când am depistat greşelile care ne aparţineau, le-am trecut în listă. Ni le-am pus, negru pe alb, în faţa ochilor. Ne-am admis cinstit răutăţile săvârşite şi am fost dispuşi să le îndreptăm. Observaţi cuvântul "frică" din paranteze, alături de dificultă¬ţi legate de Dl. X, D-na Y, patroni şi soţie. Acest scurt cuvânt atinge, într-un fel sau altul, aproape fiecare aspect al vieţii noastre. Frica era agentul corosiv nefast, care destrăma ţesătura întregii ¬noastre vieţi. Ea a generat nenumărate situaţii încărcate de ne¬norociri pe care simţeam că nu le meritam. Dar oare nu declanşaser¬ăm noi înşine dezastrul? Uneori ne vine să credem că frica face parte din aceeaşi categorie ca şi furtul. Ba parcă ea aduce mai multe necazuri.
Ne-am trecut în revistă amănunţit toate fricile. Le-am aşternut pe hârtie, chiar şi pe cele care nu antrenau vreun resentiment. Ne-am întrebat de ce le purtam în noi. Oare nu cumva pentru că ne tră¬dase siguranţa de sine? Ea ne dusese până la un anumit punct, dar nu până la capăt. Unii dintre noi am avut o mare încredere în forţele proprii, dar această încredere nu a rezolvat nici pe departe problema fricii - şi nici vreo altă problemă. Iar când ea ne mai făcea şi fuduli, era şi mai rău.
Poate că există o cale mai bună. Noi credem că da. Acum avem o altă bază de pornire, aceea a încrederii în Dumnezeu şi în spri¬jinul Lui. Avem încredere în Dumnezeul infinit şi mai puţin în eul nostru limitat. Suntem pe lume pentru a juca rolul pe care ni l-a atribuit El. În măsura în care facem ceea ce considerăm a fi voia Lui şi ne bazăm pe El cu smerenie, exact în aceeaşi măsură ne dă El puterea să înfruntăm nenorocirile cu seninătate.
Nu ne scuzăm niciodată, în faţa nimănui, pentru faptul că de¬pindem de Creatorul nostru. Ne vine să râdem când ni se spune că spiritualitatea ar fi un semn de slăbiciune. Paradoxal, ea este calea către putere. Avem deja verdictul istoriei în acest sens: credinţa înseamnă curaj. Toţi cei care au credinţă, au şi curaj. Ei au încre¬dere în Dumnezeul lor. Iar noi nu ne cerem iertare pentru credinţa
în Dumnezeu, ci îl lăsăm să demonstreze prin noi ce poate face El. Îi cerem să ne ia frica din suflet şi să ne îndrepte atenţia către ceea ce vrea El să fim noi. Astfel, depăşim frica imediat.
Şi acum, despre problema sexuală. Mulţi dintre noi am avut nevoie de o "revizie generală" la acest capitol. Dar, mai presus de orice, am încercat să tratăm problema cu bun simţ, pentru că altfel este atât de uşor s-o luăm razna!
Opiniile oamenilor sar dintr-o extremă într-alta - uneori sunt chiar absurde. Un cor de glasuri ţipă că sexualitatea este pofta carnală de joasă speţă, o necesitate inferioară a procreării. Alte voci ţipă cerând sex - cât mai mult sex. Unii dispreţuiesc institu¬ţia căsătoriei. Alţii cred că majoritatea necazurilor rasei umane au cauze sexuale. Unii sunt de părere că nu ne oferim o viaţă sexuală suficientă sau nu de soiul care ne trebuie, văzând semnificaţii ale sexualităţii pretutindeni. Un curent de opinii interzice omului savoarea acestei hrane, iar un altul ne obligă pe toţi la regim strict de "condimente picante".
Noi dorim să rămânem neutri în această controversă. Nu vrem să fim arbitrii comportamentului sexual al nimănui. Toţi avem probleme sexuale. Nu am fi oameni, dacă nu le-am avea. Ce putem face cu ele?
Ne-am revizuit propriul comportament din trecut. Când am fost egoişti, necinstiţi sau nechibzuiţi? Pe cine am rănit? Am pro¬vocat oare, în mod nejustificat, gelozie, suspiciune sau amără¬ciune? Unde am greşit şi cum ar fi trebuit să procedăm de fapt? Am scris toate acestea pe hârtie şi le-am examinat.
Am încercat, în acest fel, să ne conturăm un ideal sănătos pentru viaţa noastră sexuală în viitor. Ne-am întrebat, în legătură cu fiecare relaţie avută: A fost egoistă sau nu? I-am cerut lui Dum¬nezeu să ne modeleze idealurile şi să ne ajute să trăim în confor¬mitate cu ele. Am ţinut minte mereu că forţa noastră sexuală este un dar de la Dumnezeu, deci ceva bun, care nici nu se foloseşte uşuratic sau egoist, nici nu este de tratat cu dispreţ sau cu lehamite.
Oricare ar fi idealul nostru, trebuie să avem bunăvoinţa de a ne maturiza în direcţia lui. Trebuie să avem bunăvoinţa de a repa¬ra relele făcute, având grijă să nu înrăutăţim şi mai mult lucrurile prin acţiunea respectivă. Cu alte cuvinte, tratăm problema sexuală aşa cum am trata oricare altă problemă. Prin meditaţie, îi cerem lui Dumnezeu să ne arate ce este necesar să facem, cu fiecare aspect în parte. Răspunsul corect va veni, dacă îl dorim.
Dumnezeu este singurul judecător al situaţiei noastre sexuale. Consultarea altor persoane este adesea de dorit, dar îl lăsăm pe El să fie judecătorul suprem. Ne dăm seama că unii oameni sunt tot atât de porniţi împotriva sexualităţii, pe cât sunt alţii de liberali în favoarea ei, dar noi evităm gândirea sau sfaturile isterice pe această temă.
Presupunând că nu reuşim să atingem idealul ales şi că ne poticnim, să însemne aceasta că ne vom îmbăta? Unii spun că da. Dar nu este întru totul adevărat. Totul depinde de noi şi de moti¬vaţiile noastre. Dacă regretăm cele făcute şi avem dorinţa onestă de a-1 lăsa pe Dumnezeu să ne ducă spre lucruri mai bune, avem convingerea că vom fi iertaţi şi că ne-am învăţat minte. Dacă nu ne pare rău şi comportamentul nostru continuă să rănească alţi oameni, suntem cu siguranţă pe drumul reîntoarcerii la băutură. Noi nu facem teorie. Toate acestea sunt fapte dovedite, din experienţa noastră.
Despre sexualitate, în rezumat: Ne rugăm, cu toată seriozi¬tatea, pentru un ideal cinstit, pentru o călăuzire divină în fiecare situaţie îndoielnică, pentru sănătate mintală şi pentru puterea de a face ceea ce este corect. Dacă problema noastră sexuală este o sursă de tulburare, ne aruncăm cu mai multă râvnă în munca de ajutare a altor alcoolici. Ne gândim la nevoile lor şi încercăm să găsim soluţii. Această activitate ne scoate din frământările legate
de sine şi ne astâmpără dorinţa imperioasă, atunci când a ne supune ei ar aduce dureri sufleteşti.
Dacă am fost conştiincioşi în întocmirea inventarului, am scris multe pe hârtie. Am făcut o listă a resentimentelor şi le-am analizat. Am început să înţelegem cât erau de inutile şi de fatale. Am început să le vedem caracterul teribil de destructiv. Am început să învăţăm toleranţa, răbdarea şi bunăvoinţa faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de duşmanii noştri - şi aceasta, pentru că îi privim ca pe nişte oameni bolnavi. Am făcut o listă cu cei pe care i-am rănit prin comportamentul nostru şi suntem dispuşi să îndreptăm trecutul, dacă se poate.
În această carte, veţi citi în repetate rânduri că ceea ce n-am putut face noi, pentru noi înşine, a făcut credinţa. Sperăm că sun¬teţi convins acum că Dumnezeu poate face să dispară orice formă de încăpăţânare egoistă care v-a blocat calea către El.
Dacă aţi luat deja o hotărâre şi aţi făcut un inventar al trăsătu¬rilor personale deficitare, aţi început bine. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aţi înghiţit şi digerat câteva felii de adevăr despre dumneavoastră înşivă.


Capitolul 6
TRANSPUNEREA ÎN FAPTE
Odată terminat inventarul personal, ce facem cu rezultatele obţinute?
Până aici, am încercat să adoptăm o atitudine nouă, să construim o relaţie nouă cu Creatorul şi să descoperim obstacole¬le întâlnite pe drumul vieţii. Ne-am recunoscut câteva defecte; am aflat, în linii generale, cu ce probleme ne confruntăm; am pus degetul pe punctele slabe ale personalităţii noastre.
Acum suntem pregătiţi să ne debarasăm de ele. Pentru aceasta, se cere un gen de acţiune în urma căreia vom şti că ne-am cunoscut natura exactă a defectelor personale în faţa lui Dumnezeu, a propriei conştiinţe şi a unei alte fiinţe umane. Astfel facem Pasul 5 din programul de însănătoşire, menţionat în capitolul precedent.
Probabil că nu este un pas uşor de făcut, mai ales când vine vorba despre discutarea defectelor noastre cu o altă persoană. Da¬că la început am crezut că ar ajunge să ni le recunoaştem doar nouă înşine, acum ne îndoim că doar atât ar fi destul. Practica ne arată că simpla auto-evaluare, făcută în secret, este insuficientă. Am simţit nevoia să facem ceva în plus. Odată ce am înţeles că existau motive întemeiate pentru a discuta problemele noastre de caracter cu altcineva, ne-am împăcat repede cu gândul că era bine s-o facem. Primul dintre acele motive (şi cel mai bun) este că, dacă sărim peste un asemenea pas vital, s-ar putea să nu depăşim niciodată problema băutului. Nenumăraţi debutanţi în A.A. au în¬cercat să ţină pentru sine anumite lucruri referitoare la viaţa personală. În încercarea de a evita un act de smerenie, au căutat metode mai uşoare. Şi, aproape fără excepţie, s-au reîntors la băutură, mirându-se de recidivă - doar fuseseră foarte perseverenţi cu tot restul programului! Ne explicăm eşecul lor prin faptul că nu şi-au dus la bun sfârşit o curăţenie generală completă. Da, şi-au făcut inventarul cum trebuie, dar au rămas cramponaţi de câteva defecte din stoc. Tot ce au făcut, de fapt, a fost să-şi imagineze doar că ar fi scăpat de frică şi de egoism şi că ar fi devenit smeriţi. În realitate, nu învăţaseră destul din lecţia sme¬reniei, curajului şi onestităţii, în sensul în care credem noi că ar fi fost necesar, până când nu au dezvăluit întreaga poveste a vieţii lor în faţa altcuiva.
Mai mult decât oricine altcineva, alcoolicul duce o viaţă dublă. El este un mare actor. Lumii exterioare îi prezintă personajul "pentru scenă", ceea ce vrea el ca alţii să vadă. Vrea să se bucure de o anumită reputaţie, dar în adâncul sufletului ştie că nu o merită.
Inconsistenţa acestui personaj devine şi mai pronunţată prin ce face el când bea. Îndată ce se trezeşte din beţie, se revoltă la gândul unor episoade din care nu mai tine minte prea multe, dar care îl hăituiesc, ca un coşmar. Tremură de groază că l-a văzut ci¬neva. Împinge din răsputeri acele amintiri la fundul sacului me¬moriei şi speră că ele nu vor apărea niciodată la lumina zilei. Este tensionat şi se teme tot timpul, ceea ce constituie un permanent motiv pentru băut.
Psihologii par să fie de acord cu noi când spunem că am chel¬tuit sume imense pentru examene medicale, dar fără să le dăm medicilor prea multe şanse de a ne ajuta. Rareori le-am spus în¬tregul adevăr, rareori le-am urmat sfaturile. Nedorind să fim oneşti cu aceşti oameni înţelegători, nu puteam fi oneşti cu nimeni altcineva. Nu este de mirare de ce atâţia medici au aşa o părere proastă despre alcoolici şi atât de mari îndoieli cu privire la şansele lor de însănătoşire!
Trebuie să ne deschidem cu desăvârşită onestitate în faţa cuiva, dacă nădăjduim să trăim mult sau fericiţi în această viaţă.
Natural şi pe bună dreptate, ne gândim bine de tot înainte de a alege persoana sau persoanele la care vom apela, în vederea aces¬tui pas intim şi confidenţial. Cei care aparţinem unei biserici instituţionalizate, în cadrul căreia se solicită spovedania, trebuie ¬şi, desigur, vrem - să apelăm la cel mai în măsură să ne primeas¬că mărturisirile. Deşi A.A.-ul nu are nici o legătură cu religiile, ar fi totuşi bine să ne confesăm unui slujitor al bisericii. Adesea am descoperit că un asemenea om ne înţelege cel mai bine problema. Desigur, se poate întâmpla să dăm peste unii care nu-i înţeleg pe alcoolici.
Dacă nu putem sau nu dorim să apelăm la un preot, căutăm printre prietenii noştri un om discret şi înţelegător, precum medicul ori psihologul la care suntem în tratament sau cineva din fa¬milie, dar nu vom putea dezvălui în faţa soţiei sau a părinţilor ni¬mic din ce ştim sigur că i-ar răni şi i-ar face nefericiţi. Nu avem nici un drept să ne salvăm propria piele pe socoteala altuia. Părţile acelea dureroase le vom putea mărturisi cuiva care ne va înţelege şi, în acelaşi timp, nu va suferi sufleteşte. Regula jocului este: "Fii aspru cu tine însuti, dar întotdeauna plin de consideraţie faţă de ceilalţi".
Cu toată nevoia reală de a discuta despre sine cu cineva, s-ar putea ca unii să fim în situaţia de a nu avea pe nimeni potrivit, disponibil pentru confesiunea noastră. În acest caz, pasul poate fi amânat, însă numai dacă rămânem complet pregătiţi să-l facem de îndată ce se arată ocazia favorabilă. Afirmăm acest lucru pentru că ţinem foarte mult să ne confesăm unei persoane care merită încrederea noastră.
Este foarte important ca omul respectiv să poată păstra o confidenţă, să înţeleagă şi să aprobe în întregime ţelul către care ne îndreptăm, să nu încerce să ne schimbe planurile. Dar toate acestea nu trebuie să devină simple scuze pentru amânări la
nesfârşit.
De îndată ce ne-am hotărât asupra persoanei potrivite, nu mai pierdem nici o secundă. Avem un inventar scris şi suntem pregă¬tiţi pentru o discuţie lungă. Explicăm confesorului nostru ce avem de gând să facem şi de ce este necesar. Trebuie să-l ajutăm să în¬ţeleagă faptul că, pentru noi, este o chestiune de viaţă şi de moar¬te. Majoritatea dintre cei abordaţi în acest mod vor fi mai mult decât bucuroşi să ne ajute şi se vor simţi onoraţi de încrederea acordată.
Lăsăm orgoliul la o parte şi povestim totul, aducând la lumină fiecare colţişor întunecat al trecutului. Dacă nu tăinuim nimic, du¬pă acest pas ne simţim foarte mulţumiţi sufleteşte.
Acum ne putem uita în ochii oamenilor. Ne putem simţi în largul nostru şi cu pace în suflet, chiar şi atunci când suntem sin¬guri. Fricile se risipesc. Începem să simţim apropierea Creatorului. Chiar dacă avem deja anumite convingeri spirituale, acum începem să trăim o experienţă spirituală. Sentimentul că problema băutului a dispărut se manifestă adesea cu putere. Ne simţim ca şi cum am păşi pe Marele Drum, mână-n mână cu Spiritul Universului.
Ne întoarcem acasă, căutăm un loc în care să putem sta o oră în linişte şi recapitulăm meticulos cele făcute. Îi mulţumim lui Dumnezeu, din adâncul sufletului, pentru că ne-a îngăduit să-l cunoaştem mai bine. Luăm această carte de pe etajeră şi o deschi¬dem la pagina care conţine cei Doisprezece Paşi. Citim cu atenţie primele cinci sugestii şi ne întrebăm dacă nu am omis ceva - şi aceasta, pentru că ne aflăm în procesul construirii unui arc de triumf pe sub care vom păşi, în cele din urmă, către libertate. Este construcţia destul de solidă în acest moment? Este fiecare cărămi¬dă la locul ei? Oare n-am trişat cumva la conţinutul cimentului fundaţiei? Am încercat cumva să facem mortar fără nisip?
Dacă răspunsul ne satisface, atunci reflectăm la Pasul 6. Am accentuat deja faptul că bunăvoinţa ne este indispensabilă. Sun¬tem oare pregătiţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să elimine tot ce am admis ca fiind rău în noi? Le poate El înlătura acum pe toate, până la ultimul? Dacă mai suntem cramponaţi de vreun defect şi nu ne vine să ne rupem de el, îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să dorim această eliberare.
Când simţim că suntem pregătiţi, spunem ceva de genul: "Creatorule, acum sunt dornic să mă abandonez Ţie, cu bune şi cu rele. Mă rog Ţie să înlături din caracterul meu toate acele defecte care mă împiedică să-ţi fiu de folos Ţie şi semenilor mei. Dă-mi puterea de a-ţi împlini voia, începând chiar din această clipă." Aşa am făcut Pasul 7.
Acum trebuie să trecem din nou la fapte, pentru că altfel, ne vom pomeni că "Simpla credinţă, fără fapte, este moartă". Să aruncăm o privire asupra Paşilor 8 şi 9.
Avem o listă cu toate persoanele cărora le-am provocat sufe¬rinţe şi faţă de care avem bunăvoinţa de a ne repara greşelile. Am întocmit-o când ne-am făcut inventarul. Ne-am supus unei auto¬evaluări drastice.
Acum îi abordăm pe semeni, ca să îndreptăm răul făcut de noi în trecut. Este o încercare de a elimina molozul ruinelor rezultate din eforturile pe care le-am făcut pentru a trăi după bunul nostru plac şi pentru a fi noi înşine regizorii spectacolului. Dacă nu avem dorinţa de a îndrepta lucrurile, recurgem la rugăciune, până ne pă¬trunde această dorinţă. Să ne reamintim că am căzut de acord, de la început, că vom merge până în pânzele albe, ca să învingem alcoolul.
Poate că unele temeri mai persistă. Poate că, privind lista de cunoştinţe şi prieteni răniţi de noi, nu ne vine să-i abordăm pe toţi pe o bază spirituală. Să ne liniştim. Faţă de unii nu va fi nevoie ¬şi, probabil, nici cazul - să accentuăm aspectul spiritual, chiar la prima întrevedere. Le-am putea trezi prejudecăţile. În acest moment, noi încercăm să ne facem ordine în propria viaţă. Însă acesta nu este un scop în sine.
Obiectivul nostru real este acela de a ne pregăti pentru a fi de folos maxim lui Dumnezeu şi celor din jur. Rareori se dovedeşte înţelept să ne ducem la cineva care încă suferă de pe urma faptelor noastre nedrepte, ca să-l anunţăm că am descoperit reli¬gia. Ar însemna să ne expunem unor posibile, dar inutile sau ne¬meritate, atacuri. De ce să le creăm altora impresia că ar avea dreptul să ne eticheteze drept fanatici sau pisălogi religioşi? Am rata o ocazie viitoare de a transmite un mesaj benefic. Dar omul nostru va fi cu siguranţă impresionat dacă vom manifesta o do¬rinţă sinceră de a îndrepta răul făcut. Va fi mult mai interesat de o demonstraţie de bunăvoinţă, decât de un discurs despre des-coperirile noastre spirituale. Însă aceasta nu trebuie să devină un pretext pentru a ne jena să vorbim despre Dumnezeu. Când ser¬veşte la ceva, suntem pregătiţi să ne prezentăm convingerile, cu tact şi bun simţ.
Va veni şi vremea când ne vom pune problema cum să-l abordăm pe un om pe care îl urâm. Poate că el ne-a făcut mai mult rău decât i-am făcut noi lui şi, deşi avem acum o atitudine mai bună faţă de el, nu suntem prea entuziasmaţi la ideea de a ne recunoaşte propriile greşeli în faţa lui. Totuşi, luăm frâul în dinţi şi ne asumăm răspunderea faptelor noastre şi faţă de cineva anti¬patic. Este mai greu de făcut în faţa unui duşman decât a unui prieten, dar pentru noi această acţiune este dintre cele mai bene¬fice. Îl abordăm pe om cu un spirit de întrajutorare şi iertare, măr¬turisindu-ne resentimentele din trecut şi exprimându-ne regretul pentru că le-am avut.
Oricum ar fi situaţia, ne abţinem total de la a ne certa cu un asemenea om sau de la a-l critica pentru greşelile lui. Îi spunem, pur şi simplu, că nu vom putea depăşi niciodată problema bău¬tului, dacă nu facem toate eforturile să îndreptăm relele trecute. Ne aflăm acolo pentru a curăţa partea noastră de stradă, pentru că am înţeles că nu vom putea realiza nimic, până nu facem acest lucru; dar, în nici un caz, nu vom încerca să-i spunem lui ce are de făcut. Nu sunt puse în discuţie greşelile lui. Ne rezumăm la ale noastre. Dacă ne păstrăm o atitudine calmă, sinceră şi deschisă, rezultatul va fi satisfăcător.
În nouă cazuri din zece, se întâmplă ceva neaşteptat. In¬terlocutorul nostru îşi recunoaşte propria greşeală; astfel, duşmănia care a durat ani de zile se topeşte într-o oră. Rareori se întâmplă să nu înregistrăm un progres satisfăcător. Cei care ne-au fost duş¬mani până mai ieri, apreciază acum ce facem şi ne urează succes. Uneori se oferă chiar să ne ajute.
Dacă, dimpotrivă, suntem daţi afară, nu trebuie să ne supă¬răm. Noi am fost de bună credinţă şi am făcut ce trebuia să facem. Restul nu mai este problema noastră.
Majoritatea alcoolicilor au datorii financiare. Nu încercăm să fugim de creditori. Le explicăm ce avem de gând să facem, fără să le tăinuim boala de care suferim; în cele mai multe cazuri, ase¬menea oameni ştiau deja, chiar dacă noi credeam altfel. Nu ne te¬mem să vorbim despre alcoolismul nostru nici pentru motivul că astfel ne-am putea crea necazuri financiare. Abordaţi în acest mod, chiar şi cei mai nemiloşi creditori ne vor surprinde plăcut uneori. În timp ce căutăm împreună cel mai avantajos aranjament cu putinţă, ne exprimăm regretul că, din cauza băutului, nu ne-am plătit datoriile. Nu trebuie să ne temem de creditori, oricât de departe ar trebui să mergem ca să dregem lucrurile. Dacă îi oco¬lim din frică, suntem expuşi pericolului de a bea.
Poate că am comis o faptă reprobabilă, pentru care am face închisoare, dacă s-ar afla. Poate că din lipsă de bani fapta respectivă nu poate fi corectată. Am recunoscut-o în faţa unui confident, dar suntem siguri că vom sfârşi la închisoare sau ne vom pierde serviciul, dacă lucrurile ies la iveală. Poate că este doar o faptă penală minoră, ca de exemplu, însuşirea unor sume care nu ne aparţineau din contul de cheltuieli al întreprinderii.
Majoritatea dintre noi am făcut ceva de acest gen. Poate că am di¬vorţat de prima soţie şi acum suntem recăsătoriţi, dar datorăm pensia alimentară fostei soţii, care, indignată, ne-a dat în judecată. Şi acest necaz este destul de obişnuit în rândurile noastre.
Deşi există multe căi pentru repararea unor asemenea greşeli, avem câteva principii generale după care ne ghidăm. Reamintin¬du-ne că am luat hotărârea de a merge până în pânzele albe pentru a trăi o experienţă spirituală, cerem Creatorului să ne dea tăria şi lumina necesare pentru a face ceea ce este corect, indiferent de consecinţe. S-ar putea să ne pierdem serviciul sau reputaţia ori am putea face chiar închisoare, dar avem bunăvoinţă. Avem nevoie de ea. Nu trebuie să dăm înapoi, indiferent de situaţie.
De obicei, sunt şi alţii implicaţi; de aceea, nu este recomanda¬bil să devenim nişte martiri printr-o mărturisire pripită, necuge¬tată, prin care am sacrifica inutil alţi oameni, doar ca să ne salvăm noi din iadul creat de alcoolism.
Un cunoscut de-al nostru, recăsătorit, nu plătise primei soţii pensia alimentară cuvenită, din cauza resentimentelor şi a bău¬turii. Furioasă, ea 1-a pus sub urmărire penală. Omul pornise deja pe drumul cel nou în viaţă, avea acum o situaţie sigură şi stabilă. Ar fi dat dovadă de un eroism impresionant, dacă s-ar fi predat şi şi-ar fi recunoscut vina. Eram convinşi că bunăvoinţa de a face acest lucru îi era indispensabilă. Numai că, din închisoarea datornicilor, n-ar mai fi avut nici o şansă de a întreţine nici una dintre familii. I-am sugerat să-i scrie fostei soţii, mărturisindu-şi greşelile şi cerându-şi iertare. Ne-a urmat sugestia şi i-a trimis şi o mică sumă de bani, asigurând-o că va continua să-i trimită bani în viitor. I-a scris că era perfect de acord să facă închisoare, dacă voia ea aşa. Sigur, femeia nu voia acest lucru şi întreaga situaţie s-a îndreptat (deja de multă vreme).
Înainte de a întreprinde orice acţiune drastică, ne asigurăm că avem consimţământul celor pe care s-ar putea să-i implicăm. Cu permisiunea lor, după ce cerem ajutor de la Dumnezeu şi El ne arată care este pasul radical ce trebuie făcut, nu mai dăm înapoi.
Această idee ne duce cu gândul la povestea unui alt prieten de-al nostru. Pe când bea, el acceptase o sumă de bani de la un rival în afaceri, pe care îl ura amarnic. Nu-i dăduse omului nici o chi¬tanţă şi, mai târziu, a refuzat să recunoască acel împrumut; mai mult, a profitat de incidental creat ca să-l discrediteze pe acel rival. Folosindu-se de propria nelegiuire, a distrus reputaţia unui om, care astfel a ajuns la ruină.
Prietenul nostru considera acum că făcuse un rău iremediabil. Dacă făcea publică acea faptă, exista riscul de a distruge reputaţia actualului asociat, de a-şi dezonora familia şi de a-şi pierde pâinea. Cine-i dădea dreptul să-i implice pe cei care depindeau de el? Cum să-l reabiliteze, totuşi, în ochii lumii pe fostul rival?
După ce s-a consultat cu soţia şi asociatul său, a ajuns la con¬cluzia că era mai bine să facă faţă tuturor acestor riscuri, decât să stea vinovat în faţa Creatorului, pentru că defăimase un alt om. A înţeles că singura opţiune rămasă era aceea de a se lăsa în grija lui Dumnezeu, pentru că altfel risca să se întoarcă la băutură şi atunci orice şansă era pierdută. Nu mai fusese la biserică de ani de zile, dar într-o zi s-a dus şi, după slujba religioasă, s-a ridicat şi şi-a ex¬plicat faptele în faţa tuturor celor prezenţi, care i-au aprobat fără ezitare gestul de spovedanie iar el a devenit unul dintre cei mai de nădejde cetăţeni ai localităţii. Toate acestea au avut loc cu mulţi ani în urmă.
Se prea poate că avem mari probleme familiale. Poate că întreţinem relaţii amoroase pe care nu vrem să le facem publice. Ne îndoim că alcoolicii ar avea conştiinţa mai încărcată la acest capitol, decât restul lumii. Dar băutul complică într-adevăr rela¬ţiile sexuale dintre soţi. După câţiva ani alături de un alcoolic, so¬ţia devine ranchiunoasă, extenuată, închisă în sine. Cum ar putea fi altfel? Soţul începe să se simtă singur şi îşi plânge de milă. Începe să caute şi altceva, pe lângă băutură, prin localurile de noapte sau echivalentele acestora. Poate că are o aventură secretă, pasionată, cu "femeia care-l înţelege". Cinstit vorbind, se prea poate ca ea să-l înţeleagă, dar ce să facă într-o atare situaţie? De¬seori, remuşcările Sunt mari, mai ales dacă este căsătorit cu o fe¬meie curajoasă şi fidelă, care a trecut literalmente prin iad, alături de el.
Oricare ar fi situaţia, trebuie să luăm măsuri de corectare. Dacă avem certitudinea că soţia nu ştie, oare trebuie să-i spunem? Considerăm că nu este întotdeauna necesar. Dacă ea ştie, la modul general, că am făcut multe nebunii, oare trebuie să-i povestim amănuntele? Fără îndoială, este nevoie să ne recunoaş¬tem greşelile. Poate că ea va insista să afle toate detaliile, precum cine este acea femeie şi unde se află ea. Credem că trebuie să-i explicăm că nu avem dreptul să implicăm o altă persoană, că ne pare rău pentru cele făcute şi că, prin graţia divină, nu vom mai repeta asemenea fapte. Este cam tot ce putem face. Nu avem dreptul să mergem mai departe cu amănuntele. S-ar putea să exis¬te excepţii bine întemeiate fie noi nu dorim să trasăm reguli pentru nimeni; dar acesta a fost procedeul care a dat cele mai bu¬ne rezultate.
Model nostru de viaţă nu este ca o stradă cu sens uric. Este la fel de valabil pentru ambii soţi. Dacă noi putem uita asemenea incidente, este şi în puterea unei soţii să le dea uitării. Este bine să nu dăm în vileag în mod inutil identitatea unei persoane asupra căreia s-ar putea revărsa gelozia soţiei.
Poate va fi cazul să dovedim o francheţe extremă. Nimeni din afară nu poate judeca o situaţie strict personală, din familia cuiva. Ambii soţi au posibilitatea de a spune: "ce-a fost, a trecut", de a folosi rugăciunile pentru a obţine această bunăvoinţă, fiecare având ca prioritate în suflet fericirea celuilalt. Să nu pierdem din vedere faptul că avem de-a face cu cea mai teribilă dintre toate emoţiile omeneşti - gelozia. Un strateg înţelept ştie că, de multe ori, este mai sănătos să atace prin flanc, decât să se expună riscu¬rilor unui atac frontal.
Dacă nu ne-am complicat viaţa cu astfel de aventuri, tot mai rămân multe de îndreptat în familie. Uneori îl auzim pe câte un alcoolic spunând că singurul lucru pe care trebuie el să-l facă este să rămână abstinent. Sigur că trebuie să rămână abstinent, pentru că altfel s-ar trezi fără familie. Dar mai are mult de lucrat la îndrep¬tarea tuturor nedreptăţilor la care şi-a supus soţia sau părinţii în tre¬cut, pe când le cauza atâtea zguduieli sufleteşti. De unde au mamele şi soţiile alcoolicilor atâta răbdare, depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Dacă ele ar fi fost altfel, muţi dintre noi am fi rămas demult fără cămin ori, probabil, am fi merit cu mult timp în urmă.
Alcoolicul este precum un uragan care face ravagii în vieţile altora, lăsând în urmă inimi zdrobite, ucigând relaţii frumoase, smulgând din rădăcini sentimentele de afecţiune. Familia i s-a dez¬integrat din cauza obiceiurilor lui egoiste şi lipsite de consideraţie. Considerăm că cel care spune că abstinenţa este singura necesitate, vorbeşte fără să gândească. Este precum fermierul care iese din adăpostul subteran, după ce a trecut ciclonul, constată că ferma este o ruină şi tot ce are de spus soţiei este: "Nu-i aşa, dragă, ce lucru mare c-a stat vântul? În rest, nu-i nici un necaz!"
Da, avem în faţă o lungă perioadă de reconstrucţie şi iniţiativa trebuie să fie a noastră. Este departe de a fi suficient să bolboro¬sim câteva scuze. Este nevoie să ne aşezăm la masa împăcării cu întreaga familie, ca să analizăm trecutul cu onestitate, aşa cum îl vedem noi astăzi şi evitând cu maximă grijă criticarea celorlalţi. S-ar putea ca şi ei să aibă defecte evidente, dar se prea poate că tocmai acţiunile noastre le-au declanşat pe unele dintre acestea. Punem ordine în viaţa familială şi-l rugăm pe Creator, în toate meditaţiile de dimineaţa, să ne arate calea spre răbdare, toleranţă, bunătate si iubire.
Viaţa spirituală nu este o teorie. Noi trebuie s-o trăim. Dacă membrii familiei nu-şi exprimă dorinţa de a trăi pe baza unor principii spirituale, credem că nu este bine să-i forţăm s-o facă. Nu este cazul să-i năucim cu discursuri interminabile pe această temă. Cu vremea, se vor schimba şi ei. Comportamentul nostru îi va convinge mai mult decât o tonă de cuvinte. Trebuie să ţinem minte că zece sau douăzeci de ani de trai alături de un beţivan pot face pe oricine sceptic.
S-ar putea să existe şi rele care nu se mai pot îndrepta. Dacă putem spune cu onestitate că le-am repara negreşit dacă s-ar putea, nu ne mai frământăm cu ele. Cu unii oamenii este imposibil să ne m întâlnim. Acestora le trimitem o scrisoare onestă. În anumite cazuri, din motive serioase, trebuie să amânăm reparaţiile. Dar, dacă amânarea nu este necesară, nu mai stăm pe gânduri.
Ne trebuie tact, bun simţ şi o smerenie reală (fără servilisme sau plecăciuni). Cu încredere în Dumnezeu, ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre, dar nu suntem slugarnici faţă de nimeni.
Dacă prin eforturile pe care le cere această etapă a dezvoltării noastre ne dovedim serioşi şi nu neglijăm nici un amănunt, rezultatele sunt uimitoare, deja cu mult înainte de a termina ceea ce avem de reparat. Cunoaştem un sentiment al libertăţii si o fericire de o factură cu totul nouă. Nu mai regretăm trecutul şi nu mai dorim să-l dăm uitării. Înţelegem ce înseamnă cuvântul seninătate şi cunoaştem pacea. Nu contează cât de mult ne-am degradat prin băut – vedem cât de folositoare este altora experienţa noastră. Sentimentele de inutilitate şi autocompătimire dispar. Ne pierdem interesul pentru lucruri egoiste şi ni se trezeşte atenţia faţă de soarta semenilor. Nu mai suntem preocupaţi exclusiv de urmărirea propriilor interese. Întreaga atitudine faţă de viaţă şi perspectiva asupra ei ne schimbă complet. Teama de oameni şi insecuritatea financiară ne părăsesc. Intuiţia ne spune cum să rezolvăm situaţii care odinioară ne derutau. Dintr-o dată, ne dăm seama că Dumnezeu săvârşeşte în noi şi pentru noi lucruri pe care nici nu visam să le putem săvârşi noi înşine.
Să fie acestea nişte promisiuni extravagante? Credem că nu, deoarece ele se împlinesc în A.A. - uneori repede, alteori încet. Materializarea lor are loc, dacă facem efortul necesar,
Cu această reflecţie, ajungem la Pasul 10, care ne sugerează să continuăm să ne facem inventarul personal şi să continuăm să ne corectăm pe loc greşelile, ca parte integrantă a noului mod de viaţă. Am pornit cu vigoare pe acest drum, pentru că am făcut cu¬răţenie în tot ce dine de trecut. Am intrat în tărâmul Spiritului. Acum urmează să facem efortul de a ne maturiza în înţelegere şi eficienţă. Acest fenomen nu se produce peste noapte. Este ceva ce trebuie să continue pe tot parcursul vieţii. Continuăm să fim atenţi la egoism, la lipsa de onestitate, la resentimente şi frică. Îndată ce le simţim acumulându-se, îl rugăm pe Dumnezeu să le îndepărte¬ze. Discutăm imediat despre ele cu cineva şi ne reparăm greşelile pe loc, dacă am făcut cuiva vreun rău. Apoi, ne îndreptăm gându¬rile spre o persoană care ar putea beneficia de ajutorul nostru. Iubirea şi toleranţa faţă de alţii constituie codul nostru moral.
Şi încetăm să ne mai războim cu oricine şi orice, inclusiv cu alcoolul, deoarece, dacă am ajuns la această etapă, înseamnă că ne-a fost redată sănătatea mintală. Acum, băutura ne stârneşte in¬teresul mult mai rar. Dacă ispita apare din când în când ne dăm la o parte, ca din faţa unui incendiu. Avem reacţii normale şi sănă¬toase şi constatăm că ele se produc automat. Ne dăm seama că noua atitudine faţă de alcool ne-a fost dăruită - nu am obţinut-o printr-un jurământ sau angajament. Ea se produce, pur şi simplu! Acesta este miracolul vieţii noastre. Nu ne luptăm cu alcoolul şi nici nu evităm tentaţia. Ne simţim de parcă am fi plasaţi într-o po¬ziţie de neutralitate - protejaţi, în afara primejdiei. N-am rostit nici un jurământ de abstinenţă. Problema a fost eliminată. Toate acestea fac parte din experienţa noastră actuală. Nu suntem nici plini de sine, nici timoraţi. Şi aceasta ne este mereu atitudinea, câtă vreme ne păstrăm vigoarea spirituală. Nu este deloc greu să ne neglijăm programul spiritual de acţiune şi să ne culcăm pe lauri. Dar, dacă o facem, ne îndreptăm spre necazuri, deoarece alcoolul este un duşman subtil. Noi nu ne-am vindecat de alcoolism. Tot ce avem în realitate este o graţiere zil¬nică, posibilă numai atunci când ne menţinem într-o formă spirituală bună. Fiecare zi este o zi în care trebuie să transpunem în fapte voia lui Dumnezeu, în toate activităţile noastre. "Cum Te-aş putea sluji cel mai bine? Facă-se voia Ta, nu a mea" - sunt gânduri care trebuie să ne însoţească în mod constant. În direcţia aceasta ne putem exersa voinţa după voia inimii, pentru că este modul sănătos de folosire a voinţei. S-a spus deja mult despre tăria, inspiraţia şi ghidarea care ne vin de la Cel care are toată puterea şi este atoateştiutor. Dacă-i ur¬măm instrucţiunile cu grijă, începem să-i simţim Spiritul revăr¬sându-se în noi. Am devenit, într-o oarecare măsură, conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. Am început să ne dezvoltăm un al şaselea simţ, care are o importanţă vitală pentru noi. Dar trebuie să mer¬gem mai departe pe acest drum şi aceasta înseamnă şi mai multe fapte.
Pasul 11 sugerează rugăciunea şi meditaţia. Nu trebuie să ne ştim de rugăciune. Oameni mai buni ca noi o folosesc în mod constant. Este un procedeu eficace, dacă apelăm la el cu atitudi¬nea cuvenită şi efortul de rigoare. Ne-ar veni uşor să tratăm vag subiectul acesta. Dar considerăm că putem prezenta câteva suges¬tii precise şi utile. Când ne retragem seara, pentru odihnă, revizuim constructiv ziua care se încheie. Am fost oare egoişti, lipsiţi de onestitate, măcinaţi de teamă sau de vreun resentiment? Datorăm scuze cui-va? Am ascuns ceva ce-ar trebui imediat discutat cu cineva? Am fost amabili şi binevoitori faţă de toată lumea? Ce anume am fi putut face mai bine decât am făcut? Ne-am gândit numai la noi în cea mai mare parte a timpului sau ne-am gândit la ce-am putea face pentru alţii, la contribuţia noastră la mersul vieţii?Dar trebuie să avem grijă să nu alunecăm în îngrijorări, re¬muşcări sau reflecţii morbide, deoarece ele ne-ar diminua capaci¬tatea de a-i ajuta pe alţii. După această trecere în revistă a zilei, îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte şi să ne arate ce măsuri de corec¬tare trebuie adoptate.
La trezire dimineaţa, ne gândim la cele douăzeci şi patru de ore care ne stau în faţă. Reflectăm la planurile pentru ziua respectivă, după ce-i cerem lui Dumnezeu să ne dirijeze gândurile şi mai ales să ne elimine autocompătimirea, lipsa de onestitate şi interesele egoiste. În asemenea condiţii, ne putem utiliza facultăţile mintale cu încredere, pentru că, la urma urmelor, Dumnezeu ne-a dat creierul ca să ne folosim de el. Intelectul nostru se află pe un plan superior, atunci când gândirea ne este neîmpovărată de motive false. Când ne gândim la ziua care începe, se întâmplă uneori să nu ne putem hotărî în ce direcţie s-o luăm. Într-un asemenea caz, îi cerem lui Dumnezeu inspiraţie, intuiţie sau o decizie. Ne destin¬dem şi rămânem calmi. Nu ne zbuciumăm. De multe ori suntem surprinşi de promptitudinea cu care apar răspunsurile, după ce încercăm o vreme acest exerciţiu spiritual. Ceea ce consideraserăm pe vremuri a fi o presimţire (sau intuiţie) ocazională, devine acum o deprindere mintală. Fiind lipsiţi de experienţă şi la începutul contactului conştient cu Dumnezeu, este destul de puţin probabil că putem fi inspiraţi tot timpul. Şi probabil că plătim pentru această lipsă, prin tot soiul de acţiuni şi idei absurde.
Dar desco¬perim că, odată cu trecerea timpului, gândurile ne devin tot mai inspirate şi că putem coma pe acest fenomen. De obicei, încheiem meditaţia cu o rugăciune prin care cerem ca, pe tot parcursul zilei, să ni se arate care este următorul pas de făcut, să ni se dea tot ceea ce trebuie pentru a ne rezolva problemele Mai presus de toate, cerem să fim eliberaţi din jugul încăpăţânării egoiste şi avem grijă să nu cerem nimic exclusiv pentru noi înşine. Totuşi, putem cere şi pentru noi orice, dacă este şi în beneficiul altora. Avem grijă să nu ne rugăm niciodată pentru atingerea scopurilor noastre egoiste, deoarece ori de câte ori am făcut-o, nu a adus la nimic, fiind doar o pierdere de vreme. Este uşor de înţeles de ce.
Dacă situaţia o permite, putem invita soţia sau prietenii să ni se alăture pentru meditaţia de dimineaţa. Cei care suntem enoriaşi ai unor biserici în care se practică riguros serviciu religios de dimineaţa, participăm la acel serviciu. Cei care nu aparţinem nici unei biserici, selectăm şi memorăm rugăciuni care accentuează principiile discutate aici. Alţii folosim mute dintre cărţile publicate pe aceste teme. Sugestii în această direcţie se pot obţine fără dificultate de la preoţi, pastori sau rabini. Nu mai sta pe gânduri: aflaţi în ce anume au dreptate oamenii religioşi şi folosiţi ce au ei de oferit.
În timpul zilei, ne oprim atunci când ne simţim agitaţi sau pătrunşi de îndoieli şi îi cerem lui Dumnezeu îndrumare pentru gândul sau acţiunea necesară. Ne străduim constant să ţinem minte că noi nu suntem dirijorii spectacolului, spunându-ne în sinea noastră cu smerenie: „Facă-se Voia Ta, nu a mea!” Astfel, descreşte cu mult pericolul stării de exaltare, al fricii, mâniei, neliniştii, auto-compătimirii sau al deciziilor negândite şi devenim mult mai eficienţi. Nu mai obosim aşa de repede, pentru că nu ne mai irosim energia prosteşte, cum făceam pe vremea când încercam să regizăm spectacolul vieţii după placul nostru.
Avem aici o metodă eficientă – cu adevărat eficientă!
Noi, alcoolicii, suntem nedisciplinaţi. Aşa că îl lăsăm pe Dumnezeu să ne disciplineze, prin metoda pe care tocmai am schiţat-o.
De aceasta nu este încă totul. Mai avem multe de transpus în fapte. Foarte multe. „Credinţa fără fapte este moartă”. Următorul capitol este consacrat în întregime Pasului 12.
Scrie răspuns