021/9335 ALCOLINE ALIAT - Linie de asistenta pentru lupta cu dependenta de alcool. Informatii si sprijin pentru persoanele cu probleme legate de consumul de alcool si apropiatii acestora oferite de profesionisti si fosti dependenti. Luni-Vineri 10.00-17.00. Tarif normal.

Povestea mea... si o intrebare

Aici puteti povesti experientele personale.
Dana_
Boboc
Boboc
Mesaje: 3
Membru din: 20 Ian 2025, 08:19

Povestea mea... si o intrebare

Mesaj de Dana_ »

Buna seara, tuturor. Urmeaza un mesaj extrem de lung. Scuze pentru asta. La final este si o intrebare, daca ajungeti pana acolo, as aprecia un sfat.

Am descoperit de curand forumul si am citit cat de mult am putut, cu o dorinta avida de cunoastere, de a obtine raspunsuri la intrebari foarte vechi.
Inainte sa incep povestea mea, vreau sa va spun ca am descoperit aici, in voi: curaj, vulnerabilitate, putere, sustinere, umanitate... speranta si raspunsuri la multe intrebari. Si pentru asta, va multumesc.

Acum, sa va spun despre mine. Eu sunt fiica unui barbat cu o inteligenta rara, cult, cald si bland. Un barbat foarte frumos, cu o inima buna, dar cu o durere in ochi care parca se simte (sau cel putin eu o simt si am simtit-o de cand ma stiu). Un barbat... alcoolic- imi e greu sa scriu asta, pentru ca nu vreau sa il rezum la asta, e mult mai mult de atat. E un tata bun, pe cat de bun poate sa fie...

Asa cum scriam mai sus, de mic copil, i-am simtit durerea, lipsa de iubire pentru sine, un gol in privire... Copiii simt. Fara sa stie, fara sa inteleaga, copiii simt si stiu. Copiii vor sa ia durerile parintilor si sa ii vindece. Copiii cred ca ei sunt de vina si daca ar fi mai buni, mai cuminiti, toate problemele celor mari, ar disparea. Din pacate, nu e atat de simplu.

Revenind la poveste, certuri legate de bautura au fost dintotdeauna. De fapt, am auzit-o pe mama certandu-l de cand ma stiu, iar cel mai des subiect invocat era bautura si ceea ce inteleg acum ca sunt repercursiunile ei. Cred ca o foarte mare parte din copilarie nu am inteles ce e cu bautura asta, de ce e ea in centrul discutiilor, care e treaba cu acest dusman al linistii din familia noastra, un dusman care il facea pe tata sa plece de acasa atunci cand se certa cu mama. Ma rog, mai mult mama se certa cu el si ii spunea sa plece, iar el pleca resemnat, lasand in urma o sotie deprimata si doi copii care nu prea intelegeau nimic din dinamica asta. Iar asta se repeta iar si iar, ani de zile. Practic, abandon x 10000, nu o singura data.

Nu am inteles ce se intampla, pentru ca nu vedeam, sau poate o perioada am si ales sa nu vad. (Tatii sunt primele iubiri ale fetelor, nu? :) ) El nu era niciodata violent, din contra, dintre el si mama, el era cel mai calm si balnd. Ironic, nu?
Secretul lui era bine pastrat in spatele usilor inchise. Seara venea, tata se retragea in dormitorul lui, iar eu nu stiam prea multe despre ce se intampla in universul paralel care se afla perere in perete cu camera mea. Nu stiam ce se intampla in dormitorul lui. In orele de somn, departe de ochii tuturor (mai putin ai mamei, probabil), acolo era o cu totul alta lume decat cea pe care eu o vedeam/imi era prezentata, pe timp de zi. De cauza asta, confuzia a fost mare. Aveam de-a face cu un inamic bine ascuns, in spatele usilor inchise, in orele tarzii ale noptii. Un inamic parsiv, invizibil, ca un hot, a carui urme sunt vizibile doar a doua zi, cand ai o multime de intrebari, interpretari pt cele intamplate... dar atunci cand esti copil, intr-o casa tensionata, nici intrebari nu prea indraznesti sa pui, mai ales daca cei mari par ca ascund ceva. Copiii simt.

In mai toate zilele de weekend certurile porneau de dimineata, asa ma trezeam si eu si fratele meu mai mic. Mama nervoasa, el spasit. Mama alininadu-ne si spunandu-ne tuturor cat de nefericita e din cauza noastra. Nu mai stiu exact discutiile, stiu doar emotia, sentimentul. Cel mai probabil, partea lui avea legatura cu bautura si implicatiile ei. Mamei cred ca i-a fost extrem de greu si nu a stiut sa gestioneze, desi au divortat- dar asta e o alta poveste.

Legat de dovezile alcoolului, cand am mai crescut, am inceput sa vad niste semne. Uneori vedeam salteaua tatei pusa la uscat, uda, vedeam sticlele goale, vedeam ca tata se trezeste tarziu si ca are perioade fara munca. La petreceri, il vedeam vorbind impleticit sau fara echilibru, uneori ud pe pantaloni.... probabil, semnele au fost mereu. Recunosc, imi era rusine de multe ori. Era ceva ce nu intelegeam complet, nu avea un nume, nu se discuta. Cred ca am incercat sa ma prefac ca nu vad.

Nu imi amintesc daca vreodata, copil fiind, am avut curaj sa intreb despre lucrurile astea. Am incercat sa le prind din mers, sa nu deranjez suplimentar cu intrebari nepotrivite, sa inteleg din context ca in familie nu se discuta pe calm si deschis, asumat despre asta. Singurele momente in care se aducea in discutie bautura era in cadrul certurilor, sub semnul amenintarilor cu pierderea familiei, cu blamere, cu cereri de promisiuni.

Sunt amintiri dureroase. Desi eram copil, era o durere din doua parti. Durerea mamei care nu mai putea, nu mai rezista, voia ca raul sa dispara – o inteleg. Durerea lui, o simteam, ca proabil nu putea promite ceva ce stia ca nu poate controla, ca prefera sa plece, sau probabil uneori promitea schimbarea, cu o durere si o deznadejde, ca ne va dezamagi si se va dezamagi si pe el – si pe el il inteleg.

Cand esti copil, e de neconceput sa iti auzi mama spunand „Daca mai bei, ne pierzi, pierzi copiii, se termina tot”, iar pe tatal tau, sa il auzi... nespunand nimic. Tacere. Gata sa ne piarda. Ca un schimb, bautura, copii, el alegand bautura. E extrem de trist pentru un copil. Copiii nu inteleg lucrurile astea.
Imi venea sa urlu, sa il scutur, sa ii gasesc sufletul si sa il readuc in ochii aia pierduti Tata, ne pierzi, intelegi??!??, nu intelegeam cu putea accepta si alege asta. Eram in soc si, desi voiam sa urlu de durere, eram impietrita in fata durerii. Durerea mea, plus durerea celor mai dragi doua persoane din viata mea, persoanele de care propria mea existenta depindea. Era multa durere in casa aia.

Stiu ca atunci ma gandeam ”Cand voi fi eu parinte, am sa fac orice, orice omeneste pentru copiii mei.” dar lucrurile nu sunt asa simple. Acum sunt parinte si stiu, unele lucruri nu au legatura cu iubirea pentru copii, au mai degraba legatura cu iubirea fata de tine, pentru viata ta, cu durerile vechi din suflet, ingropate. Asa era probabil si in cazul lui. Din pacate, nu a putut sa ne spuna asta, iar eu am crezut ca nu sunt eu suficient de buna ca sa merite sa renunte pentru mine.

As fi avut nevoie sa stiu despre alcoolism, ce inseamana, ca nu e o alegere, nu e o lipsa de vointa si motivatie, o lipsa de iubire pentru copii si o iubire mai mare pentru bautura. Multumesc acestui forum pentru multe clarificari si lumina pe acest subiect.

As fi avut nevoie sa stiu ce durere ai, ce te-a facut sa incerci sa amortesti prin alcool, ce trebuie ingropat si ne- simtit ?

As fi vrut sa stiu prin ce treci, ce zbucium interior ai. Ai incercat sa te lasi? Ai cerut ajutor? Cum a fost, tata, pentru tine lupta asta?

Acum, as vrea sa stiu ce ai vrea tu sa fac, sau sa iti spun. Cum sa ma port? As vrea sa stiu ce nevoie ai tu de la mine... Nu vreau sa te conving de nimic, vreau doar ca atat cat mai ne mai e dat sa fim impreuna pe pamant, sa fim in adevar (daca crezi ca poti si tu) si sa iti fiu aproape, sa imi fii aproape, atat cat poti.. - Probabil el nu citeste asta, dar daca aveti sugestii, idei, as aprecia cateva sfaturi. Cum sa ma port cu el, sa aduc discutia despre asta? Simt de ceva timp ca il evit, imi e greu sa fiu linga el, nu mai pot sa neg evidenta si sa ma prefac ca nu vad elefantul din camera, cum am facut 30+ de ani... e complicat.

P.S: Tata, daca citesti asta (desi nu cred), vreau sa stii ca te iubesc asa cum esti, iti vad sufletul tau bun si esti mult mai mult decat un un alcoolic (imi e greu sa scriu asa, dar cred ca e cazul sa spunem lucrurilor pe nume, desi nu am vorbit niciodata despre asta, nu sunt sigura ca ti-ai recunoscut nici tie). Oricum, sa stii ca eu iti vad toate partile si te iubesc pt tot ceea ce esti.
Avatar utilizator
tudor
Veteran
Veteran
Mesaje: 3662
Membru din: 10 Dec 2009, 22:06
Zile de abstinență: 14,04,2008
Ani de abstinență: 10 ani
Localitate: Bucuresti
Contact:

Re: Povestea mea... si o intrebare

Mesaj de tudor »

Bună seara!
Îmi pare sincer rău că ai trăit aceste traume.
Sunt o persoana abstinentâ de 16 ani și 10 luni.
și în acest timp am participat la grupuri de suport AA .
Și pentru aparținătorii alcoolicilor sunt grupuri de întrajutorare care îi pot ajuta să își închidă rănile provocate de dependenții din viața lor.
Pentru copii alcoolicilor sunt grupuri ACA : COPII ADULȚI AI ALCOOLICILOR
Dacă vrei să primești ajutorul lor
îi poți contacta
https://www.facebook.com/groups/4706826 ... ?ref=share
La ei vei găsi empatie, înțelegere, suport.
ImagineOLD Tudor
-E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra." - Jules RenardImagine
Dana_
Boboc
Boboc
Mesaje: 3
Membru din: 20 Ian 2025, 08:19

Re: Povestea mea... si o intrebare

Mesaj de Dana_ »

Buna, Tudor!
Multumesc pentru raspuns si sugestie, voi intra in acel grup.
Cand am citit cuvantul „traume”, am ramas putin surprinsa, ma gandeam... wow, din ce am scris, pare ca am trait ..traume? am fost pentru cateva secunde nelamurita. Pentru cei din exterior e uneori mai clar ce se intampla dacat pentru noi, cei care traim acele lucruri.

Felicitari pentru abstinenta. O zic cu mare admiratie si, desi imi e putin rusine sa recunosc, in acelasi timp simt tristete si chiar putina invinvidie fata de copiii tai, care te-au recapatat de 16 ani. Sunt norocosi, si tu la fel.

Cred ca cea mai mare dorinta a copiilor, chiar si cand sunt mici, e sa isi vada parintii bine, sanatosi, bine cu ei dpdv emotional, echilibrati. Daca adultii sunt bine, le pot contine si emotiile copiilor. Daca nu, copiii se simt neglijati emotional, de mine se povesteste ca eram extrem de cuminte si nu plangeam niciodata. Recuperez acum, ca adult, tot ce nu a fost loc, nu mi-am dat permisiunea atunci, ca copil sa exprim, pt ca probabil era deja prea multa tensiune in casa, simt acum, ca adult. Vine din urma.

Depresie, anxietate, nu cu vreun motiv anume (Doamne ajuta, am noroc ca am o viata buna si linistita). Uneori e o durere pe care o simt foarte veche, o durere care nici nu pare a mea uneori, dar vine din cand in cand si e coplesitoare.

Durerea asta m-a ajutat sa nu ii mai judec pe parintii mei, pentru ca am ajuns exact ca ei. Exact ce mi-am promis ca nu o sa fac, am ajuns sa fac, fara voia mea. Viata te ingenunchiaza si tot ce ai judecat, iti aduce in fata. Atunci cand simt durerea, nici eu nu o mai vad pe fiica mea - pe care o ador, o iubesc infinit - nu ma mai pot conecta cu ea, sunt pe pilot automat si ma pot ocupa (greu) strict de cele necesare, sa manance, sa duc in diverse locuri.... dar tot ce astept e sa adoarma, ca eu sa pot sta singura, sa plang, sa stau cu durerea aia pe care am tot bagat-o sub pres toata ziua, toata copilaria probabil. Si uneori dureaza mult, chiar si saptamani starile astea. Repet, fara un motiv anume. Inainte credeam ca sunt motive exterioare, dar ele sunt doar scuze, pretexte.

Suna destul de asemanator si cu ce am povestit despre tata, sau ce am mai citit aici, pe forum, desi e depresie, nu alcoolism. Suntem extrem de asemanatori. Dependentele sunt multiple, cea de mancare fiind cea mai intalnita, dar nu atat de judecata.
Asa ca, nu judec. Fiecare avem partile noastre, probabil multe dintre ele venite din copilarie, care se manifesta acum, pe pilot automat si cu cat incercam sa le controlam si sa le alungam, ele revin mai puternice.

Din tot ce am citit, am rezonat cu constelatiile familiale si cu psihologia sistemica (recomand Povestea ta a inceput de mult- Mark Wolynn si Bert Hellinger), in care se vorbeste despre faptul ca preluam de la familie, traumele lor, uneori si comportamentele. Nici macar nu e nevoie sa fie ceva vazut, la parintii nostri, poate e o durere a buncilor sau strabunicilor. Poate si tata a simtit aceste dureri, sau poate in copilarie a avut evenimente grele, sau pur si simplu lipsa de conectare cu parintii, si modul lui de a le atenua a fost alcoolul. Toate teoriile astea spun ca partile (si cele bune si cele mai putin) sunt un fel de copii raniti care au aparut ca sa ne protejeze, atunci cand eram mici si nu stiam cum sa facem fata. Ele doar vor sa fie vazute si isi fac rolul. Sa fugim de ele doar le face mai puternice, iar solutia e sa fim curiosi, sa stam cu emotiile astea si sa vedem de ce au aparut, ce vor sa ne zica. Usor de zis, greu de facut... dar nu imposibil. Pe mine, perspectiva asta m-a ajutat sa vad cu mult mai multa empatie lumea. Pana la urma, nimeni nu alege viata asta grea de alcoolic, ea e o consecinta a unei dureri adanci, eu asa cred.

Iar am scris mult. Sper ca ceea ce am scris, sa ajute, asa cum si pe mine m-au ajutat povestile voastre. Poate si pentru voi e o perspectiva noua, a copiilor, dar nu scrisa in ideea sa va raneasca, sa vedeti cata suferinta e in jur, sa va invinovatiti si mai mult- nu as vrea ca efectul sa fie asta, nu ajuta pe nimeni. Orice familie e un sistem, si cand ceva nu merge bine, toti simt si sunt afectati. Daca nu puteti face o schimbare pentru voi, poate reusiti sa o faceti pentru cei din jur... doar daca puteti.
Daca nu, macar spuneti-le prin ce treceti, e important ca ei sa stie zbuciumul vostru, cat de greu va e. Ei nu au cum sa stie daca nu le spuneti. Cereti-le ajutorul daca puteti si vreti, nu cred ca trebuie sa treceti prin asta complet singuri.

Eu asta mi-as fi dorit/mi-as dori: sa aflu de la el prin ce trece si sa imi ceara ajutorul, sa creada ca el merita si e posibila o viata putin mai buna. Daca nu mai buna, macar in adevar si impreuna, in echipa. Era problema noastra, ca familie, nu doar a lui. Chiar daca ar fi reusit sau nu, nu asta e important.

Zi buna sa aveti!
Avatar utilizator
tudor
Veteran
Veteran
Mesaje: 3662
Membru din: 10 Dec 2009, 22:06
Zile de abstinență: 14,04,2008
Ani de abstinență: 10 ani
Localitate: Bucuresti
Contact:

Re: Povestea mea... si o intrebare

Mesaj de tudor »

Bună dimineața, Dana!
Părinții mei au fost oameni obișnuiți, simpli .Nu au avut probleme cu alcoolul. Totuși tata se mai îmbăta rar și devenea violent cu mama. Nu era totuși alcoolic cum am devenit eu.
Am avut bunicul din partea mamei și doi unchi, alcoolici.
Copilăria mea a fost una austeră in care educația era făcută cu nuiaua.
Nu ne-au spus niciodată, mie și fraților mei "va iubesc" .Nu îi acuz. Ceea ce am văzut la ei am dus mai departe. Cu amendamentul că intrând mai târziu în abstinență am am reinvatat totul despre iubire și la maturitate le spun copiilor că îi iubesc, rar dar o spun fără rețineri.Părinții mei ausuferit în schimb " nevoia de control " chiar și după ce m-am căsătorit.
La 16 ani ii spusesem mamei mele că nu voi sta o clipă cu soția mea lw ei "în bătătură"
M-am mutat cu casa departe de ei dar în aceeași localitate.
In mrejele alcoolului am fost prins după ce m-am aranjat" cu casa și serviciu bun aproape de casa.
Am băut cu anturajul pentru că mă ajuta sa socializez dar nu dau vina pe anturaj sau pe ereditate
Mi-a plăcut, am băut din ce in ce mai mult, mai des, mai ... urât.
Am ieșit din anturaj când am conștientizat de dependenta mea dar era târziu.
M-am însingurat și izolat în alcool deși nu îmi lipsea nimic..
Marea obsesie a unui alcoolic este că într-o zi are să ajungă să bea normal.
Pe unii îi duce la porțile nebuniei și ale morții m
Eu sunt binecuvântat că am găsit poarta de ieșire din propriul iad dar și familia a ieșit odată cu mine.
Acum că știu că alcoolismul este o boala și eu sunt alcoolic sunt răspunzător de boala mea.
Tratamentul este abstinența totală cu ajutorul programului AA și a grupului de suport.
Cea mai buna alegere din viața mea a fost ca să mă las de băut intrând în programul AA că schimba gândire de persoana veșnic nemulțumită, nervoasa,iritata in persoana cu gândire matura , recunoscătoare pentru tot.
Fericirea nu este să ai ce vrei ci sa îți dorești ceea ce ai
Povestea mea la doi ani de abstinență
https://newskeeper.ro/articol?id=F17CC8 ... 2010-03-31
ImagineOLD Tudor
-E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra." - Jules RenardImagine
Dana_
Boboc
Boboc
Mesaje: 3
Membru din: 20 Ian 2025, 08:19

Re: Povestea mea... si o intrebare

Mesaj de Dana_ »

Am citit pe nerasuflate povestea ta...
Tudor, esti foarte puternic. Atatea incercari, infrangeri, iar incercari, ma bucur ca nu ai renuntat la dorinta de a te vindeca. Si cand erai foarte jos, ai facut un efort ca sa te duci sa te internezi. Nu doar o data.
Cred ca tu ai crezut mereu ca meriti sa traiesti ceva mai bun, ti-ai dorit sa traiesti. De tata nu stiu ce sa zic, nu cred ca isi mai doreste, sau nu cred ca a luat intr-adevar in calcul ca el merita/ poate sa se salveze.

Cel mai usor si tentant e sa alegi iesirea, sa nu mai vrei sa te lupti, si totutusi nu ai facut-o.
Dupa primele esecuri nu ai tras concluzia ca e ceva gresit la tine, ca daca ai esuat de 1, 2, 3+ ori, nu vei putea niciodata reusi. Ai incercat de zeci de ori si asta e mare lucru.
Sunt curioasa, a fost doar vointa ta pentru viata? Sau a fost familia? In ce ti-ai gasit puterea de a incerca sa te vindeci, din nou si din nou? Cum ai facut sa crezi in tine si in urmatoarea incercare?

Orice ar fi, e de admirat puterea ta. Ea te-a adus aici, tu ai vrut sa te salvezi. AA a fost acolo sa te ajute, dar primii pasi i-ai facut tu. Consecventa de a te duce la intalniri, tot meritul tau este.
Si mai e de admirat si sotia ta, care a ramas alaturi de tine, chiar si cand erai jos, chiar si dupa incercari nereusite, 1, 2, 3...

Sunt lectii de viata pana la urma, lectii din care cu totii putem invata, pentru ca fiecare ne confruntam cu „crucile noastre”. Pentru mine, lectia e: crede ca meriti ceva mai bun, incearca si de 1 milion de ori, si daca mori incercand, nu abandona sa tot incerci, indiferent de cat de multe ori cazi. De fapt, singura data cand pierdem/esuam e doar atunci cand renuntam sa mai incercam.

Multumesc pentru povestea ta si pentru toate sfaturile.
M-au ajutat mai mult decat iti imaginezi.
Avatar utilizator
tudor
Veteran
Veteran
Mesaje: 3662
Membru din: 10 Dec 2009, 22:06
Zile de abstinență: 14,04,2008
Ani de abstinență: 10 ani
Localitate: Bucuresti
Contact:

Re: Povestea mea... si o intrebare

Mesaj de tudor »

Bună ziua, Dana!
Voința unui alcoolic este 0 in ceea ce privește alcoolul.
O persoană dependenta de alcool poate să aibă voința in diverse domenii, să reușească profesional și sportiv dar în ceea ce privește alcoolul dacă a căpătat dependenta de el voința este 0.
Atâta timp cât nu consuma dar nu se află într-un program de recuperare (indiferent de natura programului ) și nu participă la grupuri de întrajutorare este o abținere și se află mereu în pericol de a consuma din nou.
Nu ultimul pahar este cel care ii face rău unei persoane dependente de alcool ci primul pahar
In AA se spune așa:
Un pahar este prea mult și o sută nu ajung.
Marea majoritate a celor dependenți de alcool vor sa bea fără să piardă controlul dar acest control este "o fata morgana" un miraj.
Din când în când pot sa aibă iluzia că se controlează când beau dar la un moment dat pierd iar bătălia.
Eu nu sunt un om puternic în ceea ce privește alcoolul
Alcoolul este pentru mine puternic, derutant, viclean și răbdător.
Singur nu as rezista, Nu as fi abstinent fara Comunitatea AA, fără programul AA în 12 Pași, fără " să dau mai departe" din experiența mea celor care sună la
https://alcooliciianonimi.ro/
Când vorbesc cu o persoana care are dorința de a înceta băutul atunci îi povestesc despre mine, cum am fost, ce mi s-au întâmplat și cum mă simt în abstinență . Așa funcționează.
Este un film care se numește "Pay îți forward" care nu are legătură cu AA dar care exemplul de Dăruim că să păstrăm "
Reiau:
O persoană dependenta dacă vrea să se recupereze din dependenta de alcool primul pas este să își recunoască dependenta, că este slab în ceea ce privește alcoolul și să ceară ajutor celor care au fost unde se afla el și sunt în recuperare.
Dependența de alcool este o boala cronică, progresivă, care generează alte boli și care afectează nu numai fizic sau mintal Co și spiritual.
Recuperarea la fel trebuie făcută în toate planurile.
Abținerea de la consumul de alcool fără a rezolva problemele de gândire care ducea la consumul de alcool îl ține pe cel dependent in starea de "nervos , iritat, nemulțumit și este mereu o ființă care nimic nu ii intră în voie. Alcoolul îl ajuta sa accepte realitatea așa cum este.
In recuperare cu in program un dependent de alcool învăța cum să abordeze și se autoanalizează. Pune recuperarea sirecunoștința pe primul plan.
Motivația cea mai buna și care funcționează în recuperarea sa este motivația personală.
Dacă cineva " își leagă abstinența" de o persoană indiferent că este soția lui, copil ori părinte " își pierde motivația" la prima ceartă..
Pentru cei care nu au probleme cu alcoolul mânia este luxul dubios al oamenilor obișnuiți " dar pentru o persoana dependenta de alcool este otrava că îl poate duce la consum dacă nu conștientizează prin autoanaliza și nu își însușește principiile de recuperare:
Predare, acceptare, modestie, bunăvoință, credință, altruism, recunoștință.
Aceleași principii de recuperare se află și în programele in 12 Al-anon pentru aparținătorii alcoolicilor și pentru Copii adulți ai alcoolicilor .
Dana , îți mulțumesc pentru aceasta conversație pe care sper că o vor citi cat mai multi si indiferent că sunt dependenți de alcool, sau membri ai familiei alcoolicilor ne vor scrie și vor cere ajutorul său macar informații despre ce pot să facă să iasă din cercul dependentei de alcool.[img][/img]
ImagineOLD Tudor
-E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra." - Jules RenardImagine
Scrie răspuns